Revista:

Ruga pentru Parintele Cleopa (I)

id97_1.jpg.jpg

La o mănăstire se merge pe jos, se ştie. Aşa că, la intrarea în pădure, pă­ră­sind şoseaua principală pentru ultimii 7‑8 km, am coborât dintr‑o maşină şi am păşit avântat, cu bucurie în suflet. Fiecare îşi are un “acasă” al său iar pentru mine Mănăstirea Sihăstria este acest acasă. Cândva am crezut că trebuie să rămân definitiv aici… Dumnezeu a vrut să fie altfel. Ceva din fiinţa mea a rămas însă pentru totdeauna în acest loc binecuvântat.

 

Acasă mă aşteptau mereu schimbări dar aceeaşi pace. De fiecare dată vei ve­dea construcţii noi, fraţi şi călugări veniţi Dumnezeu ştie de unde, să se în­duhovnicească, dar şi chipuri ştiute, unele mai îmbătrânite. Toţi ascultau când­va cu sfinţenie de duhovnicul locului, Părintele Cleopa Ilie – supranumit şi „starostele monahismului românesc”. Căci veneau să i se spovedească mii de oameni, sute de preoţi şi călugări, înalţi ierarhi.
…Precum balizele din apa mării port în inimă amintirile şi învăţăturile primite de la Părintele Cleopa. Am avut şansa rară de a‑i sta în preajmă câtva timp, bucuria sufletească de a locui şi a mă ruga chiar sub acelaşi acoperiş, într‑o încăpere alăturată chiliei sfinţiei sale. Sfaturile duhovniceşti de atunci mă înso­ţesc pentru întreaga viaţă. Starea şi lu­mina ce au înflorit în prezenţa sa nu pot fi uitate sau alterate.
Venisem să‑l întreb despre tainele ru­gă­ciunii. Era un început de primăvară, ca şi astăzi – lucru care la munte se întâmplă pe îndelete dar şi cu surprize. Ploaia mă surprinsese pe drum. După vecernie, aflu unde locuieşte părintele şi‑l caut grabnic. Am surpriza să‑l găsesc într‑o cameră mai mare, în faţa a cel puţin 50 de suflete care îi aşteaptă cuvântul de învăţătură. Îl vedeam pentru prima oară, alura sa era de‑a dreptul impresionantă: un bătrân încă în putere, solid, luminos, cu o barbă mare şi albă.
Cu graba pe care numai adolescentul o are, mă fofilez mai în faţă şi, la un mo­ment dat, găsesc prilejul potrivit să‑i pun întrebarea care mă frământă. Era cu câţiva ani înainte de ’89, nu găseai cărţi, ca acum, pe toate tarabele: „Mă in­teresează rugăciunea isihastă, Părinte”, îi spun. Părintele priveşte cu distanţă la „stilul” meu (aproape smuls), lipsit de smerenie: „Ce‑ai spus?” – mă întreabă. „Isihasmul, Părinte Cleopa!…”. Părintele se face că nu înţelege. Totul se spulberă în mine, sunt în cumpănă. Sfinţia sa aşteaptă, privindu‑mă răbdător, aspru dar şi cu o simpatie bine reţinută. Mai fac o încercare, uşor nelămurit. Părintele tace!… Rostesc un pic dezamăgit: „Vreau să învăţ rugăciunea minţii, pă­rin­te Cleopa!…”. Părintele cedează privin­du‑mă maiestuos şi rostind cu un glas tunător: „Poate Rugăciunea lui Iisus, vrei să spui, măi băiete!”… Lasă o altă pauză, să cântărească dacă am priceput. În acea clipă, o femeie, dintr‑acelea care le ştie pe toate, vine cu răspunsul, deşteaptă: „E simplu, maică, spui Doamne Iisuse Hris­toase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul şi gata!”
Atâta lucru ştiam şi eu dar sunt prea marcat de tensiunea momentului creat de Părinte. Bătrânul o priveşte cu în­găduinţă pe femeia cea isteaţă. „Îţi tre­buie un duhovnic”, mai rosteşte Părintele Cleopa spre mine şi îşi îndreaptă atenţia către alţi pelerini veniţi cu probleme.
Lecţia o primisem din plin. Peste câteva ore cel care mă şi îndrumase iniţial spre locul de sfat cu pelerinii al părintelui Cleopa îmi pune în mână una din cele mai importante cărţi despre subiectul meu de căutare: „Sbornicul”. Este o carte bătută la maşină, o copie făcută cu indigoul mai exact, destul de ilizibilă pe alocuri. Cum un xerox (copiator) era foarte rar pe atunci – şi foarte greu disponibil pentru astfel de cărţi ‑ iar eu am de gând să stau câteva săptămâni la mănăstire, îi spun că aş vrea să‑mi copiez, să transcriu de mână această carte. De acord să mă şi găzduiască, Părintele Varsanufie (şi el plecat la Domnul, astăzi) îmi oferă ca spaţiu de dormit o încăpere nu mai mare decât lăţimea unui compartiment de tren, dar ceva mai lungă.
Spre seară, după ce ies câteva minute, uitând ochelarii în „chilia” mea şi fiind destul de miop, văd pe prispa casei – precum un balcon în zona Neamţului – doi bătrâni cu barbă mare şi albă. Au capetele descoperite. De undeva se apro­pie alţi călugări mai tineri. „Uite‑l pe Marius, oaspetele nostru, se interesează de Rugăciunea lui Iisus”, spune încurajator unul dintre bătrâni arătând spre mine. Este destul de întuneric dar, după glas, realizez că este Părintele Varsanufie. Ce­lălalt, pe care nu‑l recunosc, mă în­trea­bă cu mulţumire: „Bine Marius, ai să te rogi şi pentru mine, că‑s bătrân şi tare păcătos…?”. „Sigur, Părinte, răspund timid. De asta am venit la mănăstire, ca să învăţ cum să mă rog”. Chiar dacă nu văd încă foarte desluşit, pe măsură ce mă apropii de cei doi bătrâni, îmi dau seama că acela care vroia să mă rog pentru el este chiar Părintele Cleopa! Emoţia mă cuprinde din nou. Părintele Cleopa continuă pe acelaşi ton detaşat, arătând spre fraţii călugări mai tineri care ajung deja şi ei lângă noi: „Apoi, eu nu am rugăciunea… Uite, fratele Gheorghe are rugăciunea, fratele Vasile are rugăciunea”. Considerându‑mă deja mai pregătit să înţeleg şarada, Părintele Varsanufie îmi explică şoptit: „Uite, aşa este, când ai totul, zici că nu mai ai nimic…”.
Timp de câteva săptămâni am fost luat sub aripa Părintelui Varsanufie în casa în care locuia împreună cu Părintele Cleopa. Pe Părintele Varsanufie l‑a avut alături Părintele Cleopa în cea de‑a treia etapă de sihăstrie în care a stat ascuns în munţi. Cei doi au locuit apoi în ultimii ani de viaţă pământească în camere alăturate, într‑o casă ţărănească al cărei pridvor este închis pe o latură doar cu scânduri, formând cămara unde voi locui. Este încă rece în munţii Neamţului, chiar dacă suntem în luna mai. Un ucenic al patriarhului isihiei mă va încuraja cu nedeghizată invidie, la o ulterioară vizită: „Nimeni nu s‑a mai învrednicit să doarmă în cojocul (un fel de haină ciobănească din blană de oaie întoarsă) cu care Părintele Cleopa a stat ascuns în munţi!…”. Adolescentul care eram atunci nu găsea smerirea de a conştientiza deplin şansa primită cadou. Ba chiar se amuza că, dacă sta în picioare, cojocul în care se încălzea pes­te noapte atârna încă o palmă pe pă­mânt. Părintele Cleopa era un om înalt şi fizic nu numai spiritual, dar înălţimile la care ajun­sese nu l‑au smintit. Peste ani aveam să descopăr simbolistica cojocu­lui îndrumătorului. Deocamdată este cald în inimă, iar di­mineaţa păsările dau deşteptarea înain­tea clopotarului…
Recunosc, astăzi Mănăstirea Sihăstria nu‑mi mai pare atât de primitoare. Nu înţeleg nicidecum ce rost avea construirea unei uriaşe catedrale în mijlocul pădurii, când orice oraş este la zeci de kilometri distanţă iar aceasta nu va fi plină decât, în cel mai bun caz, de marile sărbători. Tot biserica cea mică în care am petrecut nopţi întregi îmi pare mai la‑ndemână sufleteşte. Nici mulţimea de acareturi nu mi se pare că mai rezonează cu numele mănăstirii ‑ ispita turismului bate şi pe‑aici, în dauna pelerinajului.
Ceea ce pot să spun este că mă simt în continuare acasă. Că părinţii în­du­hov­niciţi există mai departe iar pacea locului mă îndeamnă la amintirea unei promisiuni făcute cu mai bine de 20 de ani în urmă: aceea de a mă ruga şi pentru Părintele Cleopa, îndem de o mare dibăcie duhovnicească, dealtfel. Conştient de per­­so­nalitatea covârşitoare pe care o în­tru­­chipa, Părintele te con­di­ţio­na de o manieră pe care cei mai abili psihologi ar fi invidioşi – să te rogi pentru Părintele Cleopa înseamnă să te rogi, pur şi simplu. Dacă te eschivezi, dacă uiţi de rugăciune, să te rogi măcar pentru Părintele Cleopa!