Revista:

Tristetea monahilor sau despre duhul akediei

id92_1.jpg.jpg

Certificatul de naştere al monahismului este practic deşertul Egiptului. Nevoitori au fost pretutindeni. Marile oraşe aveau încă din primele secole grupuri de creştini asceţi care vieţuiau într‑o formă neorganizată, premergătoare monahismului de mai târziu. Dar din momentul în care mari nevoitori, precum Sfântul Antonie cel Mare sau Pavel Tebeul, au ­plecat în deşert, o nouă rânduială s‑a născut. ­Aceea a ­pustnicului care petrece rugându‑se neîncetat până la sfârşitul vieţii. O astfel de experienţă a prilejuit şi întâlnirea cu un demon pe care cei din lume nu îl cunosc prea bine. Este diavolul akediei. El îl luptă pe orice ­monah. Şi despre el am ales să vorbim pentru aceste număr cu maica ­Siluana Vlad de la Mânăstirea Jitianu de lângă Craiova.

 

Măică Siluana, poate lumea îşi imagi­nea­ză că un monah are numai stări de lumină, de bucurie. Însă termenul de akedie şi starea de akedie s‑a născut totuşi în lumea monahilor. Aş vrea să vorbim şi despre stările acestea întunecate. Aţi cunoscut astfel de stări vreodată?
Cu voia lui Dumnezeu, sunt monahie şi le‑am cunoscut. Când aţi spus stările negre, m‑am gândit să le legăm de straiele negre ale monahului. Aceste veşminte ale noastre, binecuvântate, nu sunt în zadar negre. Noi purtăm povara păcatului nostru, păcatelor noastre şi lumina harului este undeva ascunsă sub aceste straie negre, este cămaşa albă de la călugărie, e prezenţa harului şi a bucuriei pe care nu o mai ia nimeni de la noi. Însă noi ne luptăm cu patimile la propriu, şi cu trupul şi cu sufletul, şi cu duhul nostru. Şi una din patimi este această akedie, acest întuneric. Însă nu toa­te stările de întuneric ale monahului sunt din această patimă. Ci întunecarea aceasta şi starea aceasta de lipsă a bucuriei fac parte şi din pedagogia divină. Noi ştim că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi că are o îndelungă răbdare. Această dorinţă a lui Dumnezeu, ca toţi oamenii să se mântuiască, face ca El să‑i cheme pe toţi la mântuire, la bucuria mântuirii! Şi chemarea este largă şi uşoară. Orice om care simte prezenţa Ha­ru­lui, prezenţa milei lui Dumnezeu, o ui­mi­re în faţa frumosului, o uluire în faţa neînţelesului este chemat de Dumnezeu. Este de fapt chemat să se oprească din aler­garea lui zănatică şi să‑L cunoască pe Dum­nezeu. Dacă se opreşte, Harul vine din belşug peste el, este condus la izvorul Harului; dacă e în Biserică, e condus la Sfântul Potir; dacă e în afara Bisericii, e condus la Sfântul Botez. Şi încet‑încet cu­noaşte bucuria prezenţei Harului. Apoi vine momentul alegerii: „Mulţi chemaţi, pu­ţini aleşi”. Momentul alegerii începe cu părăsire, cu părăsirea lucrării simţite a Harului…
Adică pleacă Harul de la om?
Nu pleacă. Dacă ar pleca, am fi morţi. Nu pleacă, ci îşi ascunde lucrarea simţită. Lucrarea simţită a Harului e însoţită de bucurie şi de uşurinţa de a fi, uşurinţa de a vedea, de a înţelege, de a face voia lui Dumnezeu. Ascunderea Harului face ca noi să nu mai simţim asta şi pentru că noi suntem prunci şi vrem să simţim neapărat „dulceaţa Harului”, atunci vine întunecarea propriu‑zisă, care ne face trişti. Aici putem să cădem. Şi pe aici poate să intre akedia. Pentru că poţi trăi părăsirea Harului şi fără să cazi în patima akediei.

Ce este akedia?

La ce se referă termenul acesta de akedie?
Este o nelinişte însoţită de o stare de urât. Neliniştea este a duhului însetat de prezenţa lui Dumnezeu şi de Absolut, care nemaiadăpându‑se direct de la bucuria întâlnirii cu Harul, nu ştie ce să facă şi intră în această nelinişte. Este un fel de a trăi do­rul de Dumnezeu. Intrată în sufletul nostru, în afectele noastre, această nelinişte nu poate fi îndurată şi omul alege să se revolte şi să se împotrivească. Şi asta creează o stare de urât faţă de locul în care eşti, faţă de vocaţia pe care crezi că ai ales‑o, faţă de cel care te‑a ajutat, faţă de Dumnezeu, dar în primul rând faţă de rugăciune. Deci akedia este acea stare în care ţi‑e urât să vorbeşti cu Dumnezeu. Ţi‑e urât să te rogi… Şi cauţi soluţii.
Care sunt „cârligele” acestea prin care monahul se agaţă ca să nu‑şi piardă minţile din pricina urâtului, să nu plece, să nu părăsească locul în care se află?
E „nebunia credinţei”. Adică în primul rând ai această nebunie a lui „cred”: eu cred că Dumnezeu este iubire… Într‑unul din momentele acestea cred că eu am folosit raţiunea în ciuda tuturor simţirilor şi a deznădăjdii şi a stării fizice greu de îndurat. Şi mi‑am folosit raţiunea luându‑mi un „interviu”, cum faceţi dumneavoastră acum cu mine. Şi m‑am întrebat: Ia spune, de ce Îl cauţi pe Dumnezeu? De ce Îl vrei pe Dumnezeu? / Pentru că Dumnezeu este Iubire. / Şi crezi că este Iubire? / Da. / Şi crezi că trebuie neapărat să să simţi tu sau să gândeşti tu că e Iubire? / Nu. / Accepţi să trăieşti fără să‑L simţi şi să pipăi, să vezi că e Iubire? / Da. Şi am acceptat. Şi am trăit în starea aceea de părăsire până aproape de întuneric, de deznădejde, de nebunie, dar tot timpul spuneam: „Cred ca Dumnezeu este Iubire”. Şi am ieşit. Ăsta‑i un „cârlig”.
Contează prietenii?
În momentul acela nu contează prietenii, dacă te duci tu la ei. Deci dacă tu începi să te duci la duhovnic, la prieteni, ei nu te pot ajuta, pentru că urâtul acela este în tine, demonul acela este în tine. Şi te vei duce plin de iniţiative. Ce este uimitor e că atunci când ştii că e patimă, că e akedie, că e încercare şi faci minimul de rugăciune pe care îl poţi face ‑ nu poţi să zici Doamne, dar poţi să pui mâna pe crucea ta sau poţi să pui mâna pe Sfânta Scriptură, sau poţi să faci metanie ‑ atunci Dumnezeu îţi trimite un om. E uimitor cum oamenii lui Dumnezeu sunt în calea noastră în aceste momente de grea încercare. Şi pot apărea în cele mai diferite forme: cineva te poate ajuta, nu neapărat să îţi aducă lumina învăţăturii sau a credinţei aşa cum o găsim noi în scrierile Sfinţilor Părinţi, te poate ajuta prin gesturi extrem de simple.

Omul însingurat este mai predispus stării de akedie

Dar monahul care se însigurează de bunăvoie, şi chiar stă singur, şi are aceas­tă încercare a tristeţii covârşitoare, a ake­diei, ce alte „cârlige” ar mai putea folosi să iasă din starea aceasta?
Aici eu mă pricep mai puţin pentru că eu nu sunt un „monah de pustie”. Dar mă gândesc că atunci când se însingurează pentru o asceză pentru care încă nu e pre­gă­tit, de exemplu o întâlnire prea mare, prea înaltă decât e cuvenită vârstei sale, atunci cred că Dumnezeu va găsi o modalitate să îl smerească: o boală, orice. Şi oricum dacă e atins de akedie, nu va sta mult în această în­singurare pentru că va fi cuprins de o re­vol­tă, de o furie împotriva nedreptăţilor din lume, din biserică. De obicei călugării mai îmbunătăţiţi, atinşi de această patimă, pornesc reforme în biserică. Şi asta aduce îm­potrivire şi ispite, şi se trezesc destul de repede, majoritatea lor. Dar sunt şi unii care se zăpăcesc până la nebunie. Dar cel care este aşezat de Dumnezeu şi e cu binecuvântarea duhovnicului şi e ocrotit de Dumnezeu în singurătate, prin duhovnic, prin Biserică, acela va trăi zi­le întregi în care nu se roagă, nu crede, dar rab­dă. Deci răbdarea şi îndelunga‑răbdare este ancora cea mai puternică a monahului.
Nu zicea părintele Cleopa: „Răbdare, răbdare şi când se termină, iar răbdare, răbdare…”?
Da, „răbdărice şi răbdăruică”, cum mai spunea uneori…
Maică Siluana, dar dacă întâlnim un astfel de om, ispitit de akedie, un astfel de monah, cum ar trebui să ne purtăm cu el?
Depinde. Pentru că aici ar trebui să ne gândim şi la „cârligele” pe care le foloseşte demonul akediei la noi. Depinde cu ce ne atacă, ce slăbiciuni avem, ce neputinţe avem, ce n‑am făcut. De exemplu, poate că ci­neva s‑a lepădat de lume şi de ai săi cu răni sufleteşti, cu lucruri neiertate (ca şi în că­sătorie, nu spu­­ne Domnul: „Bărbatul să se lepede de mamă şi de tată ca să se unească cu femeia”, însă monahul se leapădă de lume). Ori „le­pă­darea de lume” nu înseamnă „supă­ra­rea pe lume”, ci iertarea celor din lume, pro­fun­dă şi totală. „Aşa cum vei ierta, aşa ţi se va ierta”. Şi sunt mulţi monahi, mai ales tineri, care pleacă de acasă dintr‑o durere de nesuportat a condiţiilor din lume, de acasă – deci nu neapărat dintr‑un dor de Dumnezeu. Sau mulţi au întâlnit mângâierea lui Dumnezeu şi au folosit‑o ca pe o hai­nă pusă peste durerile vieţii anterioare şi nu s‑au impregnat, nu s‑au vindecat. Deci aici, în mănăstire, după perioada de euforie – lucrarea sfinţită a Harului, bucuria de a fi în mânâstire, bucuria aceea de a ieşi din focul acestei lumi, din vâltoarea zadarnică a acestei lumi – încet‑încet se es­tom­pează, se răceşte, iar starea şi monoto­nia vieţii monahale îşi spun cuvântul. Me­reu aceleaşi gesturi, aceleaşi întâmplări, ace­eaşi muncă, apoi faptul că n‑am iertat părinţilor noştri, profesorilor noştri, rudelor, prietenilor noş­tri ce ne‑au rănit, asta ne face ca deodată să vedem că şi în mânăstire sunt oameni răi, şi sunt nedrepţi cu noi şi să mi se pară că „numai pe mine mă pun la treaba asta”, că „are ceva cu mine”, că „nu mi‑a răspuns”, că nu sunt sfinţi, că nu sunt duhovniceşti… Şi toate aceste nemulţumiri şi cârteli întunecă încet‑încet sufletul şi alunecă în akedie. Pentru că mintea nu se mai roagă, nu mai are bucuria rugăciunii şi demonul se instalează. Deci acesta ar fi un „cârlig” al demonului care îl prinde pe monah.

Akedia în două ipostaze: masculină şi feminină

Maică Siluana, diferă akedia de la monah la călugăriţă? Diferă de la bărbat la femeie? Se poate manifesta diferit sau se manifestă la fel?
Din câte ştiu eu, la bărbaţi e mai mocnit „focul”. Şi mai greu, mai dureros. Akedia nu înseamnă iertarea aproapelui, nu e iubirea aproapelui. Iubirea este un „cârlig” puternic să te prinzi de el pentru a scăpa de demonul akediei, al plictiselii, al urâtului, pentru că dacă nu iubim, ne plictisim, nu‑L vedem pe Dumnezeu. Dacă nu vedem pe celălalt, ajungem la starea asta de „urât”. Se manifestă diferit, după părerea mea la bărbaţi şi femei. Bărbaţii sunt rivali. Deci rivalitatea este cea care îi chinu­ie pe bărbaţi şi dacă această problemă a rivalităţii nu s‑a rezolvat prin rugăciune şi prin iertare, atunci la momentul în care ne decidem să intrăm în mânăstire, mai devreme sau mai târziu aceasta va reapărea. Fie pentru sărăcie, fie pentru mici funcţii din mânăstire. Şi pe această neputinţă se poate instala akedia, în momentul în care ajungem în stadiul acela. La femei, chiar dacă lucrurile sunt mai spectaculoase, se manifestă mai uşor şi deci mai uşor de diagnosticat, de văzut. La femei, rivalitatea a ajuns o invidie pentru orice. Dacă fecioara, dacă tânăra, care pleacă în mânăstire nu rezolvă problema aceasta a „comparaţiei”, dacă nu descoperă „unicitatea” propriei persoane şi bucuria de a fi slugă ‑ că de fapt şi bărbatul acelaşi lucru îl caută: „bucuria lui Hristos”, dar asta vine prin taina slugii lui Hristos, a slujirii – atunci se manifestă invidia. Şi este foarte greu, foarte greu de depăşit această neputinţă. Şi pe aici vine akedia: suntem nemulţumite cu ce facem, nu mai ştii ce să aştepţi: la început aştepţi să fii rasoforă şi apoi să fii maică, şi apoi ce să mai aştepţi?! Că stareţă nu poate fi decât una. Preot nu se poate. Episcop nu se poate. Patriarh, nu. Deci, ce? Ce să mai aştepţi?! Şi atunci încep aceste mici invidii: că cealaltă a făcut mai multe mătănii, că cealaltă se roagă mai mult, că Dumnezeu o iubeşte mai mult, că duhovnicul o iubeşte mai mult. Şi de aici se instalează până la urmă acest dezinteres pentru rugăciune şi căderea în akedie. Este şi mai uşor pentru că şi duhovnicul vede mai repede, şi disimularea este mai slabă la femei decât la bărbaţi. Bărbatul are aşa o putere de a se abţine, de a se ascunde şi faţă de propria sa conştiinţă, pe care femeia n‑o are, fapt care e în avantajul ei, duhovniceşte vorbind.
Maică Siluana, în ce măsură fiziologia femeii o poate aduce în stare de ­akedie?
Dacă rămânem schizofrenice pe dină­un­tru, adică rupte în cele trei părţi în care ne sfâşie păcatul: în fiziologic, psihologic şi duhovnicesc, atunci ne afectează ca pe ori­care altă femeie. Mai puţin violent, pentru că suferinţa în trup pentru o fecioară sau pentru cineva care trăieşte în castitate este mai mică decât pentru cineva care trăieşte în lume, în păcat sau expusă la alte „solicitări” fiziologice şi psihice. Pentru măicuţe e mai uşor. Maică fiind, eu con­sider ca povara femeii e mai uşoară decât povara bărbatului. Devii conştientă de acele nelinişti şi i le arăţi lui Dumnezeu, şi sunt blânde şi drăguţe faţă de ce pătimeşte un bărbat, de exemplu, care se în­fierbântă de patimă sau se aprinde firea în el, dorul de femeie, să spunem. Iar menopauza (eu am trecut prin ea cu mare bucurie) este pur şi simplu bucuria de a nu mai fi împiedicată de la Sfânta Împărtăşanie şi de alte bucurii. Trupul urmează cu drag aceas­tă schimbare. Este ceva fantastic. Trupul cântă, laudă. Sigur apar nişte fenomene din astea: ţi‑e cald sau te înroşeşti. Nu e nimic. Dacă îl ai pe Dumnezeu în tine, El transformă toate, El le schimbă pe toate.
Nu aduc stările fiziologice această tris­teţe, deznădejde?
Sunt măicuţe care au dureri în perioa­dele speciale din lună, dar asta nu le face acre, nu de aici vine acreala monahală! Mo­torul e în suflet, nu în trup. Trupul nu e vinovat deloc. Când aud spunându‑se că trupul e de vină… Noi dăm vina pe bietul trup, pe carnea aceasta, pe fiziologic. E atât de curat şi nevinovat. Niciodată trupul meu nu zice să mănânc mai mult decât îmi trebuie. El spune: „Nu mai mânca, deoarece vomit”. „Numai puţin, zicem noi, că‑mi place!” Cine e acest „eu” care mai vrea puţin? Nu e trupul meu! E pofta mea sau mai ştiu eu ce altă gânganie din sufletul meu. Dar în nici un caz nu este trupul, căci el mă anunţă că s‑a „umflat” şi nu mai vrea.

Monahii tineri şi akedia

Maică Siluana, între tineri şi vârst­nici există o diferenţă în privinţa tristeţii, a akediei, a deznădejdii?
De obicei bătrănii nu mai sunt trişti, nu mai au această deznădejde. Au aşa un surâs… Desigur, vorbesc de bătrânii care au dus până la capăt transformarea firii. Că altfel vine o acreală. Akedia la bătrânii care nici măcar n‑au îndrăznit să se lupte cu de­moni mai mari sunt atât sâcâiţi de un dracuşor al acrelii. Dar sunt foarte rari aceştia. Tristeţea atacă mai ales pe cei în jurul vârstei de 40 de ani. Cum e şi demonul amiezii. Amiază şi din punctul de vedere al vârstei. Până ­atunci omul tot se poate mobiliza din afară, cu motive din afară. Dar dacă am trecut de 40 ani nu mă întreabă nimeni nimic, apare această tristeţe. Deci dorurile tinereţii încă nu s‑au convertit pentru a deveni vase pentru Har şi atunci se instalează sentimentul că n‑ai făcut nimic. Şi dacă nu rezolvăm această problemă în jurul vârstei de 40‑45 ani, pe urmă sigur că apar acele neputinţe ale bătrâneţii de care vorbeaţi. Altminteri, nu avem probleme la bătrâneţe. Bătrâneţea este o vârstă minunată!
Măicuţă Siluana, pentru cei care vor să citească mai mult despre duhul acesta al akediei şi „cârlige” de scăpare, aveţi idee ce cărţi să cerceteze?
Foarte mult ne ajută şi ne învaţă Sfântul Ioan Cassian. Şi apoi toate cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, dacă le citim cu grijă, ne ajută în privinţa aceasta. Şi tot ce au scris Sfinţii Părinţi despre răbdare. Pentru că răbdarea în Hristos este „leacul leacului”. Trebuie practicate lucrurile cele mai mici. Apoi un leac este ascultarea cu atenţie, participarea cu atenţie la slujbele Sfintei noastre Biserici. Slujbele pe care noi le trăim în mânăstire sunt alungătoare de akedie, acolo este o învăţătură care e vie şi lucrează. Apoi, noi citim mult. În ultimul timp, se citeşte mult şi avem, mulţumim lui Dumnezeu, multe cărţi bune şi folositoare. Cuvântul meu ar fi: să ne rugăm. Cât de prost, să ne rugăm. Mai ales: „Doamne, Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcatoasa/ sau păcătosul”. Şi să ne împărtăşim. Leacul împotriva acestui duh al urâtului este cel pe care ni‑l spune psalmistul încă de demult: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Mintea monahului, mintea omului modern, de acum, este cutreierată de aceste duhuri, care sunt ca undele astea care trec prin noi. Nu trebuie să avem televizor sau să citim ziare, că ele trec prin noi şi ne tulbură, fără să avem imagini clare şi gânduri clare. Şi ca să facem faţă în aceste momente, de asta e nevoie: Paharul Mântuirii ‑ Sfânta Împărtăşanie, cu spovedania deasă şi curată, chiar dacă ni se pare că sunt nimicuri acele lucruri pe care le‑am făcut; rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, aşa cum putem şi când putem şi privirea, să ne lăsăm priviţi de privirea Mântuitorului din sfintele icoane!