Revista:

Amintiri de la Essex

id108_1.jpg.jpg

„Nu uitaţi iubirea de străini, că prin aceasta unii, fără s-o ştie, au găzduit în­geri.” (Evrei 13:1, 2 – Biblia Anania)

 

Mănăstirea închinată Sfântului Ioan Botezătorul se află, de fapt, într-un mic sat –  ­Tolleshunt Knights – care aparţine de localitatea Maldon, din ţinutul estic al Angliei, comitatul Essex. A fost înfiinţată de părintele Sofronie Saharov împreună cu alţi şase monahi în 1959, sub oblăduiurea mitropolitului Antonie de Suroj – episcopul rus întâistătător al Angliei – pentru ca mai apoi să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice (1965).

 

Pe lângă cei zece monahi, mai exis­tă o obşte în care se nevoiesc cam 20 de vieţuitoare şi care sălăşluiesc în clădirile de peste drum de mănăstirea propriu‑zisă. De fapt au transformat câ­teva grajduri într‑o trapeză şi chilii. În Anglia nu au avut voie să modifice aspectul exterior al clădirilor aşa încât pen­tru un ortodox înfăţişarea mănăstirii poate părea puţin atipică. Sin­gura concesie obţinută de părintele So­fronie a fost mica clopotniţă pe care a reuşit s‑o adauge bisericii, însă prea des nu au voie monahii să tragă clopotele – ca să nu tulbure „liniştea“ satului. Poate şi din acest motiv marea majoritate a locuitorilor de aici nici măcar nu ştiu că există o mănăstire pe meleagurile lor! Nu au avut nici posibilitatea de a îngropa pe cineva în pământurile mănăstirii şi atunci singura modalitate a fost aceea de a construi o criptă subterană, care a fost finalizată în 12 iulie 1993. Părintele Sofronie a spus că nu va trece la cele veşnice până când nu va fi gata mormântul şi că el va fi primul înmormântat, aşa încât pe 11 iulie a anunţat: „Sunt gata”. Pe 14 iulie a fost înmormântat, iar la ceva timp, dar tot în acea zi, a murit şi maica Elisabeta, ea fiind cea mai în vârstă vieţuitoare. S‑a plinit astfel cuvântul părintelui…
O altă particularitate a stavropighiei de la Essex este aceea că timp de câteva ore pe zi se rosteşte rugăciunea inimii în biserică. Aceasta deoarece încă de la începuturi, părintele Sofronie s‑a confruntat cu o dublă problemă: lipsa cărţilor sfinte şi problema graiurilor – avea şase monahi care vorbeau şase limbi diferite. A apelat atunci la rugăciunea isihastă, punând accentul mai mult pe nevoinţa lăuntrică decât pe canoanele exterioare şi, mărturisesc că eu, personal, cred că a făcut un lucru foarte bun. În semiîntuneric – pentru că singura lumină vine de la două candele (şi de la Dumnezeu) – rând pe rând câte un monah rosteşte de patruzeci de ori Kyrie Iisou Hriste, eleison imas, mai apoi în slavonă, engleză şi, am avut surpriza să aud chiar în română Doamne Iisuse Hristoase… Se naşte astfel acea pace lăuntrică în care „cerul este în tine” şi te împaci cu Dumnezeu în sufletul tău… Stai de fapt cu luare aminte în faţa Domnului şi Dumnezeului tău şi Îl chemi. Într‑adevăr, desăvârşirea n‑are limite!
A trecut deja un an de când am ajuns pentru prima oară la ctitoria părintelui Sofronie, împreună cu egumenul, iconomul şi alţi doi monahi de la mănăstirea Lainici şi am avut parte de atât de multă dragoste frăţească pe pământ britanic, încât am simţit că ortodoxia poate uni oamenii. Mai toţi vorbesc cel puţin 3 sau 4 limbi, aşa că te poţi înţelege uşor cu cei de la Essex, iar dacă totuşi ai nevoie de interpret, poţi apela la maica Cassiana, sau la oricare din cele 5 vieţuitoare românce închinoviate aici. Sunt din toate colţurile lumii, însă cu toţii au măcar trei lucruri în comun: ortodoxia, dragostea şi smerenia.
Într‑una din zile a venit sister Tecla (grecoaică din Tessaloniki) la noi şi ne‑a spus că părintele Kyrill – egumenul mănăstirii (australian de origine grea­că, care a fost 27 de ani ucenic al pă­rintelui Sofronie, încă din Athos, de la mănăstirea Panteleimon) – fiindcă nu ne ştie preferinţele, ne roagă să ne alegem noi orice lucru ne place din mănăstire, pentru a ni‑l oferi în dar! Am fost toţi bulversaţi de această veste şi nu ne pu­team hotărî între icoane, cărţi şi DVD-uri. (Noroc cu părintele stareţ Ioachim, care a ales doar o singură carte pentru el şi ceilalţi însoţitori şi ne‑a făcut astfel să ne revenim!). Câteva zile mai târziu am găsit în biblioteca mănăstirii (nu în librărie) o ediţie Cerfs a părintelui Michel Quenot despre pictura părintelui Gregoire Krug (care a zugrăvit şi iconostasul paraclisului mănăstirii) şi i‑am propus părintelui Kyrill, după o lungă şi matură chibzuială, să‑i dau la schimb atlasul meu (fiindcă n‑aveam altă carte la mine). N‑a vrut. A spus doar că speră să‑mi fie de folos şi că pot păstra şi albumul şi atlasul – pentru că el „oricum are un singur drum de făcut şi crede că a aflat calea”!
Auzindu‑i pronunţia englezească, am fost convins că părintele Melchisedec este britanic – şi încă unul de spiţă nobilă –,  dar am fost surprins să aflu că este finlandez din Karelia şi mai mult de atât, îl cunoştea bine şi pe părintele Iosif de la Sarray, din Athos şi pe un alt monah, de aceeaşi origine, de la Karakalou. Stând de vorbă cu el, mi‑a explicat că diavolul ne ispiteşte pe noi, cei din lume, prin lu­cruri; însă pe monahi, datorită puţinătăţii lucrurilor, îi supără cu gândurile. Şi răz­boiul acesta al minţii este foarte uşor de pornit, dar greu de oprit. Iar singurul ajutor în astă luptă este rugăciunea inimii rostită neîncetat. Kyrie Iisou Hriste… îmi alunga deja gândurile lumeşti din cap!
Din păcate, nu l‑am putut întâlni pe părintele arhimandrit Zacharias, fiindcă era plecat în America. Dar nepotul părin­telui Sofronie, arhimandritul Nikolai V. Saharov (conferenţiar – ca şi maica Magdalena – autor al cărţii „Iubesc, deci exist”), sau père Syméon, au fost la fel de fascinanţi interlocutori pentru noi. Nu pot uita uşor simplitatea şi dragostea lui père Syméon şi consideraţia cu care vorbea despre părintele Rafail Noica. Am învăţat de la el că trebuie să lupt doar îm­po­triva a ceea ce mă desparte de Dumnezeu şi mai ales împotriva orgoliului din mine. (Uşor de priceput, însă mai greu de făptuit, pentru mine!)
Şi nu poţi să‑l uiţi nici pe părintele Yannis – iconomul grec al mănăstirii – sau pe fratele Nectarios, cipriotul care ne‑a fost ghid o zi întreagă în Londra (fiindcă în studenţie lucrase şi ca taximetrist acolo), sau pe maica Maria, iconografa în mozaic, sau pe sister Seraphima, belgianca căreia îi place şi încearcă să înveţe limba română. Nu poţi uita de fapt toată obştea Essexului care a fost prezentă, cu mic cu mare, în poarta mănăstirii, atunci când ne‑am luat rămas bun şi am plecat către casă.
Ce a rămas din acest pelerinaj? Multă dragoste de fraţi întru Ortodoxie…