Revista:

Avva Teofil – duhovnicul bucuriei

id109_1.jpg.jpg

Cred că toată suflarea românească îl ştie pe părintele Teofil Părăian de la Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus. De câteva decenii el spală prin voioşia sa contagioasă toată tristeţea unei generaţii ortodoxe postdecembriste. Vecinătatea sa transformă orice problemă, o face abordabilă, rezolvabilă. Conferinţele şi predicile sale sunt centrate pe trăirea Cuvântului într‑o totală libertate a Duhului. Nimic crispat, nici o îndârjire care să închidă speranţa! Drumul său este cel al Luminii care a strălucit pe Tabor, care a dărâmat piatra morţii. Numărul acesta al revistei noastre îi este dedicat. Pe lângă predica părintelui, puteţi citi în continuare două interviuri, luate de doi preoţi de mir: Visarion Alexa şi Ion Alexandru ­Mizgan. Cu ele vă putem spune: poftiţi la un ospăţ al bucuriei!

 

Pr. Visarion Alexa: Părinte Teofil, în cărţile şi conferinţele Sfinţiei Voastre pomeniţi des numele părintelui Arsenie Boca. Ce aţi învăţat din întâlnirea cu dân­sul şi de ce v-a marcat atât în viaţă?
În anul 1942, mirean fiind, l‑am în­tâlnit pe părintele Arsenie, care mi‑a prezentat rugăciunea cu care se mântuiesc că­lu­gă­rii. El m‑a învăţat ca rugăciunea aceasta să o zic cu gândul şi să o lipesc de respiraţie în felul următor: între respiraţii, în clipa aceea în care nu ­trag aerul în piept, să zic Doamne, apoi, tră­gând aerul în piept, odată cu acesta să zic: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, şi dând aerul afară din piept, să zic Miluieşte‑mă pe mine, păcătosul! În 1942 nu aveam încă per­spectiva de a deveni călugăr, dar pă­­rintele mi‑a pus în vedere metoda aceas­ta de îmbunătăţire sufletească prin rugăciunea de toată vremea sau, cum spunea el, prin rugăciunea prin care se mântuiesc călugării. Dar, din 1942 până în 1965, nu m‑am mai întâlnit cu părintele. În 1965 l‑am căutat la Bucureşti şi l‑am găsit la Schitul Maicilor, unde lucra pictură pentru că părintele avea şi pregătire de pictor – a făcut şcoala de Belle Arte. Eu nu l‑am căutat pe pictorul Arsenie Boca, ci l‑am căutat pe duhovnicul Arsenie Boca. Şi părintele o stat de vorbă cu mine şi mi‑a pus în atenţie câteva lucruri pe care sigur el le‑a socotit importante şi pe care şi eu le‑am primit ca importante, şi le‑am avut în vedere pentru cealaltă vreme a vieţii mele. Anume părintele mi‑a spus că teologie pot face şi păgânii fără să fie alt­ceva decât păgâni, că teologie pot face şi necredincioşii fără să devină credincioşi. A avut în vedere studiul teo­logic ca atare şi mie mi‑a spus că trebuie să urmăresc altceva. Făcusem Teo­logia, în Sibiu, între 1948‑1952, iar din 1953 de la 1 aprilie sunt membru al obştei călugăreşti de la mânăstirea de la Sâmbăta de Sus. Deci în 1965, părintele mi‑a pus în atenţie o altă în­vă­ţătură, şi anume cunoştinţa prin contact, să zicem aşa; cunoştinţa din intuiţie, cunoştinţa pe care o dă Dumnezeu omului, nu cunoştinţa pe care o caută omul prin studiu, ci cunoştinţa pe care o dă Dumnezeu celui ce are inima curată. Inima curată se realizează prin rugăciunea de toată vremea, în care se sileşte omul să se apropie de Domnul Hristos şi prin care Domnul Hris­tos vine către suflet după cuvântul: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu“. Părintele Arsenie mi‑a pus în vedere o altă cunoştinţă, şi anume ca punct de plecare a luat o alcătuire de la Sfintele Slujbe, cea dintâi Catavasie dintre Catavasiile Sărbătorii Înălţării Domnului Iisus Hristos: „cu Dumnezeiescul Nor fiind acoperit gângavul a spus Legea cea Scrisă de Dumnezeu. Că scuturând tina de pe ochii minţii, vede pe Cel Ce Este şi se învaţă cunoştinţa Duhului cinstind cu dumnezeieşti cântări…“. Zicea părintele să ne gândim la această alcătuire. Şi anume chiar a analizat‑o în convorbirea pe care am avut‑o şi a zis aşa: „Dumnezeiescul Nor“ cu care a fost acoperit Moise pe Muntele Sinai este Duhul Sfânt. „Gângavul“ este Moise care nu avea o exprimare clară. „Cu Dumnezeiescul Nor fiind acoperit gângavul a spus Legea cea Scrisă de Dumnezeu“. Precizez lucrul acesta: „A spus Legea cea Scrisă de Dumnezeu“. De ce e important lucrul acesta? Pentru că într‑o ediţie a slujbei de la Înălţarea Domnului, în loc de „A spus Legea cea Scrisă de Dumnezeu“, e „A spus despre Legea cea Scrisă de Dumnezeu“. Corect este: „A spus Legea cea Scrisă de Dumnezeu“ pentru că nu a făcut comentariu despre Lege, ci o comunicat Legea lui Dumnezeu. Aşa că ar fi bine să se intervină în text ca la ediţiile noi să nu mai fie: „A spus despre Legea cea Scrisă de Dumnezeu“, ci „A spus Legea cea Scrisă de Dumnezeu“. E o deosebire importantă.
Şi, zice mai departe alcătuirea, „că, scuturând tina de pe ochii minţii…“, adică înlăturând ceea ce s‑a aşezat pe ochii minţii din pricina păcatelor, înlăturând aceasta vede Moise pe Cel Ce Este, pe Dumnezeu, Care S‑a definit pe Sine: Eu Sunt Cel Ce Sunt. Şi se învaţă cunoştinţa Duhului, adică se învaţă cunoştinţa pe care o dă Duhul Sfânt. „Cinstind cu dumnezeieşti cântări“, adică semnul că Dumnezeu este lucrător într‑un suflet sunt alcătuirile de preamărire a lui Dumnezeu, pe care le dă sufletului cunoştinţa de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Deci „Cu Dumnezeiescul Nor fiind acoperit gângavul…“ – „Norul“ este Duhul Sfânt şi aceasta o înţelegem şi din alcătuirile din Schimbarea la Faţă, unde se spune că Norul luminos care i‑a învăluit pe cei care erau pe Muntele Taborului a fost Duhul Sfânt. „Cu Dumnezeiescul Nor fiind acoperit gângavul…“ Moise vede pe Cel Ce Este, vede pe Dumnezeu. Cum se ajunge la aceasta? Că scuturând/înlăturând tina de pe ochii minţii, vede pe Cel Ce Este şi se învaţă cunoştinţa pe care o dă Duhul Sfânt, deci nu cunoştinţa din cărţi, ci cunoştinţa din legătura cu Dumnezeu. Pentru că a zis Domnul Hristos – citim asta în Sfânta Evanghelie de la Matei: „Învăţaţi‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre“. „Învăţaţi‑vă de la Mine“, spune Domnul, nu de la carte sau de la şcoală. Având în vedere faptul acesta, Sfântul Ioan cel ce a scris Scara comentează: a zis Domnul „învăţaţi‑vă“ nu de la Înger, nu de la om, nu din carte, ci „de la Mine“, adică de la lucrarea Mea cea din voi, „că blând sunt şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre“. Deci acestea mi le‑a pus în vedere părintele Arsenie Boca şi aceasta e cea de a doua convorbire.

Maica Domnului, lacaşul Prea Sfintei Treimi

Pe baza acestei afirmaţii a părinte­lui m‑am mai gândit şi eu la alte îm­pre­jurări în care se pune în atenţie cu­noştinţa pe care o dă Dumnezeu omului, nu cunoştinţa pe care o caută omul de la om. M‑am gândit la o alcătuire de la Sf. Maslu, care are următorul cu­prins: „Pe Tine, Preacuratul Palat al Îm­păratului Ceresc, Ceea ce eşti mult­lă­udată, te rog, curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Treimii Celei Dumnezeieşti, ca să laud şi să măresc Puterea Ta şi Mila Ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul, robul tău“. Rugăciunea este adresată Maicii Domnului. De ce Maicii Domnului? Pentru că Ea este Preacuratul Palat al Împăratului Ceresc, Ea L‑a purtat în Sine pe Mântuitorul Nostru Iisus Hristos, Ea l‑a purtat în braţele Sale pe Mântuitorul Nostru Iisus Hristos şi mai presus de toate este locaş al Preasfintei Treimi. De unde ştim? De la ceea ce s‑a spus la Bunavestire, când Sfânta Fecioară Maria a întrebat pe înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“. Deci cum va fi aceasta, cum să ajung eu maică, dacă nu cunosc cele care premerg situaţiei de mamă? Şi Îngerul a zis: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“. Aşadar e vorba de Maica Domnului ca locaş al Preasfintei Treimi. Maica Domnului ca locaş al Preasfintei Treimi nu numai în vremea în care l‑a purtat în pântecele Ei pe Mântuitorul Lumii, ci în veşnicie este Locaş al Preasfintei Treimi, pentru că acolo unde e Domnul Hristos de faţă, acolo e şi Tatăl, şi Duhul Sfânt, aşa că Maica Domnului este pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi!
Şi fiind locaş al Preasfintei Treimi ne ajută şi nouă să fim locaşuri ale Preasfintei Treimi, pentru că cerem aceasta: „Să se înlăture tina de pe ochii minţii noastre“ şi să facă din sufletul nostru locaş înfrumuseţat al Treimii Celei Dumnezeieşti, anume ca să cunoaştem chiar pe Maica Domnului, să cunoaştem puterea ei şi mărirea ei şi să fim mântuiţi fiecare dintre noi care ne considerăm a fi netrebnici robi ai Maicii Domnului.
În continuare, vreau să aduc în aten­ţie un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog, care arată ce înseamnă să ai cunoştinţe de Dumnezeu mai presus de fire, cunoştinţe din cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci zice Sfântul Simeon Noul Teolog vorbind cu Mântuitorul:

„Cum de Foc eşti ce tâşneşte şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi şi alini îndată?
Cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi întunericul lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină?
Cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul?
Inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de‑i faci?
Cum de‑i arzi de dor rănindu‑i?
Cum de iarăşi îi împaci?
Cum de rabzi şi suferi, Doamne?
Cum nu răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele ce‑n taină numai Ţie Ţi se arată?
Cum fiind aşa departe vezi ce face fiecare?
Doamne, robilor lor Tăi dă‑le îndelunga Ta răbdare!“
Vreau să precizez că Maica Domnului este în veşnicie Locaş al Preasfintei Treimi pentru că nu L‑a purtat pe Domnul Hristos numai în pântecele ei, în fiinţa ei, ci a purtat pe Domnul Hristos şi în braţele ei, şi nu numai în braţele ei, ci mai ales în inima ei. Şi de inima Maicii Domnului Domnul Hristos sigur nu s‑a despărţit niciodată. Şi Maica Domnului purtându‑L în inimă pe Domnul Hristos, poartă în inima Sa şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, deci este Locaş al Prea­sfintei Treimi.
Iată nişte gânduri care mi‑au venit şi le am în minte în legătură cu Maica Domnului ca Locaş al Preasfintei Treimi şi de fapt şi cu situaţia noastră, care pu­tem să fim locaşuri ale Preasfintei Treimi. Pentru că ştim că Domnul Hristos, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „se sălăşluieşte prin credinţă în inimile noastre“, că putem să purtăm în noi chipul Domnului Iisus Hristos. Şi unde e Domnul Hristos, acolo e şi Tatăl, şi Duhul, şi bineînţeles şi ocrotirea Maicii Domnului. Aceasta este urmarea celei de a doua convorbiri pe care am avut‑o cu părintele Arsenie şi care este o convorbire esenţială. De fapt, eu am mai vorbit cu părintele Arsenie şi alte dăţi, însă fără să fie nişte convorbiri semnificative. Dar acestea două sunt nişte puncte cardinale ale credinţei mele, ale existenţei mele.

Exigentele preotiei

Pr. Ion Alexandru Mizgan: Prea Cu­vioase Părinte Teofil, Sfinţii Părinţi numesc Preoţia ştiinţa ştiinţelor sau ştiinţa păstoririi sufletelor. Ce consideraţi că ar trebui să facă preoţimea Bisericii noastre Ortodoxe pentru a putea convin­ge Neamul nostru Românesc să‑şi păstreze şi credinţa şi tradiţiile noastre creştineşti şi să ducă o viaţă morală după poruncile Domnului nostru Iisus Hristos?
Arhim. Teofil Părăian: Un preot, mai înainte de toate, trebuie să ştie că e preot şi să‑şi cunoască rostul, să‑şi cunoască poziţia pe care o are şi să intervină cu convingerile lui revărsate în cuvânt pentru oameni care nu au ace­leaşi convingeri şi să întărească convingerile celor care au convingeri religioase. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să‑l odihnească, zicea că „cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă, deci de la informaţie la convingere“. Sunt mai mulţi oameni de informaţie şi informaţi şi mai puţini oameni formaţi. Preotul trebuie să‑şi informeze şi trebuie să formeze, numai că preotul nu poate determina ceea ce trebuie să facă omul. Părintele Arsenie zicea ca să‑l ajute oamenii ca să‑i poată ajuta: „Ajutaţi‑mă să vă pot ajuta!“. Sfântul Ioan Botezătorul a fost numit proorocul „care strigă în pustie!“ (Matei 3, 3). Foarte mulţi preoţi strigă în pustie. Şi nici măcar nu mai strigă pentru că ştiu că nu pot realiza ceea ce eventual intenţionează să realizeze. Pentru că trebuie să recunoaştem că sunt şi preoţi care sunt simpli funcţionari bisericeşti, şi aceia îşi fac într‑un fel datoria atâta cât cred ei, nu pentru că sunt slujitori ai lui Dumnezeu, ci pentru că sunt slujitori ai Bisericii, pentru că au şi ei o funcţie. Înainte de a intra eu la Teologie, am fost în casa mitropolitului Nicolae Mladin, pe atunci profesor la Institutul Teologic, şi avea pe masă o carte groasă în limba germană. L‑am întrebat ce carte este şi mi‑a spus că e o carte care tratează o problematică în care se afirmă că omul este fiinţa care poate zice NU! Aş putea spune că eu mi‑am început teologia cu această afirmaţie, că omul este fiinţa care poa­te zice NU! M‑am gândit de foarte multe ori la lucrul acesta şi mi‑am dat seama că într‑adevăr mulţi oameni zic NU!, şi în momentul în care zic NU, nu mai poţi face nimic cu ei. Noi trebuie să recunoaştem şi să avem în vedere faptul că nici Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu fiind, n‑a putut să‑i folosească pe toţi cei care i‑au venit în faţă. Au fost atâţia care L‑au ispitit, au fost unii care L‑au răstignit, pentru că nu L‑au înţeles şi pentru că nu s‑au schimbat. Zice Sfântul Apostol Pavel că dacă ar fi cunoscut slava lui Dumnezeu n‑ar fi răstignit pe Domnul slavei. Însă nu trebuie să ne facem iluzii. Ceea ce putem noi face este doar să propovăduim, să insistăm, să atragem atenţia, şi până la urmă constatăm că nu putem face mare lucru. De ce? Pentru că oamenii nu sunt dispuşi să‑şi ia Crucea şi să urmeze Domnului Hristos. Oamenii sunt comozi şi tot mai co­mozi, şi mai ales în condiţiile de astăzi când sunt atâtea mijloace prin care îşi realizează trebuinţele cu uşurinţă, mult mai uşor decât cei de odinioară. Şi în condiţiile acestea de comoditate, în con­diţiile acestea în care mass‑media răspândeşte şi lucruri nefolositoare şi dăunătoare şi necuviinţe, şi atâtea şi atâtea lucruri excitante, i‑am pierdut pe oameni de sub control şi nu mai putem să‑i ajutăm. Preferă atâţia oameni să se uite la televizor în loc să se roage, să se joace pe calculator în loc să citească din Sfânta Scriptură, să meargă în locuri răscolitoare ale rău­tăţilor, ale simţurilor, în loc să oco­lească pricinile patimilor. De ce? Pentru că nu sunt câştigaţi pentru Dumnezeu şi în condiiţiile acestea nici nu pot fi câştigaţi pentru Dumnezeu. Toţi preoţii trebuie să recunoască că în realitate ei îi folosesc pe foarte puţini, un cerc re­strâns de oameni, pe cei care mai merg la biserică, pe cei care se interesează de rânduiala Bisericii, şi atâta tot. Ceilalţi sunt în afara acţiunii preotului, şi mai ales acolo unde preotul nu este nici el atât de convins de ceea ce face sau de ceea ce ar trebui să facă.
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „nu cred că se vor mântui mulţi preoţi“ este înfri­coşător pentru noi, cei care am acceptat şi ne‑am dorit să devenim preoţi şi păstori de suflete în aceste vremuri. Cum îşi poate mântui sufletul un păstor de suflete, un preot, în vremea noastră, în mij­locul atâtor ispite pe care le‑aţi amintit şi P.C. Voastră?
Arhim. Teofil Părăian:  Un preot poa­­te să se mântuiască ocupându‑se de oamenii care îi sunt încredinţaţi şi în sensul acesta, adică trebuie să aibă interesul de a le pune măcar oamenilor în atenţie ceea ce trebuie să facă şi ceea ce nu trebuie să facă. Altceva nu are ce să facă. Să se roage pentru ei, să‑şi împlinească datoriile de slujitor, pentru că Biserica noastră este o Biserică liturgică, să‑i cheme pe oameni la slujbele dumnezeieşti şi să le arate eventual şi pericolul care îi paşte când se depărtează de Dumnezeu şi fac lu­cruri pe care nu le binecuvintează Dumnezeu. Să le spu­nă credincioşilor, în special tinerilor, că la discotecă este gura iadului, că n‑au voie să meargă la baruri cu streep‑tease, că nu au voie să se uite la televizor la filme necuviincioase, la secvenţe care înmulţesc pornirile tru­peşti etc. Asta poate să o facă şi trebuie să o facă. Celelalte să le facă Dumnezeu cum ştie El şi cu cine ştie El, dar asta numai după ce preotul îşi face datoria de a le spune oamenilor care este voia lui Dumnezeu. Şi asta pentru că există atâţia preoţi care nu au îndrăzneala necesară să le spună oamenilor să nu facă anumite lucruri, că nu e bine să facă anumite lucruri. Văd de pildă nuduri în casele oamenilor şi nu au îndrăzneala să le spună că aşa ceva nu trebuie să fie într‑o casă de creştini. Şi alte şi alte lucruri de felul acesta. De aceea preoţii nu se mântuiesc pentru că nu sunt preoţi, ci sunt doar funcţionari bisericeşti.
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Chema­rea la slujirea preoţească necesită o mul­ţime de calităţi morale şi intelectuale. Trebuie să recunoaştem că nu întotdeauna noi, preoţii de mir, suntem la înălţimea mo­rală şi cea intelectuală la care ar trebui să fim. Canoanele care opresc de la preoţie nu se mai respectă astăzi. Cum putem să ne câştigăm pacea sufletească şi nădejdea mântuirii când am acceptat să devenim preoţi, deşi ştim că nu co­respun­dem întru totul cerinţelor Bisericii şi canoanelor Sfinţilor Părinţi?
Arhim. Teofil Părăian:  Ceea ce nu poate face omul poate Dumnezeu şi Dumnezeu cu mila lui poate să‑l ajute pe omul care‑i sincer şi doritor de bine. Nu s‑ar putea spune că cineva care a ajuns preot este totuşi sub osândă, pentru că chiar dacă a avut păcate opritoare de la preoţie şi a ajuns totuşi preot, Dumnezeu l‑a acceptat ca să fie preot şi în condiţia aceasta. Şi atunci, fiind el preotul lui Dumnezeu, Care i‑a dat darul pre­o­ţiei, Dumnezeu îl şi ajută numai că sunt atâţia oameni care nu au nici conştiinţa că nu ar fi trebuit să ajungă preoţi şi nici râvna de a face ceva ce mai poa­te face omul în condiţia în care se găseşte. Aşa că e nevoie totuşi de o integritate spirituală şi în sensul acesta, ca să‑şi dea omul seama de ceea ce este şi şă‑şi dea seama de ceea ce poate face în condiţiile lui, în condiţiile date. Am citit din Limonariu o pildă că un papă al Romei s‑a rugat lui Dumnezeu la mormântul Sfântului Apostol Petru 40 de zile pentru iertarea păcatelor lui şi la urmă i s‑a descoperit că toate păcatele personale i se iartă, dar nu i se iartă păcatele făcute prin hirotonirea celor nevrednici, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că să nu învinuieşti pe preot ori pe diacon de păcatele pe care le face că toate asupra episcopului care l‑a hirotonit se pun. Aşa că trebuie să fii cu grijă, cu luare aminte, să pornim de unde suntem, să mergem înainte şi să aşteptăm darul şi mila lui Dumnezeu. Făcători de minuni nu suntem, prooroci nu suntem, ca să putem să vorbim cu glas de foc ca proorocul Ilie, nu avem capacitatea să mustrăm păcatul cum a făcut‑o Sfântul Ioan Botezătorul, care, pustnic fiind, s‑a simţit îndemnat, pentru că era plin de Duhul Sfânt, să‑i spună lui Irod că nu face bine. Noi pactizăm cu păcatul de multe ori. Zicem: lasă să nu se supere, lasă că cine ştie ce‑o să zică etc., ori astea nu sunt atitudini preoţeşti şi nu sunt nici atitudini creştineşti, numai că asta ne e măsura…
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Ce ar trebui să facă preoţii, care după ce au ajuns preoţi, sub imboldul ispitelor, ajung să cadă în păcate mari?
Arhim. Teofil Părăian: Să se retra­gă din preoţie! Asta să facă! Pentru că altfel intră sub osândă. Acum eu înţeleg că ai avut nişte păcate înainte de hirotonie, dar după aceea să nu mai întinezi hirotonia cu păcate după hirotonie. Pentru asta trebuie să fie întărită disciplina, pentru că omul în general îşi găseşte circumstanţe atenuante, şi se vrea preot în continuare, şi sunt puţini aceea care zic: nu mai sunt vrednic de preoţie! Se spune undeva că un episcop a căzut în curvie şi că le‑a spus oamenilor că nu mai poate fi preot şi oamenii au insistat totuşi să fie episcopul lor şi el a zis: „Bine, dar să ştiţi că nu are parte cu Dumnezeu cel ce nu calcă pe mine“. Şi s‑a aşezat la uşa bisericii şi toţi oamenii din biserică au trebuit să iasă din biserică călcând pe el în semn de dispreţ cumva, de umilinţă, ca să se întâmple ceea ce dorea el să se întâmple. Şi după aceea a auzit un glas care a zis către el că pentru smerenia lui cea multă i s‑a iertat păcatul. Cine face păcate opritoare de preoţie trebuie să termine şi cu preoţia!
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Şi dacă preotul îşi mărturiseşte păcatele în faţa episcopului şi acesta îi dă dezlegarea?
Arhim. Teofil Părăian: Se poa­te spo­vedi la oricine, şi la Sfântul Pe­­tru, pentru că tot acolo e… Adică el găseşte în­cuviinţare să slujească, dar Sfântul Va­sile cel Mare zice că, şi dacă ar învia morţi, cineva care a căzut în curvie, ca preot, nu mai poate să slujească. Aşa că să nu se mai ducă la nici un episcop, pentru că se duce degeaba. Îi dă încuviinţarea, dar nu i‑o mai dă Dumnezeu şi nici Sfântul Va­sile cel Mare nu i‑o dă. Dragă, nu sunt chestiuni chiar atât de simple.
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Eu nu am în vedere situaţia unui preot care trăieşte permanent şi nepăsător în pă­cat, ci situaţia izolată a unui slujitor bise­ricesc care, întâmplător, poate cădea într‑un păcat de moarte!
Arhim. Teofil Părăian:  Da, dar nu trebuie să se întâmple! Mai întâi de toate aceşti preoţi nu au convingeri religioase, adică nu trăiesc în raport cu Dumnezeu, ci trăiesc în raport cu lu­­mea aceasta, şi atunci Dumnezeu nu e pe planul prim în existenţa lor. Îl neglijează pe Dumnezeu şi dacă îl neglijezi pe Dumnezeu înseamnă că nu poţi fi preotul lui Dumnezeu.
Pr. Ion Alexandru Mizgan: În ce priveşte Spovedania preoţilor, aş dori să vă întreb: la cine credeţi că ar trebui să se spovedească preoţii? La episcopi sau la preoţii de mir?
Arhim. Teofil Părăian: La duhovnici! Depinde de oameni. Dragă, la mine acum de curând a venit un călugăr, despre care ştiam că a trăit cu o soră de mănăstire. Şi a venit din depărtare şi nu mi‑a spus. Eu ştiam lucrul ăsta, pentru că mi‑a spus fata înaintea lui asta, că a trăit cu ea. Zicea părintele Arsenie că te mint oamenii şi în ge­nunchi. Eu nu am nevoie de minciunile lui. El avea nevoie de sinceritate, eu nu am avut nevoie de minciunile lui. Aşa că nu cred că e important la cine te spo­vedeşti. Să te spovedeşti la un om care are o minte străvăzătoare, care are o conştiinţă, care îţi poate rezolva nişte lucruri. Dacă te spovedeşti numai aşa, să te ştii spovedit, n‑ai făcut nimic. Mai vin unii la mine şi îmi spun că au făcut cutare lucru, dar l‑am spovedit. L‑ai spovedit şi crezi că l‑ai şi lichidat? Ai lichidat cu păcatul pentru că l‑ai spus cândva, undeva? Eu cred că n‑ai lichidat! Deci găseşti un om în care tu ai încredere, pentru că trebuie să ştii că duhovnicii sunt ca şi doctorii. Fiecare cu opinia lui. Aşa că eu nu spun că trebuie să se spovedească cineva la arhiereu, şi cu aceasta a rezolvat o chestiune. N‑a rezolvat‑o!
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Poate sunt anumite lucruri în care numai episcopul are competenţă…
Arhim. Teofil Părăian: Nici episco­pul nu are competenţă din punct de vedere canonic! La romano‑catolici, de pildă, preoţii nu pot dezlega avortul şi preotul anunţă pe episcop că are un caz, că o femeie cu numele Maria a făcut un avort şi că cere dezlegare din partea episcopului şi episcopul îi dă dezlegarea. Şi cu asta s‑a rezolvat? Eu nu cred că s‑a rezolvat problema! Nu s‑a rezolvat nici la noi că avem posibilitatea să dezlegăm avorturile, dar asta nu e o rezolvare în fond. În fond este schimbarea omului. Dacă omul nu se schimbă, dacă trăieşte într‑un păcat, care nu‑i un păcat izolat sau într‑un sistem de păcătuire, cu asta nu s‑a rezolvat! Dacă în calitate de preot, după mai mulţi ani de slujire, cazi în păcat, te duci şi îi spui episcopului sau duhovnicului că nu mai poţi să fii preot şi nu mai eşti! Găseşti altceva de făcut şi ai terminat cu preoţia. Nu cred că asta e o rezolvare, că preotul merge la un episcop şi episcopul îi spune: „Ce să facem? Suntem slabi, Dumnezeu să îţi ajute şi să fii dezlegat de mine ca să fii dezlegat de Dumnezeu“. Nu cred că‑i chiar aşa de simplu!
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Eu vă înţeleg, Prea Cuvioase Părinte, numai că unii preoţi care au păcătuit pot cădea în deznădejde, dacă pentru ei nu există posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu prin pocăinţă.
Arhim. Teofil Părăian: Dar de ce să cadă în deznădejde? Pentru că ştii că Dumnezeu e cel care ne miluieşte şi ne mântuieşte, dar nu în orice condiţii!
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Sfinţii Părinţi spuneau că ori de câte ori cazi să te ridici!
Arhim. Teofil Părăian:  Aceea e alt­­ceva. Pentru mirean, pentru oricare: de câte ori cazi să te ridici! Însă pocăinţa preotului, pentru păcatele opritoare de preoţie făcute după hirotonire, este renunţarea la preoţie. Aceasta este pocăinţa lui! Dragă, tu n‑o să poţi folosi ceea ce ţi‑am spus eu aici. Eu mi‑am făcut datoria. Eu n‑am spus lucrurile acestea ca să fie cuprinse într‑o publicaţie, deşi n‑am nici o reţinere în a fi publicate, deşi nu cred că cineva să fie de acord să fie publicate într‑o revistă bisericească!
Pr. Ion Alexandru Mizgan: De ce să nu le publicăm din moment ce sunt rea­lităţi ale vieţii noastre bisericeşti?
Arhim. Teofil Părăian:  Sunt realităţi, dar noi ne cam ferim de realităţi!
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Ce ne puteţi spune în legătură cu familia preotului, care ar putea fi un bun model de urmat pentru credincioşi, iar pe de altă parte un prilej de sprijinire a pastoraţiei preotului?
Arhim. Teofil Părăian:  Dragă, ci­neva constata că nu există nici un canon care să se refere la soţia preotului, dar asta pentru că tot ceea ce i se cere preotului, i se cere şi soţiei preotului. Soţia preotului face parte integrantă din viaţa preotului. Prin urmare, aşa cum este preotul trebuie să fie şi soţia preotului. Acesta este punctul de plecare şi pe acesta trebuie să se întemeieze toată viaţa de familie a preotului. Eu nu zic că cei care au avut anumite realizări din punct de vedere familial, au fost cei mai buni preoţi. Dumnezeu ştie pe fiecare. Au fost unii care s‑au angajat la o viaţă de familie cu mulţi copii. De pildă mitropolitul Sebastian Rusan, care a fost preot de mir, a avut 16 copii. A ajuns după aceea mitropolit, şi mă rog, Dumnezeu să‑i primească ostenelile. Oricum nu e un punct de neglijat chestiunea aceasta. Câţi pot ajunge la aceasta? E o osteneală, e o cruce pe care trebuie să şi‑o ia fiecare şi Dumnezeu ştie fiecare cât poate să facă în această privinţă. Dar nu numai în această latură, ci în toate trebuie să fie preotul hotărât ca să‑i slujească lui Dumnezeu. El nu e un om care poate să slujească, ci e un om care trebuie să slujească în toate laturile vieţii lui. Aşa că Sfântul Ioan Gură de Aur a spus bine ce a spus, că puţini preoţi se vor mântui. Pentru că mulţi nu sunt preoţi, ci puţini sunt preoţi!
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Legat de viaţa de familie a preotului trebuie să să spunem că sub impactul lumii moderne s‑a ajuns ca în viaţa preotului să apară şi divorţul. Cum vedeţi problema aceasta?
Arhim. Teofil Părăian: Păi, o văd aşa: mai întâi de toate cei care se căsătoresc nu caută să se căsătorească cu persoane care să promită ceva pentru viaţă. Nu li se pun în faţă datoriile şi sunt atâtea şi atâtea care nu sunt dispuse să se angajeze la o viaţă la care se angajau odinioară oamenii, fără să fie preoţi. Părinţii tatălui meu, Dumnezeu să‑i odihnească, au avut 10 copii şi îmi spunea mama că i‑a zis soacra ei mamei sale: „Cuscră, eu am avut copii cum a fost legea mai demult, tot la doi ani unul“. Cum a fost legea mai demult, deci în contemporaneitatea ei nu mai era legea aceasta, ca să ai copii tot la doi ani. Şi asta o făceau oamenii de rând, oamenii care nu ştiau carte şi care nu ştiau de principii, dar ştiau că asta e rânduiala lui Dumnezeu, şi atunci ţineau seama de rânduiala lui Dumnezeu. Oamenii din vremea noastră, şi în special tinerii, nu mai ştiu de o rânduială a lui Dumnezeu şi neştiind de o rânduială a lui Dumnezeu, înseamnă că în realitate nu se pot angaja la o treabă pe care o bi­necuvintează Dumnezeu. Toate ale omu­lui, părinte, sunt la la nivelul omului. Cum e omul aşa îi e şi viaţa, aşa îi e şi credinţa. Măsura credinţei e măsura vieţii.
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Este evi­dent faptul că tot ceea ce este în jurul nostru ne influenţează, intrăm şi noi, oamenii Bisericii, în mentalitatea lumii în care trăim…
Arhim. Teofil Părăian:  Da, numai că Sfântul Apostol Pavel, în Epistola că­tre Romani, scrie: „Nu vă asemănaţi chipului acestui veac, ci vă schimbaţi prin înnoirea vieţii“. Dacă avem mintea secolului nu avem mintea lui Hristos! Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, spune aşa: „Noi avem mintea lui Hristos!“ Noi trebuie să fim câştigaţi pentru Hristos, să avem mintea lui Hristos. Dacă avem mintea veacului acestuia, atunci nu putem să‑i slujim lui Hristos. De aceea se spune:“ Nu vă asemănaţi chipului acestui veac, ci vă schimbaţi prin înnoirea minţii“. Vezi, latura aceasta nu se are în vedere. Se au în vedere, când e vorba de preot, studiile teologice, inteligenţa, capacităţile lui intelectuale, dar nu se are în vedere raportarea la Hristos. Eu cred că sunt mulţi preoţi care nici nu cred în Hristos, şi nu cred în Dumnezeu, dar şi‑au găsit modalitatea aceasta de existenţă şi fac nişte lucruri ca un actor, şi din cauza aceasta nu pot face mai mult şi din cauza aceasta nu pot să se angajeze nici pentru ei, nici pentru alţii. Pentru că nu se pune problema. Chiar la Spovedanie, eu de exemplu personal, îi întreb: mergi la biserică? Te rogi dimineaţa şi seara? Posteşti? Sunt nişte lucruri pe care le am în vedere şi din care încerc să le deduc şi celelalte, ori esenţialul ar fi nu să‑l întreb dacă merge la biserică, ci să‑l întreb: ce raporturi are cu Hristos? Ce ştie despre Domnul Hristos? Ce înseamnă Hristos pentru el? Ce înseamnă Maica Domnului pentru el? Ori lucruri de felul acesta nu se pun pentru că în general oamenii nu au o aderenţă nici la ele, nici la realităţile pe care le avem în vedere în aceste situaţii prin astfel de întrebări, ci oamenii trăiesc o viaţă religioasă, care de fapt nu‑i o viaţă religioasă, ci trăiesc nişte lucruri luate din tradiţie şi le fac pe acelea, şi le‑ar face şi dacă n‑ar exista Dumnezeu. Adică, domnule, m‑am pomenit aşa, ştiu de rugăciunea de dimineaţa şi seara, le zic şi eu, însă ceea ce fac eu rămâne un fapt izolat. Credinţa noastră trebuie să fie străbătută de realitatea aceasta că cu noi este Dumnezeu, că suntem ai lui Dumnezeu, că Dumnezeu e Tatăl nostru, că Dumnezeu ne iubeşte şi că noi trebuie să‑l iubim pe El. Aceste aspecte nu le punem în vedere noi în general, dar le pun alte grupări religioase, de exemplu baptiştii, penticostalii, creştinii după evanghelie etc. Ei pun problema aceasta: eşti mărturisitorul lui Dumnezeu? Ştii că Domnul Hristos te‑a trimis la propovăduire? Ai în vedere faptul că Hristos a murit pentru tine? Când se pune problema, în bisericile noastre, a faptului că Hristos şi‑a vărsat sângele pentru noi?
Pr. Ion Alexandru Mizgan: O altă problemă pe care aş dori să o luăm în discuţie, legată tot de misiunea slujirii preoteşti, este aceea privitoare la aşa zisa căutare în Pravilă. E o practică răspândită pe întreg teritoriul ţării. În fiecare zonă geografică a României întâlnim ici‑colo preoţi care îi amăgesc pe credincioşi cu tot felul de preziceri sau descoperiri prin deschiderea cărţii. Ce părere aveţi de această practică şi ce le transmiteţi preoţilor care uzează de această practică?
Arhim. Teofil Părăian:  Dragă, pre­­­o­­­ţilor nu le transmit nimic, pentru că nu pot pricepe nimic! Adică ăştia care deschid Pravila sunt formaţi pe treaba asta! Sunt schimbaţi, li s‑a schimbat mintea. Părintele Arsenie spunea că în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. Deci n‑am nimic cu ei, să le spun ceva, că n‑am ce le spune. Îmi spun ei ce au de spus, dar eu nu am ce să le spun, doar atâta că greşesc şi de fapt pe ei nici nu‑i interesează ce le spun eu. Eu aş vrea să le spun la credincioşi să nu se ducă la ei. Să nu se ducă la ghicitori, să nu se ducă la pravilişti. Or, omul se duce…
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Oamenii vin şi spun entuziasmaţi: părinte, mi‑a spus tot ce am făcut!
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Da, poate că se mai nimeresc şi lucruri din astea. Mie nu‑mi trebuie să‑mi spună nimeni trecutul, pentru că mi‑l cunosc. Nu trebuie să mă duc la cineva să‑mi spună trecutul. Eu îmi cunosc trecutul, să‑mi spună viitorul! Dar nici viitorul nu ştie să‑l spună sau trebuie să trăiesc 20 sau 30 de ani să‑mi cunosc viitorul. Mai vin şi la mine şi zic credincioşii: „Ce ziceţi, părinte: e bine să fac cutare şi cutare lucru? Să mă căsătoresc sau nu? Să mă căsătoresc cu cutare ori nu‑i bine?“ Sunt nişte lucruri pe care eu nu am de unde să le ştiu. Păi, eu le zic. „Măi frate, asta mi‑o spui tu mie, nu eu ţie. De ce? Pentru că eu nu am de unde să le ştiu! Eu nu ştiu nici viitorul meu. Cum să‑ţi spun eu ţie viitorul tău? Ceea ce îţi asigură viitorul este trecutul! Trecutul tău şi trecutul persoanei cu care te căsătoreşti, asta îţi asigură viitorul. Dacă‑i trecutul bun. Dacă trecutul nu‑i bun îţi dărâmă viitorul! Or, ăştia la care te duci, la prăvilari şi la treburi de lucrul ăsta, nu spun decât acelaşi lucru. La Sfântul Gheorghe, lângă Braşov, este un preot, îl cheamă Cucu, şi merge multă lume la el să îi spună viitorul. Şi apoi eu zic: Cucu e ca şi cucu’! Nu ştie nimic decât: Cucu! Cucu! Cum ştie cucu’ să cânte numai cucu, aşa şi Cucu nu ştie nimic decât să zică că omul e blestemat, că e fermecat, că i s‑a făcut, că e legat ş.a.m.d.“ Acum bineînţeles că un om care are nişte necazuri, nu poţi să spui că e atâta de liber ca şi când nu ar avea necazuri. Şi atunci deduci că are asupra lui un blestem. Să ştii şi cu blestemele acestea că sunt blesteme care se leagă, dar dacă omul e corect nu se leagă nimica de el. Nu se leagă nici un blestem. Iar dacă nu‑i corect şi fără blestem ajunge la necaz. Ceea ce pot eu spune în legătură cu prăvilarii, le spun la oameni, la credincioşi: nu vă duceţi! De ce să nu se ducă? Dacă vrea să se ducă şi să se încurce şi mai rău, să‑l zăpăcească, să se ducă. Pentru că ei nu mai pot scoate din mintea lor ceea ce le‑a spus. Şi îi asupreşte gândul acesta, că i s‑a spus că este blestemat, că are blestem, că are farmece. Nu poa­te scoate gândul acesta din cap. Pe când dacă nu s‑ar duce acolo nu l‑ar avea şi ar fi mai bine.
Pr. Ion Alexandru Mizgan: Prea Cuvioase Părinte Teofil, în finalul acestui scurt dialog despre misiunea şi viaţa preoţească în vremea noastră, vă rog să ne mai împărtăşiţi câteva cuvinte de­spre ceea ce înseamnă persoana preotului şi resposabilitatea lui de slujitor al lui Hristos, cuvinte care să conchidă oarecum, tema dialogului pe care l‑am purtat!
Arhim. Teofil Părăian:  În primul rând, un preot trebuie să fie un om de excepţie prin fiinţa lui, prin credinţa lui, prin activitatea lui, prin tot ceea ce este. Nu trebuie să fie un om de rând, ci trebuie să fie un om care să aibă conştiinţa că este omul lui Dumnezeu. Nu este un om ca ceilalţi oameni, ci este un om deosebit şi asta trebuie să aibă în vedere. De aceea sunt şi canoanele opritoare de preoţie. Se consideră că cel care este preot cu antecedente defavorizante, acela nu mai poate să aibă integritate în felul cum tratează el lucrurile lui Dumnezeu!

 

Trecerea prin vremuri a Parintelui Arhimandrit Teofil Paraian

 

Ioan Părăian s-a născut în satul Toparcea din apropierea Sibiului în ziua de 3 martie 1929. Părinţii săi, ţărani plugari, au avut patru copii, părintele fiind cel mai în vârstă. Datorită unei boli timpurii, cel mai probabil o meningită, încă din leagăn Ioan Părăian îşi pierde vederea. Va povesti mai târziu că a intrat în viaţa conştientă cu acest handicap, care îi permite să distingă doar între lumină şi întuneric.
Situaţia sa deosebită necesita un învăţământ specializat pe care îl va urma la Cluj, între anii 1935 şi 1940.
Cum un preot din sa­tul său îl sfătuieşte să ia calea mânăstirii, merge la Sâmbăta de Sus unde se întâlneşte cu Pă­rintele Arsenie Boca, primind atunci şi primele sfaturi legate de rugăciunea lui Iisus. În această perioadă are şi primele roade ale acestei practici isihaste, de care va pomeni în scrierile şi cuvintele sale.
În 1948 îşi dă bacalaureatul la un liceu din Timişoara. Deşi acesta nu avea clase speciale pentru nevăzători, părintele va reuşi să absolve în cinci ani cele opt clase, de la a V-a până la a XII-a.
Anii 1948‑1952 îl găsesc la Sibiu, unde urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă, deşi mitropolitul de atunci, Nicolae Bălan, îl avertizează că nu va putea fi preot.
Pe 1 Aprilie 1953 intră pe porţile Mânăstirii Sfinţii Brâncoveni de la Sâm­băta de Sus acolo unde se nevoieşte şi în prezent. În această perioadă va fi ucenicul părintelui Serafim Popescu pe care îl va da mereu drept exemplu de sfinţenie. Va fi tuns în mo­nahism pe 15 august, cu numele de Teofil, şapte ani mai târziu, în aceeaşi zi de august primind şi hirotonia întru diacon, din mâinile mitropolitului Nicolae Co­lan. Va sluji biserica în această treaptă timp de 20 de ani. Deşi i se va propune să primească preoţia, o va respinge până în anul 1983, când pe 13 mai, la sărbătoarea Izvoru­lui Tămăduirii, va fi hirotonit preot de către mi­tropolitul Antonie Plămădeală. Din 1988 părintele este şi arhimandrit.
Schimbarea politică din 1989 va fi pentru venerabilul duhovnic un prilej de a vorbi tuturor despre Hristos. Sălile pline, în special de tineri, sutele de interviuri şi articole, zecile de cărţi, vor confirma ceea ce vieţuitorii Mânăstirii Sâmbăta şi mitropoliţii Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală au intuit proniator: părintele Teofil nu vede lumina cu ochii trupului, dar o percepe cu cei ai sufletului. Ceea ce, pentru un slujitor al altarului, este esenţial!