Revista:

Ruga pentru Parintele Cleopa (II)

id110_1.jpg.jpg

Aşadar, ascultarea mea zilnică, timp de câteva săptămâni, cât am stat prima oară la Mănăstirea Sihăstria, a fost aceea de a copia pagină cu pagină din „Sbornicul“. Părintele Varsanufie, cel care locuia în aceeaşi casă cu Părintele Cleopa, mă luase sub aripa lui nu numai prin faptul că mi‑a acordat găzduire sub acelaşi acoperiş cu sfinţiile lor, spre amuzamentul meu, mă ascundea uneori de stareţ, ca să nu mă pună cumva la săpat pământul ori la alte ascultări de acest gen. Nu mi‑ar fi fost foarte greu, căci eram băiat de la ţară, obişnuit şi cu de‑acestea, dar eu aveam altceva de făcut – mi s‑a spus. Ieşeam zilnic, atunci când mi se îngăduia, pe prispa casei unde locuiau cei doi bătrâni monahi, scoteam o mică masă care era prin preajmă, şi mă apucam harnic de scris…

 

A trăi în prezenţa unui mare du­hovnic înseamnă o perma­nentă stare de ascultare şi de observare a ceea ce se petrece în tine şi în jurul tău. Cândva, se presupune, te vei impregna tu însuţi de treapta superioră a acestei stări, numită în creştinismul ortodox trezvie. Dacă astăzi aştern aceste rânduri este pentru că am fost sfătuit s‑o fac. Nu este deloc uşor şi nici n‑am plănuit asta acum mai bine de 20 de ani. De altfel, cinstit vorbind, nici nu poţi descrie sau aşterne totul în scris. Prezenţa unui mare duhovnic induce în primul rând o trăire (de departe, cea mai importantă) care nu poate fi reprodusă în cuvinte. Sau, dacă scrii, asta se‑ntâmplă doar parţial prin povestiri cu tâlc, prin paradoxuri ori me­tafore. Dacă aş încerca să povestesc ceea ce am simţit, spre exem­plu, după binecuvântarea primită la ple­carea mea din preajma Părintelui Cleopa, ar însemna să bat câmpii pentru simplul mo­tiv că nu poate fi descris în cuvinte…
În al doilea rând, sunt alte trăiri pe care nu vrei să le reproduci fiindcă nu‑ţi este îngăduit ori nu se cuvine. O parte din minunea întâlnirii dintre tine şi du­hovnic trebuie să rămână taină.
Abia în al treilea rând vei putea po­vesti şi altora – şi, paradoxal, de această dată eşti chiar obligat să mărturiseşti ceea ce îţi este cu putinţă şi îngăduit să mărturiseşti.
…Pentru un om cu preocupări inte­lec­tuale a trăi în prezenţa unui mare duhovnic, precum era Părintele Cleopa, mai presupune să laşi la poarta mănăstirii un imens bagaj de prejudecăţi cu care ţi‑ai burduşit mintea. Cărţile citite, studiile făcute devin de cele mai multe ori balast, măcar într‑o primă instanţă. Asta se petrece adesea inclusiv cu cei ce pretind a avea cunoştinţe teologice. Sihaştrii din toate timpurile au avut totdeauna o relaţie contradictorie cu teologii tocmai pentru a‑i readuce la taină şi la trăirea esenţială a dumnezeirii. Pentru a spulbera tentaţia intelectualilor din toate timpurile de a vorbi şi teoretiza excesiv, călugărul vine şi spune precum psalmistul: uită de cele de până acum, îndrăzneşte, gustă şi vei descoperi ce bun este Domnul!
Şocul meu a fost puternic şi din acest punct de vedere. Nu este uşor să laşi prejudecăţile la poarta mănăstirii. Eram mult mai „crud“, cunoştinţele mele despre ce se cuvine şi ce nu erau sărace, începând de la felul în care tre­buie să mă comport faţă de ceilalţi vie­ţu­itori ai mănăstirii. Apoi, dincolo de rigorile mănăstireşti, cu care încet‑încet mă mai acomodam, era experienţa mulţimilor de oameni ce băteau la uşa Părintelui Cleopa. Era înainte de ’89, dar veneau şi pe‑atunci, zilnic, autobuze sau autocare cu pelerini. Aceştia erau primiţi în grădina din faţa casei de alături, taman în preajma locului unde vieţuiam. Auzeam şi ascultam tot­deauna poveţele Părintelui. Mintea mea dedulcită la co­mentarii critice, atunci când nu înţe­le­gea ceva ori nu era de‑acord, avea de în­tâmpinat multe dificultăţi. Dar pe un mare duhovnic trebuie să‑l asculţi cu inima, indiferent dacă raţiunea ta îi dă sau nu dreptate…
De cele mai multe ori, Părintele re­peta lucruri spuse şi altora, parabo­le şi istorii deja cunoscute. Pentru cei de‑ai casei este şi asta o încercare. Dar, dacă erai atent, aceasta nu de­venise un automatism. Posesor al unei memorii excepţionale, discursul Părintelui era permanent adecvat, plin de nuanţe nedesluşite şi, mai ales, de căldură. Expresia care a devenit celebră „Mânca‑v‑ar Raiul să vă mănânce!“ era rostită cu o imensă dragoste, cântărind totodată interlocutorii pentru a‑i aduce cât mai aproape de o stare adecvată de deschidere sufletească. Folosea formule de captatio benevolentiae care făceau deliciul audienţei: „aţi venit la un putregai de moşneag“, spunea, cu smerenie, sau răcnea fulgerător şi maiestuos uneori, precum boncănitul unui cerb, astfel încât ecoul spuselor sale menite să te trezească mai răsună şi‑acum prin pădurile Neamţului…
Părintele vedea foarte bine problemele cu care venea fiecare (unii spun că era înaintevăzător) şi răspundea apoi cu o inteligenţă rareori întâlnită în ortodoxie. Spre exemplu, mi‑aduc aminte de dorinţa unui femei ca fata ei să intre la facultate. Voia ca Părintele să se roage pentru acest lucru. Părintele Cleopa a fost de‑acord, dar i‑a răspuns cu ironie ţărănească: „Crezi că dacă eu mă rog şi ea n‑o să înveţe deloc, o să intre?“…
Altul era discursul marelui duhov­nic faţă de cei apropiaţi. Am asistat, uneori fără să vreau, la neuitate seri de discuţii la care participau îndeobşte doi, trei sau mai mulţi călugări din mânăstire. Fie că se vorbea despre problemele administrative ale mănăstirii, fie de cele duhovniceşti (separaţia nu este decât pedagogic‑artificială) se intra în teologia înaltă printr‑un discurs adesea diferit decât cel adresat pelerinilor de rând.
În ultima mea vizită, cu câteva luni înainte ca Părintele să plece la Domnul, am însoţit‑o la Mănăstirea Sihăstria pe celebra Annick de Souzenelle, una din marile exegete ale Sf. Scripturi. Octogenară ca şi Părintele, aceasta trecuse de la catolicism la ortodoxie cu mai bine de 50 de ani în urmă şi tocmai urma să conferenţieze la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (iar în anii ulteriori teologilor din Sibiu şi Iaşi). Chiar dacă în vorbe simple, Părintele a găsit calea de a intra în cel mai serios dialog cu doamna Annick de Souzenelle, fără să‑i fi cunoscut cărţile de hermeneutică veterotestamentară. Ceea ce vreau să subliniez este că în preajma unui mare duhovnic oamenii, indiferent de studiile, preocupările ori funcţiile lor lumeşti, sunt egali. Căci duhovnicul este mijlocitorul între lume şi Hristos – stâlp de forţă în faţa căruia măsurile acestei lumi dispar.
Îmi amintesc despre treptele rugă­ciu­nii de care vorbeşte Părintele Cleopa – există şi înregistrări video şi scrieri ale sfinţiei sale pe această temă. Precum marii teologi, Părintele arată că rugăciunea este o continuă şi treptată adâncire de la exterior spre interior (de la un punct, separaţia aceasta ex­tern‑in­tern, tot pedagogică, dispare). Se începe cu rugăciunea buzelor şi a glasu­lui, se ajunge la rugăciunea minţii, apoi la rugăciunea minţii coborâtă în inimă (numită rugăciunea inimii sau rugăciunea cea curată), apoi la ru­găciunea de sine mişcătoare. Şi mai de­parte, pe treptele cele mai înalte, aco­lo unde ajung doar marii sfinţi, la rugăciunea văzătoare (precum Sf. Antonie cel Mare) sau acolo unde „nu ajun­ge decât unul din neam în neam“, precum Sf. Ap. Pavel, la rugăciunea con­templativă (numită vederea dumne­zeiască). Părintele Cleopa ajunsese el însuşi să treacă de rugăciunea inimii, dar relata la persoana a treia despre ce i s‑ar fi întâmplat altuia, unui pusnic, o stare de răpire în Duh care a durat mai bine de două ore, în urma căreia timp de o lună nu a avut „decât gân­duri dumnezeieşti“…
Mă tot gândesc că şi relaţia noastră cu un duhovnic poate parcurge astfel de trepte, precum sunt treptele rugăciunii. În fond, stările de comuniune creştină sunt menite să fie adâncite neîncetat. Te apropii de un duhovnic – şi de semeni – pe măsură ce te apropii de tine însuţi prin Hristos care coboară în inima ta. Probabil că ajuns pe una din treptele mai înalte nu faci decât să constaţi că duhovnicul era demult acolo şi te aştepta. Iată de ce, vorba cu care se despărţea de pelerini Părintele Cleopa, aparent ţărănească, cu oarecare umor, este în realitate plină de sens: „Ne‑ntâlnim în Rai!“…
Cândva, pe la mijlocul anului 1990, l‑am căutat din nou pe Părintele Cleopa: mi se întâmplaseră anume lucruri în timp ce mă rugam, ceream sfat duhovnicesc. După ce‑am fost primit „La stupină“, în căsuţa în care se retrăgea zilnic câteva ceasuri, Părintele mi‑a spus ferm: „măi băiete, până nu ajungi la lacrimi, n‑ai ajuns încă să te rogi!“. Ştiu că n‑am ajuns să mă rog cu‑adevărat şi pentru sfinţia sa, aşa cum îmi ceruse cândva, dar sunt convins că, undeva în Ceruri, Părintele Cleopa se roagă acum pentru noi toţi cu lacrimi îngereşti.