Revista:

Taina darului

id105_11.jpg1.jpg

Oamenii dintotdeauna şi‑au făcut daruri şi‑şi vor face cât va fi lumea. A face daruri ţine de firea omului, care a fost înzestrată de Dumnezeu cu dragoste şi recunoştinţă. Aşa a apărut viaţa, omul şi tot ceea ce este. Toate sunt daruri pe care ni le‑a dat Dumnezeu, cel care este izvorul şi plinătatea dragostei.

 

Darul ascunde în sine o taină pe care numai inimile stăpânite de dragoste o pot desluşi. De aceea, cel care iubeşte şi primeşte darul nu se uită la mărimirea sau valoarea lui, ci la mărimea inimii din care porneşte darul, căpătând astfel o semnificaţie aparte şi o valoare nemăsurabilă.
Ne bucurăm toţi când primim daruri şi ne place să ni se facă daruri. Când eram prunci ne bucuram de darul în sine, de cioco­lată, de jucăria pe care o primeam. Bucuria ne‑o arătam prin faţa radioasă, bucuria sufletului izbucnind în strigăte de bucurie, îmbrăţişându‑ne dăruitorii. Când însă începem să pătrundem în tainele iubirii, ne bucurăm mai mult de ceea ce ne spune darul, de cel ce ne dăruieşte sau se dăruieşte. Marea bucurie a primirii darului în aceasta constă: în faptul că cel care îţi dăruieşte o simplă floare e gata să‑şi dea viaţa pentru tine, dar şi în faptul că acest dar te uneşte în iubire cu cel care ţi l‑a dat, făcându‑te să‑i întorci darul, să‑i fii recunoscător, arătându‑i că şi tu eşti gata să mori pentru el. Se împlinesc astfel cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Nimănui să nu fiţi datori cu nimic, decât cu iubirea unuia faţă de altul“.
Din păcate, omul a uitat să‑şi mai facă daruri adevărate şi mai ales a uitat să primească darul, căci primirea unui dar implică la rându‑i o dăruire, sau o întoarcere a darului. Uitând să ne mai facem daruri am uitat şi sensul adevărat al darului, jertfa de sine. Dacă omul ar gândi, ar simţi şi ar face astfel, ar fi raiul pe pământ.
Diavolul însă ştiind însemnătatea darului l‑a făcut pe om să deturneze rolul darului, pervertind nu darul, ci scopul darului. Astfel darul nu mai izvorăşte din dragoste, ci din interes. De aceea şi primitorul se uită la mărimea şi valoarea lui. Iar odată cu atingerea scopului se termină şi relaţia dintre dăruitor şi primitor. Ce este mai rău este faptul că de multe ori darul devine nu pricină de iubire desărvâşită, ci pricină de păcat. Cârtim şi judecăm că darul e prea mic; de aici lipsa de recunoştinţă pe măsura darului şi multe alte păcate care izvorăsc din scopul meschin cu care facem daruri şi pe care le cunoaşte mai bine codul penal.
Ar fi mai bine ca omul să ia aminte în aceste vremuri la cuvintele Sfintei Liturghii „toată darea de sus şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor“. Recunoscând că tot ce primim vine de sus, vom re‑cunoaşte pe Dumnezeu şi vom şti că „ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate“. Căci de la El ne vin şi Lui trebuie întoarse în iubire. De la El venim şi la El trebuie să ne întoarcem cu iubire ca nişte „daruri cu bun miros“.
Şi mai ales trebuie să învăţăm să ne facem daruri şi să NE facem daruri. Pentru că aceasta este marea taina darului: DĂRUIREA DE SINE.