Revista:

Avva Evghenie: Eu sunt părintele zero!

id823_prevghenie1.jpg.jpg

Episcopia Buzăului ne-a scris o frumoasă scrisoare în care ne invita să-l cunoaştem pe părintele Evghenie Dascaliuc de la mănăstirea Ciolanu. Mi-a venit în minte cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, care întrebat de ce vorbeşte tuturor despre Dumnezeu, a răspuns că nu din mândrie face acesta ci pentru ca şi alţii să se bucure de darurile lui Dumnezeu. Aşa am ajuns să-l cunosc pe părintele Evghenie, din dorinţa altora de a nu ţine darul lui Dumnezeu doar pentru ei. Mă aştepta. Nu că ardea de nerăbdare să-mi vorbească, ci mai mult din ascultare de stareţul Ioanichie de la Ciolanu. Părintele stareţ mi l‑a recomandat drept un om modest şi foarte retras. Când am intrat în chilie părintele Evghenie se ruga. M-a ţintit cu ochii albaştri, profunzi. Obişnuit, ca de obicei, să interoghez, m-am repezit întrebându-l cum să-l prezint în revistă. Aproape răstit, s-a recomandat: „Eu sunt părintele zero! Aşa să mă reco­manzi”. După aproape zece minute de tăcere, stânjenitoare pentru mine, a început să‑mi vorbească, brusc, încât abia am avut timp să pornesc reportofonul.

 

Sfântul Ioan Botezătorul este modelul monahilor

Toată viaţa mea m‑am gândit foarte mult la Sfântul Ioan Botezătorul. Am venit la mănăstire de tânăr, la vârsta de 23 de ani. Am venit la mănăstire după ce am terminat armata, imediat. Nici nu m‑am dus acasă. La mănăstire, direct. Şi mama, când m‑a botezat, a zis: „Te‑am dat în seama Sfântului Ioan Botezătorul“. Şi m‑am gândit foarte mult la Sfântul Ioan Botezătorul că a fost călugăr. A trăit în pustie. Ca un că­lu­găr. Prooroc, bineînţeles, dar a trăit ca un călugăr, în pustie. Modest, smerit. Avea rugăciunea. Mânca numai lăcuste din pustie. Am fost la Ierusalim, am trecut prin pustia unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul. I‑a fost greu. El a fost cel mai mare sfânt. Cel mai mare sfânt, cum spune Sfânta Evanghelie: cel născut din femeie şi cel mai mare sfânt.
Părinte, dar cum aţi ajuns în mă­­năstire?
La vârsta de 12 ani am citit Noul Tes­tament şi în mintea mea s‑a întipărit veşnicia. Am zis lumea aceasta este tre­cătoare, nu‑i ceva veşnic. Deci, eu vreau să urmez ceva veşnic. Şi atunci m‑am gândit la mănăstiri. La mănăstiri este veşnicia, adică te pregăteşti pen­­tru veş­nicie. Cum spune un poet, Vla­huţă: nu mi‑e frică de moarte, ci de veşnicie.
Nu s‑au supărat mama, tata că aţi plecat?
Nu s‑au supărat deloc. Din contră, erau bucuroşi că m‑am dus la mănăstire. Sunt de 65 de ani în mănăstire. Am stat aici şi‑n timpul comuniştilor. Nu mi‑au făcut nici un rău, dar eram urmărit. M‑au lăsat în pace. Nu m‑au dat afa­ră, odată cu decretul, pentru că eram stareţ. 12 ani am fost stareţ aici, în mănăstirea Ciolanu. Nu m‑au prigonit, decât, bineînţeles, veneau mereu în mănăstire să vadă ce fac. Acesta era serviciul lor…
Aţi mâncat carne vreodată?
Nu. N‑am mâncat decât acum, când am fost la spital, bolnav; am mâncat că mi‑a dat la spital carne. M‑au rugat să mănânc şi i‑am ascultat. Dar în viaţa mea n‑am mâncat carne, n‑am băut vin, decât numai la Sfânta Îm­păr­tă­şire, atât. Aşa am vrut eu, am făcut le­gământ înaintea lui Dumnezeu. Am avut eu voinţa asta. Nu mănânc carne şi nu beau vin, nici o băutură cu alcool, absolut, nici ţuică, nimic, nimic. Decât cînd mă împărtăşeam, beam atât, câteva picături de vin. Monahul nu trebuie să mănânce carne sau să bea băutură ameţitoare pentru că altfel va avea mari ispite trupeşti. Monahul să se roa­ge şi să muncească. Munca poate fi de două tipuri. Muncă fizică, cu braţele şi muncă sensibilă. Munca sensibilă se referă la acest fapt că, de exemplu, ai luat o carte. Nu numai cartea de rugăciunea pe care o citeşti în chilie, ci sunt şi cărţile pe care le citeşti să înveţi. Tot muncă folositoare. Pentru că Sfinţii Părinţi au alcătuit cu multă osteneală cărţile pe care le‑au lăsat urmaşilor. Adică noi suntem urmaşii, deci, cărţile ni le‑au lăsat nouă. Noi trebuie întotdeauna să‑i imităm pe Sfinţii Părinţi. Ei ce‑au făcut în viaţa lor? S‑au străduit cu stăruinţă foarte puternică să‑l caute pe Dumnezeu. Şi în scris şi în rugăciune. Iar la noi stăruinţa aceasta e foarte slăbită. Mai ales că în interiorul nostru, în general, este nepăsarea faţă de Dumnezeu. Trei lucruri sunt constatate în lumea aceasta faţă de Dumnezeu: necunoştinţa de Dumnezeu, nepăsarea de Dumnezeu şi uitarea de Dumnezeu.

 

Munca fără rugăciune duce la uitarea de Dumnezeu

Şi cum să înţeleagă un monah cuvântul acesta, părinte Evghenie?
E valabil şi pentru monahi, că monahii se iau cu munca şi uită de Dumnezeu. Trebuie să precizez că ascultarea este dumnezeiască, că tăierea voii la călugări este ceva dumneze­iesc. Nu munca e motivul uitării de Dum­nezeu! Dar la munca pe care o faci trebuie să ai practica rugăciunii minţii. Dacă munceşti şi nu te rogi, uiţi de Dumnezeu. Adică să nu slăbească nici­odată această rugăciune. Pentru că rugăciunea minţii, când am fost călugăriţi, am făgăduit în faţa Sfântului Altar că o vom face necontenit. Şi noi să ne punem întrebarea tot timpul: o facem sau nu? Majoritatea n‑o fac, poartă degeaba mătăniile, dar unii o fac. Cât pot.
E obligatorie rugăciunea minţii pentru monah?
Este obligatorie pentru monahi ru­găciunea minţii. Fiindcă ­Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă şi pentru mireni ru­gă­ciunea minţii, dar în special pentru călugări, care au făgăduit. Pentru ce ai făgăduit înaintea lui Dumnezeu, răspunzi înaintea lui Dumnezeu! Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă ai făgăduit să faci o cruce la răspântia drumurilor sau la o fântână şi n‑ai făcut‑o, eşti răspunzător faţă de Dumnezeu, pen­tru că ai făgăduit. Mai bine nu fă­găduieşti decât să făgăduieşti şi să nu împlineşti.
De ce nu se mai roagă monahii, părinte? De ce credeţi că nu mai pot să se roage?
Un singur lucru îi împiedică: îi stă­pâneşte trândăvia sufletească. În ge­ne­ral, pe toţi monahii, îi stăpâneşte această trândăvie sufletească. Trebuie un efort din partea fiecărei per­soane. Acest efort cere multă stă­ru­in­ţă, osteneală. Pentru că dacă nu ai stă­ruinţă, nu câştigi pe Dumnezeu. Pe lângă stăruinţă trebuie să ai evlavie, pentru că omul care nu are evlavie, la el dragostea de Dumnezeu este puţină. Iar omul care are evlavie şi e pătruns de această evlavie, sau de această pietate, adorare faţă de Dumnezeu, acel om se sârguieşte cât poate. Pentru că la noi, călugării, gradele ar trebui să se dea pe osteneală duhovnicească, pentru că şi înaintaşii noştri, Sfinţii Părinţi s‑au ostenit în viaţa lor şi le‑a dat „grade“ însuşi Dumnezeu. Şi pe această osteneală se pune şi la noi gradul. Ai transpirat când ai spus rugăciunea minţii? N‑ai transpirat. Înseamnă că nu ai voinţă. Călugărul ­trebuie în primul rând să‑şi educe vo­inţa. Această educaţie a voinţei este în legătură cu Harul divin. Harul divin ne ajută pentru mântuirea noastră, dar şi voinţa noastră trebuie să fie aplecată spre acest lucru. Dacă nu este aplecată înseamnă că este uitare de Dumnezeu şi Harul Lui nu se mai apropie de noi. Este un cuvânt, cuvântul acesta se numeşte „lasa‑mă în pace acum, voi face poate maine, poate pomâine, voi face cât voi putea“. Şi nu face, făgăduieşte şi nu face. La începutul călugăriei ai făcut, dar la sfârşitul călugăriei de ce nu mai faci? Te‑ai trândăvit? Sau, poate nu‑ţi mai place. Poţi să pierzi toate la sfârşit. Mai bine să începi mai uşurel şi să poţi păstra sârguinţa toată viaţa.
Părinte, ce îl învaţă pe monah rugăciunea?
Pe monah, rugăciunea îl învaţă ce‑a făgăduit: ascultarea de Dumnezeu. Potrivit înţelepciunii pe care o are în minte. Pentru că omul care nu are în­ţe­lepciune, să‑i zicem aşa, mediocru, acelui om nu poţi să‑i ceri prea multe. Pentru că el este foarte mic la minte, de aceea se numeşte mediocru. Şi în felul ăsta sunt mulţi mediocri. Un om inteligent, dacă ştie că nu are râvnă, nu acceptă să fie monah. El mai mult se împlineşte pe partea laică decât să fie monah. Un om inteligent, sclipitor de inteligent, acel om este şi plin de evlavie. Pentru că, să ştiţi, această evlavie trebuie să pornească din adâncul inimii. Şi ca să pornească din adâncul inimii trebuie să fii curat şi bine intenţionat. Sfântul Grigorie de Nazianz spune aşa: vorbeşti despre Dumnezeu, Dumnezeu este curat, dar tu ţi‑ai pus întrebarea: eşti curat cu inima, când vorbeşti de­spre Dumnezeu?

 

Monahul preot, model de vieţuire cu atenţie

Părinte Evghenie, unii monahi sunt şi preoţi. Care este principala lor responsabilitate?
Unii monahii sunt şi preoţi. Acei monahi care sunt preoţi trebuie să aibă deosebire mare faţă de ceilalţi monahi, pentru că sunt preoti, slujesc lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: curăţenie desăvârşită pentru ­preot. Pentru preot cel mai intens şi uşor de făcut este păcatul cu ochii. Sfântul Spiridon avea un diacon cu care slujea Sfânta liturghie. Odată diaconul s‑a uitat puţin în spate să vadă câtă lume este adunată în biserică, la slujbă. Nu a mai venit Duhul Sfânt peste Sfintele Daruri! Şi atunci preotul care nu este curat cu ochii şi slujeşte Sfânta Liturghie cu mintea răspândită, are păcat foarte mare. Poate pierde Harul. A sluji cu mintea răspândită este un păcat colosal înaintea lui Dumnezeu.
Părinte, dacă un monah cade, pă­cătuieşte grav, se poate întoarce?
Se poate întoarce.
Şi are mântuire?
Prin lacrimi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune aşa: omul care plânge pentru păcatul pe care l‑a făcut şi recunoaşte că a păcătuit, şi plânge cum a plâns Proorocul David, şi cum au plâns toţi sfinţii, este iertat. Păcatul urmat de plângere se curăţeşte. Curăţirea se socoteşte al doilea sfânt botez. Lacrimile sunt al doilea botez.
Poate să fie orice păcat săvâşit? În special păcatele trupeşti.
Dacă ai făcut păcate trupeşti, cele mai mari păcate, apoi ai plâns şi plângi în continuare, Dumnezeu se uită la lacrimile tale. David care a păcătuit, a făcut omor, preacurvie, păcate mari, a fost iertat de Dumnezeu. Părintele Stăniloae spune că păcatele mari sunt de trei feluri: uciderea, după ucidere vine curvia şi, la preot, răspândirea minţii când slujeşte. Ce sunt îngerii? Minte. Dumnezeu i‑a dat minte omului şi această minte să o întrebuinţeze tot timpul să se sfinţească. Mai ales preotul!
Să n‑o risipească!
Să n‑o risipească, să nu se răspân­deas­că. Pentru că s‑a răspândit cu mintea pe plaiurile acestei lumi, sau cu ochii a păcătuit. Ţii minte diferite figuri fe­minine, bărbăteşti sau copii, sau, mă rog, clădiri, instalaţii, maşini. Aceşti ochi sunt fereastra sufletului şi prin această fereastră a intrat păcatul în imaginaţie şi atunci mintea ta este plină de aceste închipuiri numite făptaşe care nu se cuvin unui creştin, nicidecum unui monah, mai ales preot. Când intri în biserică, trebuie să fii cu mintea curată.
Spune Avva Visarion că monahul trebuie să fie numai ochi. Ce credeţi că vrea să spună?
Că Heruvimii sunt numai ochi. Şi Dumnezeu a făcut aceşti ochi pe Heruvimi ca să fie mai atenţi. Ochii sunt atenţia. Sfântul Vasile cel Mare spune aşa: fii atent la tine însuţi! Fii atent la mintea ta, controlează‑te! De exemplu, când ai o afacere, eşti controlat şi de alţii dar şi tu însuţi te controlezi în această afacere. Însă noi nu ne controlăm! Suntem atenţi când ne rugăm? Să vedem dacă mintea este curată sau necurată. Rugăciunea este de două feluri, Sfântul Vasile cel Mare o spune: curată şi necurată. Curată este când imaginaţia este curată, iar necurată când este plină de tot felul de imagini.
Părinte, cât durează să dobân­deşti rugăciunea curată?
Rugăciunea curată… mai întâi nu în­cepi rugăciunea… eşti într‑o sfântă tă­cere. Mult timp! Şi în această sfântă tăcere trăieşti cu atenţie şi gândeşti numai la cele dumnezeieşti: Doamne, să mă urc cu mintea în Cer, să o ţin lipită de Cer. Sfântul Antonie se urca cu mintea în Cer. Când venea cineva la el dintre fraţi, făcea cu mâna semn: nu vorbesc acuma, sunt cu mintea în Cer, când voi coborî pe pământ cu mintea, atunci voi vorbi cu voi. Deci să fim cu mintea în Cer împreună cu îngerii. Ca să dobândeşti rugăciunea curată durează mai mulţi ani. Să zic, cinci, şapte, zece. Depinde de evlavie. Depinde de frica de Dumnezeu. Căci, să ştiţi, virtutea numită frică de Dumnezeu este la monahi puţin slăbită.
Nu mai au frică de Dumnezeu?
Nu mai e frică de Dumnezeu în mă­năstiri. Gândeşte‑te că Judecata uni­versală te aşteaptă şi deja, când mori, Judecata particulară. Sunt două ju­de­căţi: particulară şi obştească. La amân­două vine Hristos şi stai înaintea Lui.

 

Spovedania zilnică îl ajută pe monah să fie treaz

Părinte Evghenie, la cât timp trebuie să se spovedească un monah?
În fiecare zi, dacă poate, să spove­dească gândurile.
În faţa duhovnicului?
În faţa duhovnicului! În fiecare zi! Avem exemplu, un monah din muntele Sinai. Când făcea rugăciunea minţii punea un bob deosebit. Când vedea că a apărut ceva în minte, la rugăciune, nu mai punea bobul. Şi seara făcea un examen, numit al conştiinţei. Examenul de conştiinţă că eşti călugăr. Şi zicea: am păcătuit de patru ori, iar de zece ori am făcut bine. Dădea examen în fiecare seară, cu boabe de fasole. Asta făcea un monah din muntele Sinai. Să se spovedească, deci, cât mai des, mai ales de gânduri. Ce ai gândit tu astăzi? El trebuie să spună: am gândit cutare, trebuie să spună tot. Să nu zică: n‑am gândit nimic! Nu poate să zică aşa ceva. N‑am gândit nimic! Mintea este în mişcare permanentă. Ea se mişcă tot timpul. Mintea este în mişcare. Şi trebuie atenţie. Sfântul Vasile cel Mare spune: când te rogi, să fii atent! Când stai, să fii atent: controlul minţii. Când te odihneşti, până ­adormi, să fii atent la minte. Pentru că dacă vezi gândurile necurate care vin că se strecoară în suflet, sau că diavolul s‑a apropiat şi te amăgeşte cu cuvinte sau cu lucruri din natură atunci trebuie să forţezi, să spui „Doamne Iisuse“ ca să dispară.
Părinte, ce e mai de folos: cititul sau rugăciunea?
Şi rugăciunea, şi cititul, în comparaţie egală. Dacă faci rugăciune, numai ru­gă­ciune permanent, e bună şi rugă­ciu­nea, dar trebuie şi cunoştinţă de Dumnezeu prin citit. Rugăciunea este mai mult pentru pocăinţă. Că sunt nevrednic, sunt păcătos, să te smereşti tot timpul, să ai smerenie să nu fii mândru. Mândria te strică complet. Sfânta smerenie, sfânta tăcere se împotriveşte mândriei. Un om care tace, gândeşte. Omul care vorbeste, este greu la mântuire că vorbeşte multe. Dacă ar vorbi ceva de folos, ar fi bine, dar nu vorbeşte de folos. Vorbeşte în legătură cu întâmplările din această viaţă, uneori nefolositoare doar ca să întreţină…

 

Liturghia în viaţa unui monah

Părinte Evghenie, poţi să te rogi la Liturghie cu rugăciunea minţii?
Încă ceva: când ai intrat în biserică pentru a face Sfânta Liturghie, ca preot, n‑ai voie să vorbeşti cu niciunul: nici cu călugăr, nici cu mirean, n‑ai voie. Te‑ai închinat pe la icoane, ai intrat în altar, faci Proscomidia, nu vorbeşti cu ni­meni. Absolut sfânta tăcere… cu nimeni nu vorbeşti… Eşti cu mintea în Cer. Eşti cu mintea numai în Cer; şi la Proscomidie, şi când faci Sf. Liturghie, eşti cu mintea în Cer. Nu vorbeşti cu oamenii. Absolut cu nimeni nu vorbeşti. Că dacă ai vorbit, gata, nu mai eşti cu mintea în Cer. Pierzi Harul, pierzi puterea rugăciunii, şi Liturghia este slăbită. Nu poţi să faci, ca preot, rugăciunea minţii la Liturghie. Trebuie să te gândeşti la rugăciunile pe care le citeşti. Acolo, deci, nu merge şi rugăciunea minţii.
Dar dacă eşti monah şi stai în biserică, la Liturghie?
Dacă eşti monah şi stai în biserică, trebuie să faci rugăciunea minţii. Rugăciunea în minte nu se face cu buzele, cu „Doamne Iisuse…”. Se face numai cu mintea, fără rostirea cuvintelor. Cu mintea… De exemplu, mă gândesc acuma cu mintea la „Doamne Iisuse…” fără să rostesc cuvinte din gură. Mintea rosteşte. De aceea se numeşte rugăciunea minţii. Îi mai zice şi rugăciunea inimii pentru că Sfinţii Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Vasile spun „s‑a găsit în Biblie, expresia în adâncul inimii…”. M‑am gândit „în profunzime” se zice acum, dar în vechime se zicea „în adâncul inimii” am avut gânduri.
Şi ce e „adâncul inimii”?
„Adâncul inimii”: cele mai adânci stări, să zicem, exprimate prin dulci cu­vinte faţă de Dumnezeu. Că este adâncul inimii „dulceaţa cea neîntrecută”. Cam atât! Prea multă vorbă…
Părinte, e folositoare pustnicia?
Pustnicia este folositoare mai ales pentru un monah care are experienţă în mânăstire mai mult timp. Adică, cunoaşte şi pravila particulară, şi pravila de biserică. Este folositoare. Pentru că ochiul omenesc vede multe şi uneori vrea să vadă şi lucruri nefolositoare. În pustnicie nu vezi cu ochii, pentru că nu ai ce vedea. Deci eşti „curat cu sufletul”. Să ştiţi, ochii sunt păcatele oamenilor de astăzi. Şi urechile, şi gura. Urechile şi gura, mai puţin. Dar ochii sunt cele mai mari păcate de astăzi în lume. De exemplu, ai văzut cu ochii diferite figuri, imposibil să nu intre în minte.
Şi cu ce alungi chipurile acestea din minte?
Cu rugăciunea minţii le alungi. Imediat! Nu stai deloc. Nici un minut. Pentru că ele năvălesc, năvălesc mereu şi nu se opresc. Se spune că diavolul este ca „roiul de albine”. Albinele năvălesc asupra ta, năvălesc, năvălesc. Cine face rugăciunea minţii simte ca un „foc” în gură când se roagă cu dăruire. Este „un foc” în gură şi acest foc loveşte în diavol. Şi diavolii fug. Spun Sfinţii Părinţi: „Acest foc cade din gură şi to­peşte pe demon ca ceara de la faţa focului”. Când practici rugăciunea min­ţii se face ca un „foc”, ca o limbă de foc, ca la Rusalii. Această limbă de foc loveşte în ei şi fug. Demonii sunt răspândiţi în toată natura. Unde nu sunt demoni?! În văzduh, în apă, sub pământ. Lucifer stă în iad şi dictează de acolo, de la întuneric. Nu au putere pentru că atunci când S‑a răstignit Mântuitorul pe Cruce le‑a căzut puterea. Ei numai te amăgesc. Dacă pot…Ei au această experienţă numită „a răului”. De la distanţă ei imediat îşi fac părerea despre tine. Te văd cum te comporţi, ce simţi, cum trăieşti. Şi această părere a lor, numită aparentă, pentru ei e aparentă, o înmulţesc pentru că au o experienţă de mii de ani.

 

Economia monastică

Părinte, monahului îi trebuie lux?
Deloc. Luxul nu trebuie să fie la monah.
Trebuie să aibă apă curentă în ca­să? Toaletă, WC, maşină de spălat?
Păi acuma asta este modern, potrivit modernismului. Toate înlesnirile pe care le are monahul ar trebui să‑i uşureze viaţa, astfel ar trebui rugăciunea minţii să fie mai uşor de spus. Pentru că nu mai speli cu mâinile, nu mai umbli după apă sau dârdâi undeva, departe. Ci ai în casă toate înlesnirile. Păi le ai pe toate şi în această lipsă de griji, mişcare rugăciunii minţii să meargă neîncetat. Bineînţeles, dacă ai această putere. Şi Dumnezeu îţi dă putere, Harul divin. Energie necreată – Harul Divin. Aţi văzut că numai la doi sfinţi a apărut Lumina necreată: Sf. Grigorie Palama şi Sf. Simeon Noul Teolog, atât. Şi ei n‑au avut lux, dar au reuşit.
Părinte Evghenie, un monah poate să se roage cu un om de altă religie sau de altă confesiune?
Nu are voie. El se roagă numai cu cei ortodocşi. Dar se poate ruga pentru toată lumea. El e ortodox, iar celălat e deosebit. Celălat are erezie, nu crede drept, se roagă şi el cum ştie. Dar trebuie să‑l respecţi ca pe un om. Fiecare om de altă religie, sau confesiune, nu trebuie urât, trebuie respectat, trebuie iubit că Dumnezeu iubeşte şi pe eretici. Dumnezeu ne cheamă la Adevăr pe toţi. Dacă ei nu vin, ei sunt „adormiţi”. Aşa pot fi numiţi: „au adormit” în rătăcirea lor. Ori s‑au obişnuit, „habitudine”, s‑au obişnuit în rătăcirea lor. Şi le vine greu să iasă din ea. Nici nu pot să iasă. Pentru că obişnuinţa e a doua natură…
Poate să viziteze alte locuri, alte biserici, de altă confesiune?
Poate să viziteze şi să‑şi dea sea­ma ce bogată este Ortodoxia. De exemplu, dacă vizitează pe baptişti, ce să vezi la baptişti? O clădire. Icoane n‑au, nimic, pentru că ei nu cred în puterea lor. Cruce, la fel. Dacă vrei să vezi, caută în Ortodoxie. Ai tot ce‑ţi trebuie! Am vizitat şi eu câteva mânăstiri când eram tânăr. Am vizitat câteva mânăstiri din Oltenia: Cozia, Frăsinei; mi‑a fost îndeajuns.
Aţi cunoscut vreun părinte aşa mai deosebit, care v‑a rămas la inimă ca model?
La Frăsinei am cunoscut pe părintele care a murit, am uitat cum îl cheamă. Era el din Maramureş. El era un duhovnic foarte bun. Şi la călugări e nevoie de duhovnici. Nu mai avem duhovnici care să se ocupe numai de monahi. Grijile de multe, munca multă, fără rugăciune dăunează şi duhovnicilor. Călugării au început să se mărtuisească rar, ca mirenii. Monahii nu sunt curaţi cum trebuie pentru că nu are cine să‑i lămurescă. Şi nici nu citesc din Sfinţii Părinţi de unde ar mai putea să primească ceva. Duhov­nicul trebuie să lămurească neîncetat în orice păcat ar fi călugărul: neatenţia, răspândirea minţii, păcate cu ochii, cu gura, să‑l întrebe duhov­nicul de toate. Nu trebuie să stai la deşertăciuni la spovedanie, vorbeşti numai despre tine şi Dumnezeu. Să nu vorbeşti diferite deşertăciuni din lumea aceasta, întâmplări. Astea sunt lumeşti, nu trebuie noi să ne hazardăm în aceste gândiri, mai ales la spovedanie. Şi nu numai la spovedanie ci în tot timpul n‑ar trebui să vorbescă deşertăciuni.
Şi cum ar trebui să petreacă un monah?
În rugăciune. Dacă nu faci rugăciu­nea, citeşti. A citi o carte, nu aşa, de mân­tuială, încet, ca să cuprinzi ceva din ea. Citeşti ceva folositor şi mai cu seamă să citeşti din Sfinţii Părinţi. Fără învăţătura lor nu poţi să educi pe nimeni.

 

Mirenii şi mănăstirea

E bine să vină mireni în mâ­năs­tire?
Da, e bine, pentru educaţie creştină e bine. Mirenii nu prea au de unde să înveţe. Sunt mulţi la parohie şi părintele nu poate sta cu fiecare în parte să le explice învăţătura Bisericii. La mă­năs­tire se poate. Stai câteva zile, stai la slujbă, stai de vorbă cu monahii, mai înveţi ceva. Pleci acasă şi mai puternic sufleteşte, dar şi mai învăţat.
Şi să stea monahul de vorbă cu ei?
Să le facă educaţie pentru ei. Să‑i îndrepte dacă sunt pe calea cea rătăcită. Şi să le arate păcatele, să le spună aşa în faţă, chiar dacă creştinul nu se se mărturiseşte la el, ci doar îi pune o întrebare oarecare. Călugărul să‑i spună: ia uite, cutare e păcat, să nu‑l faceţi, să vă feriţi de el. Că păcatul atrage mânia lui Dumnezeu şi vine peste voi mânia lui Dumnezeu. De ce din poporul lui Israel, când a ieşit din Egipt, nu era nimeni bolnav? Pentru că se închinau lui Dumnezeu. Ceilalţi se închinau la idoli. Păcatele sunt ca idolii, mulţi se închină la ele şi îşi leagă viaţa toată de ele. Apoi vine boala şi omul se sperie şi se pocăieşte dacă este înţelept.
Părinte Evghenie, să lase monahul „ascultarea” şi să meargă la Liturghie?
Dacă este trimis la „ascultare” de părintele stareţ, se numeşte tăierea voii la monah. E tăierea voii. Este o virtute şi, mai mult decât o virtute, este legământ de călugărie. Chiar dacă lipseşte de la biserică, dacă spune rugăciunea şi este la „ascultarea” la care l‑a trimis stareţul, înaintea lui Dumnezeu este socotit ca un mucenic.
Şi dacă asta se întâmplă de foarte multe ori şi nu ajunge niciodată la Liturghie ?
Trebuie să ajungă şi la Liturghie. Să nu ajungă la Liturghie niciodată, nu se poate. Liturghia este viaţa Mân­tuitorului, de la naştere până la moar­te, până la Răstignire, până la Înălţare. Şi stareţul trebuie să ştie asta. Să nu‑i lipsească pe călugări de Liturghie pentru că altfel îi înde­părtează de Hristos şi‑i face străini de viaţa lui Hristos. Călugărul care nu se asemănă cu Hristos, nu tră­ieş­te Liturghia, degeaba a venit la mă­năs­ti­re. Putea să muncească şi în lume. Stareţul să împartă ascultări cu dragoste şi cu măsură, să nu‑l înde­părteze pe călugăr mult timp de la Liturghie. Să ştie care dintre ei n‑a mai ajuns la Liturghie, de cât timp şi să le îngăduie să ajungă şi la slujbă, ca să nu‑i piar­dă sufleteşte pe monahi.
Cine nu vine la Liturghie, nu tră­ieşte viaţa Mântuitorului ?
Nu trăieşte viaţa Mântuitorului. Dacă trăieşti în biserică, eşti atent, de la începutul Liturghiei şi până la sfârşitul Li­tur­ghiei, pentru că acolo este Evan­ghelia cuprinsă. Liturghia este viaţa lui Iisus.
Părinte, când un monah se smereş­te pe sine, ce face?
Smerenia este să te consideri cel mai păcătos din toţi monahii; cel mai păcătos din toţi monahii, aşa să te consideri.
Un monah are nevoie de bani?
Dacă ar fi călugăria de la începuturile ei, n‑ar avea nevoie de bani! Iar acuma, în secolul ăsta, dacă stareţul îi dă dulamă, cămăşi, încălţăminte, tot n‑are nevoie de bani. Mâncare îi dă, îmbrăcăminte îi dă, n‑are nevoie de bani. Iar dacă nu‑i dă şi este bolnav de ceva, să zicem, de stomac sau de inimă, sau alte boli care intervin şi la monah, şi îi trebuie ceva deosebit, tratament, şi părintele stareţ nu te ajută cu dragoste părintească, ai nevoie de un ban să‑ţi cumperi medicamente. Depinde de dragostea şi priceperea stareţului ca monahul să nu devină agonisitor de bani.
Poţi să mai strângi aşa, un ban, ca monah?!
Da, în vremurile noastre da. Înainte nu erau medicamente; erau medicamente din buruieni; monahii cultivau anumite buruieni ca medicamente. Azi sunt preparate, numai că trebuie să le cumperi, pe bani. Am spus: dacă stareţul nu te ajută, atunci cumperi cu banii tăi. Nu mai cunoaştem buruienile tămăduitoare. S‑a uitat învăţătura de­spre ele. Mai mult, şi credinţa noastră s‑a împuţinat. Greu ne mai lăsăm în voia lui Dumnezeu.

 

Rânduială de monah

Părinte, cât trebuie să doarmă un monah?
Unui monah spun Sfinţii Părinţi că‑i ajung 4 ore.
Şi cât să se roage ?
De exemplu, să zicem că se culcă la ora 20 şi la miezul nopţii se scoală. Citeşte rugăciunile noaptea şi nu doarme până la ziuă. Când dă în toacă, te duci la biserică.
Şi rezistă un monah aşa? Nu moare, nu slăbeşte?
Slăbeşte. E slăbit şi dacă posteşte, e mai slăbit. Şi devine neputincios. Nu se mai gândeşte la păcate. Mintea şi trupul se liniştesc şi poţi să te rogi mai uşor. Nu mori decât dacă ai boală şi nu poţi altfel. Dar când trece postul, mai mănâncă, puţin, de dulce şi se întăreşte. Postul pentru un monah este necesar. Mai ales, pentru tineret. Tineretul trebuie permanent să postească pentru că este „inundat” de poftele trupului. Şi dacă nu posteşte de vin, de carne, de alte mâncăruri bune, poftele cresc. Şi atunci mintea este „înnourată”. Aţi văzut cum în natură nourii întunecă lumina soarelui şi eşti mai trist, mai fără chef, uneori chiar orbecăi. Aşa mintea omului se înnourează din cauza poftelor prea abundente. Prin mâncare mai bună se „înnourează” mintea, adică voinţa se pierde şi patima devine mai puternică. Cu un om adormit poţi să faci orice, îl muţi de colo‑colo şi el nu simte nimic. Aşa este şi monahul cu mintea înnourată. Îl mută demonul din loc în loc, e trist şi fără chef. Dacă posteşte se lipezeşte şi prinde putere. Se trezeşte ! Pentru că mintea este socotită de învăţătorii Bisericii „cerul” omului. Aici este „cerul”, în minte. Şi zicem aşa, Tatăl este Mintea, Mântuitorul este Raţiunea, iar Duhul Sfânt este Simţirea sau Mângâierea. Sfânta Treime este icoană în om. Sfânta Treime este în om. Şi fiecare om să se gândească că este imaginea Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Şi acum lasă‑mă în pace că ţi‑am spus tot, pleacă!