Revista:

Vaticanul între teologie şi S. F.

id824_codrescu.jpg.jpg

Sub ultimii doi papi, Vaticanul pare să aibă o adevărată obsesie „fraternală”: dacă pentru răposatul Ioan Paul II evreii erau „fraţii noştri mai mari” (i nostri fratelli maggiori), pentru iezuitul argentinian José Gabriel Funes, astronomul şi consilierul lui Benedict XVI, se poate vorbi despre… „fratele nostru extraterestru”: Per dirla con san Francesco, se consideriamo le creature terrene come „fratello” e „sorella”, perché non potremmo parlare anche di un „fratello extraterrestre”? Farebbe parte comunque della creazione… (în L’Osservatore Romano, 13 mai 2008; în traducere: „Parafrazându‑l pe Sf. Francisc, dacă socotim făpturile terestre ca «frate» sau «soră», de ce n‑am putea vorbi şi de un «frate extraterestru»? Ar face şi el parte din creaţie…”)!

 

Ceea ce uimeşte la iezuitul din ţara tango‑ului este nesimţirea teo­lo­gică (pentru că n‑o pot numi altfel) a întregului discurs. Căci „extraterestrul” este produsul imaginativ al unei pseudo‑mitologii laicizate, altoite pe paradigma scientismului evoluţionist, pluralist şi relativist al modernităţii. Chiar dacă pozitivismul radical al începuturilor s‑a mai îmblânzit treptat, lăsând loc şi unor chinuite dezvoltări metafizice (gen Teilhard de Chardin), acest gen de „ştiinţă” nu e mai puţin rezultatul unei gândiri anti‑tradiţionaliste şi anti‑teologice, în care raţionalismul şi empirismul se întâlnesc de regulă sub pălăria mai largă a materialismului ateu. Or, nu poţi, ca om al credinţei, să invoci senin reperele şi conceptele acestui alt fel de gândire, în virtutea nici unei forme de aggiornamento, şi cu atât mai puţin să târăşti în asemenea elucubraţii numele unui sfânt al Bisericii tale (în cazul de faţă Francisc din Assisi).
A accepta fie şi numai simpla supo­zi­ţie a existenţei unor „civilizaţii extra­te­restre”, a ideii că „nu suntem sin­guri în Univers”, înseamnă implicit să conteşti în­­treaga Revelaţie divină, unicitatea Cre­a­ţiei şi centralitatea omului în sânul ei, iconomia mântuirii prin ­Iisus Hris­tos şi per­spectiva eshatologică a creş­ti­nismului, negându‑L pe Dumnezeu sau prefăcându‑L într‑un „Mare Anonim” fanfaron, care se joacă de‑a creaţia şi de‑a întruparea, minţindu‑ne făţiş sau doar prin omisiune, cu fapta şi cu cuvântul. Hotărât lucru, dacă Dumnezeu ne‑ar fi ascuns cu atâta grijă că ar mai fi creat şi alte lumi materiale, mai mult sau mai puţin paralele cu a noastră, n‑ar mai fi Dumnezeul în Care credem şi pe Care‑L mărturisim, ci doar un Demiurg viclean şi oscilant, care s‑ar şi amuza să (mai) fie crezut pe Cuvânt…
Creştineşte vorbind, singurele „ex­tra­te­restri­tăţi” experiate mistic şi documentate revelaţional sunt Dumnezeu/Sfânta Treime, creaţia nevăzută (regnul îngerilor, incluzându‑i şi pe cei căzuţi) şi sufletele morţilor. În reprezentarea creştină a lumii, extratereştrii fanteziei moderne nu‑şi află nici locul, nici raţiunea de a fi.
Deunăzi, cineva îmi semnala că unul dintre puţinii sfinţi ai Ortodoxiei care au atins acest subiect, marele învăţat şi înduhovnicit rus Teofan Zăvorâtul (sec. 19), într‑o scrisoare nepublicată la vremea ei, nu excludea posibilitatea să mai existe şi alte fiinţe în univers. „Cu uimire – răspundea sfântul întrebărilor proaste ale unor intelectuali ai vremii lui – sunt gata să vă spun un cuvânt‑două pentru a vă înlătura nedumeririle. Sunteţi convinşi că toate corpurile cereşti sunt locuite de fiinţe raţionale şi că aceste fiinţe raţionale sunt ca şi noi, în ce priveşte înclinarea spre rău (de ce să nu spunem: căzuţi), că au nevoie de soluţii pentru mântuire şi că soluţia şi pentru ei este una: impresionanta realizare a morţii şi a Învierii Domnului Hristos. Din aceste gânduri rezultă următoarea nedumerire: cum a putut Domnul Iisus Hristos să fie pentru ei Mântuitor? Chiar a putut El să se întrupeze în fiecare din aceste lumi, să pătimească şi să moară? Incapacitatea de a clarifica această întrebare îngrijorează şi face să şovăie credinţa voastră în iconomia mântuirii noastre. Faptul că aceste gânduri vă fac să şovăiţi este numai din vina voastră şi nu din însuşirea gândurilor. Aceste gânduri – lanţ de fantezii – nu prezintă nimic din ce e absolut sigur, pe când iconomia mântuirii este un lucru pe deplin sigur. Se poate oare îngădui ca de acest adevăr să ne îndoim prin nişte păreri iluzorii?!”. După ce fixează astfel cadrul problemei, sfântul îşi îngăduie „să se joace” înăuntrul supoziţiei lor (vechi procedeu retoric), simulând acordul („Să admitem că există locuitori raţionali pe alte lumi…”) numai pentru a arăta că, chiar şi de ar fi aşa, tot nu ne‑ar fi de nici un folos. Concluzia (singura care contează) este însă mai mult decât clară: „Şi nu uitaţi că toate acestea sunt doar prezumţii, de care nu numai că s‑ar putea, ci chiar trebuie să ne lipsim” (sublinierile îmi aparţin). În loc să refuze discuţia, sau să caute argumente teologice subtile (nepotrivite unui auditoriu nededat cu teologia), el reduce problema la derizoriul ei ipotetic, inducând cu blândeţe ideea că e absurd să‑ţi pierzi vremea cu astfel de „dări cu presupusul” (viciu predilect al modernităţii).
Până a concluziona radical – cu un Seraphim Rose, de pildă – că „extratereştrii” nu pot fi decât întruchipări demoniace, menite să‑l smintească pe omul dezdumnezeit, e de ajuns să‑i identificăm ca fabulaţii puerile ale imaginarului laic, simptomatic mai apropiate de demonic decât de angelic, ireductibile la vreun element concret al realităţii sau măcar la vreo sugestie cât de vagă a descoperirii (apokalypsis, revelatio) dumnezeieşti. A încerca să le faci loc în discursul religios, chiar şi numai tangenţial, este cel puţin o formă de iresponsabilitate, incompatibilă cu atribuţiile şi cu pretenţiile spirituale şi intelectuale ale Vaticanului.
Dacă un pa­pă de altitudi­nea teologică a neam­ţului Ratzinger tolerează fără nici o reacţie asemenea enormităţi col­portate chiar în anturajul său, ­atunci orice suspi­ciuni sau idiosincrazii faţă de romano‑catoli­cis­mul actual devin de înţeles şi chiar de dorit.