Revista:

A reciti literatura româna cu ochi şi inima de creştin

id229_23.jpg.jpg

E de mirare cum marii noştri scriitori rămân încă necunoscuţi în latura cea mai profundă a concepţiei lor de viaţă, întemeiată pe mărturisirea creştină. S‑au scris despre Amintirile din copilărie, de exemplu, multe studii, dar duhul creştin al acestei cărţi atât de îndrăgite nu este luat în seamă. Când citeşti mărturisirile lui Caragiale (Nihil sine Deo), ale lui Liviu Rebreanu (Credinţa e izvorul scrisului meu) şi, neaşteptat, ale lui Eugen Ionescu, ai sentimentul unei nedreptăţi. Vom putea, oare, să recitim literatura română în duhul adevărului şi nu mânaţi de cine ştie ce fantasme ideologice?

Iată câteva propuneri de lectură creştină:
Timpul liturgic. Copilăria lui Nică, aşa cum este evocată în Amintiri din copilărie, precum şi viaţa satului său natal, Humuleştiul, au, ca măsură fundamentală a momentelor existenţiale, timpul liturgic. E timpul cadenţelor străvechi în care evoluează destinul individual şi, ca urmare, solicită un anumit răspuns. Viaţa colectivităţii înseşi, oricât de diverse ar fi aspectele evocate, respiră în ritmul măsurat de sărbători creştine, rânduite din vechime. Şcoala din Humuleşti se deschide la începutul anului bisericesc prin osârdia „părintelui Ioan de sub deal”, care „umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să‑şi deie copiii la învăţătură”. Humuleştiul, „pe vremea aceea nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi, răzăşesc, întemeet în toată puterea cuvântului”, aceasta însemnând oameni şi biserică, „biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporăni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”. Creangă diaconul cunoaşte rezonanţa unor sintagme cum ar fi „pe vremea aceea”, „în vremea aceea”, care trimit la formulele liturgice de introducere a lecturii unor pilde sau pericope evanghelice în diferite slujbe bisericeşti. Evenimentele sunt proiectate într‑un orizont al semnificaţiilor tainice care se întrezăresc dincolo de evidenţele vieţii de zi cu zi. E un timp al întâmplărilor exemplare şi al omului pe potriva lor. Nici preotul, nici sătenii, nici dascălii, nici şcolarii nu fac parte dintr‑o lume obişnuită, ci dintr‑una cu iniţiative de început de rânduire a lumii, a vieţii.
Şcoala însăşi e o întemeire. Amintirile din copilărie încep cu o întemeire – a şcolii, a unei instituţii moderne, pe care o întemeiază un preot umblând din casă în casă… Astfel că părintele Ioan „de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era”, a îngrădit ţintirimul cu „zăplaz de bârne, streşinit cu şindrilă”, la poarta bisericii a făcut chilie pentru şcoală şi apoi umbla din casă în casă cu Vasile a Ilioaiei, sfătuindu‑i pe oameni să‑i dea pe copii la învăţătură.
Întemeietorul părinte Ioan trebuia să dea o lecţie celor care, veniţi în şcoală, nu intră în rânduială. Şi ce exemplu mai bun era decât acela de a începe cu propria fiică, Smărăndiţa? Doar pentru că a „bufnit de râs”, o pofteşte pe Calul Bălan: „Ia poftim de încalecă pe Bălan, jupâneasă, zice părintele de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cuiu”. Şi nu se lasă înduplecat de Moş Fotea şi bădiţa Vasile. Bineînţeles că era cea mai convingãtoare lecţie, încât „când am văzut asta, am rămas înlemniţi”. Părintele Ioan ştia să‑i îmblânzească pe copii, fiindcă le aducea pitaci şi colaci din biserică”, apoi, la Bobotează, îi lua cu dânsul, după ce la Crăciun „deschideau calea”. Era mândru părintele de copii, căci la Crăciun „nechezam ca mânzii, iar la Bobotează strigam chiraleisa, de clocotia satul”, iar „el îşi trăgea barba şi zicea cu mândrie cătră gazdă: – Ăştia‑s mânzii popii, fiule. Nişte zile mari ca aceste le aşteaptă şi ei cu mare bucurie tot anul. Gătitu‑le‑aţi ceva bob fiert, găluşte, turte cu julfă şi vărzare?” Iar gazda, într‑un limbaj de mult uitat, zicea: „– Gătit, cinstite părinte; poftiţi de ne blagosloviţi casa şi masa, şi poftim de mai şedeţi, să ne şadă peţitorii”.
Apoi, când era hramul bisericii din sat, „se ţinea praznicul câte o săptămână încheiată”. Humuleştenii îi ospătau pe străini cu mare dărnicie, „şi dascăli şi popi şi vlă­dici şi de tot soiul de oameni din toa­te părţile”, căci, zicea Smaranda, „Ori mi‑or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să‑mi dau eu, cu mâna mea”.
Când Smaranda îl potopeşte pe Ştefan a Petrei cu reproşurile, mai ales după ce acesta face o socoteală a banilor cheltuiţi cu „lainicul”, crede că un băiat preot are să îl scoată din fundul iadului: „De spovedanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi din Paşti în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet?” Nici Ştefan a Petrei nu se lasă şi îi aminteşte Pilda Vameşului şi Fariseului (cu care începe perioada Triodului): „– Ian taci, măi femeie, că biserica‑i în inima omului; şi dacă voi muri, tot la biserică am să şed, zise tata; nu mai face şi tu atâta vorbă, ca fariseul cel făţarnic. Bate‑te mai bine cu mâna peste gură şi zi ca vameşul: Doamne, milostiv fii mie, păcătoasei, care‑mi îmbălorez gura pe bărbat degeaba”.
Exista un cod (un canon), pe care îl înţelegeau creştinii, şi orice referinţă la un aspect sau altul avea o semnificaţie cu totul aparte. Reiterarea diferitelor momente ale anului liturgic are sensul situării fiinţei într‑un univers sacralizat. Satul, observă Doina Curticăpeanu, este „un imens amfi­teatru natural”, „tranzit spre iarmaroace şi hramuri faimoase, ce revin la datele fixe din calendarul Sfinţilor anotimpurilor”, „angrenat în caruselul unui alt fel de timp, al veşnicei reîntoarceri”.
Momentul liturgic pascal aduce biru­in­ţa asupra tuturor relelor, chiar şi asupra acelei chemări obscure de a intra în bu­cluc. E un moment al bucuriei şi îm­pli­nirii nădejdilor mamei: „Şi în ziua de Paşti am tras un «Îngerul a strigat» la bi­se­rică, de au rămas toţi oamenii cu gurile căscate la mine. Şi mamei îi venea să mă înghită de bucurie. Şi părintele Ioan m‑a pus la masă cu dânsul şi Smărăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine. Şi bucurie peste bucurie venea pe capul meu”.

Familia, Şcoala, Biserica. Sunt trei instituţii fundamentale ale societăţii, fiecare cu rânduielile ei şi toate cu scopul principal de a asigura educarea, formarea, instruirea generaţiilor tinere. În ce pri­veşte armata, încă nu se înregistrează o percepere a şanselor pe care le‑ar oferi ti­ne­rilor. Pe uliţele Humuleştiului nu se plim­bă ţanţoş vreun ofiţer care le‑ar face pe Smărăndiţa şi suratele ei să întoarcă pri­virile. Dimpotrivă, când se zăreşte silueta vreunei „cătane”, atmosfera devine încordată, cum se întâmplă în momentul în care bădiţa Vasile, primul dascăl din Humuleşti, este luat la oaste cu arcanul. Era în plină vară, „chiar în ziua de Sfântul Foca”, iar vornicul îi amăgeşte pe oameni să iasă „la o clacă de dres drumuri”, fiindcă „are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri”. „Vătămanul şi câţiva nespălaţi de mazili” prind cu arcanul mândreţe de tânăr, atât de iubit de şcolari: „Aşa, cu amă­gele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste… Afurisită priveluişte mai fu şi asta!”
Humuleştiul era în drumul spre mă­năs­tiri. Au trecut prin el domnitori, mitro­poliţi „şi câte soboare şi revizii de feţe bise­riceşti şi politiceşti; şi câţi străini din toată lumea, şi câte inimi purtate de dor şi câte suflete zdrobite şi rătăcite n‑au trecut prin satul nostru spre mănăstiri?”
O privelişte sumbră e legată tocmai de această aşezare a satului în calea tuturor drumeţilor: „Şi câte oştiri străine şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humuleşti…”
Când, pe la 1852, s‑a deschis şcoala domnească de la Târgu‑Neamţ, participă şi domnitorul Ghica‑Vodă, prilej pentru Creangă să noteze cuvintele adresate mulţimii venite din toate părţile ţinutului: „Iată, copii, şcoala şi sfânta Biserică, izvoa­rele mângâierii şi ale fericirii sufleteşti; fo­losiţi‑vă de ele şi vă luminaţi şi pre Dom­nul lăudaţi!” Cuvintele domnitorului au efect imediat, fiindcă, spre deosebire de părintele Ioan din Humuleşti, vine şi cu autoritatea demnităţii sale, care constituia în ochii poporului o garanţie pentru viitorul şcolii: „Aceste vorbe, rostite din gura domnească, au brăzdat adânc inima norodului adunat acolo şi, fără întârziere, şcoala s‑a umplut de băieţi doriţi de învăţătură, între care eram şi eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş…” Evident că Smaranda prinsese şi mai mult curaj: „… mama, după câtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăţ carte şi să mă fac popă, ca părintele Isaia Duhu, profesorul nostru.”

Amintirile din copilărie conţin, în forme subtile, cu referinţă la diferite realităţi ale vremii, o evaluare critică a for­me­lor, modalităţilor, reglementărilor referitoare la şcoală şi la viaţa Bisericii. Tot ceea ce bruschează şi denaturează firescul e prilej de ironie, de zeflemea pentru Creangă. Perpetuarea unor anacronisme, lipsa de ori­zont şi de eficienţă, rigiditatea, sfidarea normelor elementare de afirmare a in­di­­vidualităţii constituie sursa umorului ine­pu­i­zabil al lui Creangă. Şcoala şi Biserica ofe­ră cele mai multe prile­juri. Evident că, în unele pagini, regăsim mentalitatea institutorului luminat, care publicase deja câteva manuale foarte apreciate. Pe de altă parte, şi capacitatea de evaluare a diaconului, în cele bisericeşti, care îşi îngăduia uneori manifestări care scandalizau autorităţile bisericeşti. Cu câtă ironie prezintă scena examenului, după înfiinţarea şcolii de la Neamţ, când învăţăceii părintelui Duhu sunt duşi „în o droagă de‑a Mănăstirii‑Neamţului” să fie examinaţi de stareţul Nionil… Stareţul Nionil era „un bătrân olog, care ne sfătuia să ne ţinem de ceaslov şi de psaltire”, căci, zicea stareţul, „toate celelalte învăţături sunt numai nişte ereticii, care mai mult amărăsc inima şi tulbură sufletul omului”. Iată izvorul unui conflict care se va reflecta deplin în tot ceea ce urmează după momentul respectiv. Stareţul Nionil, complet anacronic, desparte şcoala de Biserică, promovând o inadecvată înţelegere a rolului lor. Părintele Duhu, care sfidează recomandarea, e văzut ca un adevărat reformator. Şcoala de la Fălticeni ilustrează mentalitatea învechită a celor care aveau misiunea de a organiza nu numai învăţământul, în general, ci, mai ales, învăţământul teologic. Formele precare, corupţia şi delăsarea, superficialitatea, neseriozitatea fac ravagii printre cateheţii fălticeneni.
Familia are rânduieli străvechi, accep­tate tacit, fixate prin tradiţii şi elemen­te indicibile care nu acceptă nici o înde­păr­tare. Familia lui Nică e una de tip tra­di­ţio­nal, cu o viaţă după tipare arhaice, care presupun grija pentru copii, preocuparea responsabilă pentru viitorul lor, pentru respectarea tuturor ritualurilor care asi­gu­ră bunăstarea, fericirea, unitatea ei. Cion­dănelile dintre Smaranda şi soţul ei pe tema şcolarizării lui Nică sunt doar sa­rea în bucate, fiindcă, dincolo de toate acestea, imaginea e a unei familii harnice, preocupată să fie în rând cu lumea. Iar a fi în rând cu lumea înseamnă a fi în pacea şi bucuria credinţei, în calea spre mântuire, aşa cum bine crede Smaranda, mama lui Nică.

1- Timpul liturgic este, in limbaj bisericesc, tim­pul celebrării slujbelor religioase, în centrul că­rora se află Sfânta Liturghie, după rânduielile sta­bilite pentru diferite perioade: zi, săptămână, lună, an etc. Anul liturgic începe la 1 septembrie (data Anului Nou bisericesc), ziua liturgică înce­pe cu vecernia etc. Sensul metaforic cuprinde cele­bra­­rea liturgică a existenţei ca miracol divin trăit ple­­nar, uneori în aspectele cele mai anodine ale vieţii.

1- Perioada cuprinsă între Duminica Vameşului şi Fariseului şi Învierea Domnului.

2- V. Dicţionar analitic de opere literare ro­mâ­neşti (A‑D). Coordonare şi revizie ştiinţifică Ion Pop, EDP, Buicureşti, 1998, p. 34.