Revista:

Avva Isaia

id232_25.jpg.jpg

Nu ştim în care din satele Egiptului s‑a născut Avva Isaia, dar putem bănui că a venit pe lume pe la 390‑400 AD, ori poate puţin după anul 400. Cum ucenicii lui nu ne‑au lăsat nici o viaţă a sa, nu ştim din ce familie a fost şi care i‑a fost traiul mai înainte de a pleca la mănăstire. Ştim însă, din scurta istorisire a nevoinţelor sale, că «a fost ca un alt prooroc al neamului acesta al nostru, şi s‑a vădit deopotrivă în slavă cu Marele Antonie».

Precum el însuşi îi numea pe cei ce veneau la el Egipteni şi Ieru­sa­li­miteni, aşa şi ucenicii lui l‑au cinstit, zi­când că «deşi era egiptean cu trupul, însă după înălţimea sufletului era din Ieru­salim, care cetate ea însăşi închipuie cetatea cea dumnezeiască şi înălţarea la binele stării celei dintâi întru care eram, după cum zice Dumnezeiescul Grigorie» [de Nazianz].
Aşadar «a ales săvârşirea vieţuirii de obşte a celor cu care împreună sălăş­lu­ia; şi se afla sub povăţuitor, care i‑a dat veşmântul monahicesc. Şi în scur­tă vreme, prin dispreţul trupului şi căl­du­ra duhului şi păzirea chipului celui dum­nezeiesc, într‑atâta sporea, că nu era ni­meni care să nu se minuneze de Darul ce i s‑a dat de la Dumnezeu, prin care şi‑a lipit sufletul său de Dânsul cu dragoste şi în chip desă­vârşit, încât a chemat toţi oamenii către desăvârşirea vieţuirii.» (Evrei 13:7)
Iar la o vreme, lucrând toată fapta cea bună a vieţii de obşte, s‑a dus în pus­tie, pen­­tru a dobândi şi cunoştinţa tai­nelor vie­­­ţii pustniceşti. Şi s‑a tăinuit din­spre oa­meni cât a putut, până în ziua în care, ve­nind la dânsul un monah care se plângea de vătămarea ce i‑o făceau veşmintele sale, şi‑a împărţit în două cămaşa sa şi jumătate i‑a dat‑o celui ce venise la el, iar de atunci a început să i se ducă vestea între monahii pustiei.
Deci a ajuns desăvârșit în scurtă vre­me, dobândind de la Dumnezeu darul cunoştinţei, al prorociei şi al deosebirii duhurilor, încât ştia cugetele celor care veneau la el, cunoştea cele ce vor fi, şi întotdeauna lămurea orice necaz al vieţii duhovniceşti al celor ce îl cercetau. Drept care, tânărul cu minte de bătrân şi‑a câștigat repede faimă, însă temându‑se de ea, cum însuşi zice că «socotea laudele a fi lovituri ale dracilor îndreptate împotriva urechilor celor ce le primesc», a fugit în Palestina.
«Şi schimbând pământul său cu şederea în pământ străin, şi‑a putut dobândi ast­fel liniştea. Venind, dar, în Ierusalim, după ce s‑a închinat însemnelor venirii dum­ne­zeieşti (Dumnezeieştii Întrupări) şi Mân­tuitoarelor Patimi, al căror chip este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, şi după dânsa Mormântul şi Învierea cea de a treia zi, s‑a hotărât a sălăşlui în pustia de lângă cetatea Elevtheropolis», aproape de cetatea Gazei, pe la anul 440, după cum spun arheologii.
Dar «după ce a ales a locui în acest sălaş, nu a putut cu nici un chip a se tăi­nui pe sine de toţi Sfinţii din pustia Ior­danului şi din ţinuturile din preajma Ieru­salimului», căci Darul lui Dumnezeu ce i s‑a dat dădea tămăduire sufletelor monahilor celor care îl cercetau pentru povăţuire duhovnicească. «Şi încă şi cei care încercau să‑şi tăinuiască de dân­sul patimile, în acelaşi chip primeau tă­mă­du­i­re, pentru că Dumnezeu îi des­co­pe­rea lui cugetele ascunse ale inimii lor şi uneltirile dracilor.» Şi «nici egiptenii, monahi şi mireni, nu au încetat a veni la dânsul», defăimând depărtarea căii până la chilia Avvei Isaia.
Între puţinele mărturii despre sfin­ţe­nia vieţii sale ce ni s‑au păstrat, una vine să lămurească măsura Darului Dum­nezeiesc pe care îl primise. «Sluga unui anume bărbat al cărui nume era Nestorie Sholasticul, curtean din cetatea Gaza, a fugit răpind avuţia lui. Nestorie a rugat pe nişte iubitori de Hristos care veneau adesea la acest sfânt să‑l ducă şi pe el la dânsul, ca să afle de la dânsul despre întâmplările ce‑l necăjeau. Şi pentru că a venit cu ei la dânsul, l‑a aflat vorbind cu alţii care veniseră mai înainte despre cuvântul „a fost om după chipul lui Dumnezeu”. Şi ca să nu se socotească cum că a venit ca la un ghicitor, precum sunt la păgâni, doar din pricina lipsei banilor, tăinuind o vreme pricina pentru care venise, dintru început se prefăcea a pune o întrebare duhovnicească, pentru că l‑a rugat pe dânsul: „Cum trebuie să înţelegem aceea că omul a fost după chipul lui Dumnezeu?” Iar acela, cunoscând de la Dumnezeu pricina pentru care venise la el, i‑a zis lui: După chip înseamnă aceea că, dacă atunci când sluga ta a fugit, răpind avuţia, ai putea să‑l afli pe el cu avuţia aceea, absolut nimic rău să nu‑i mai pricinuieşti, ci să‑i ierţi lui greşeala aceea”. Căci „fiţi milostivi”, zice Domnul nostru în Evanghelie, „precum Tatăl nostru Care este în ceruri milostiv este, şi face să răsară soarele său peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Lc. 31:36), câtă vreme prin aceasta ne cheamă la asemănarea cu Sine şi cu Tatăl Său şi la acelaşi chip întru care am fost. Cum a auzit Nestorie aceasta şi a văzut că i‑a răspuns printr‑un singur cuvânt chiar la întrebarea ascunsă în inima sa, s‑a ridicat şi pentru aceasta a căzut cu faţa înaintea lui Dumnezeu, mărturisind că din pricina aceasta a venit la dânsul. Iar acesta i‑a zis lui: „De voieşti, dar, să afli avuţia aceea, păzeşte acea poruncă a lui Dumnezeu şi nu fi îndârjit de mânie, ca să păzeşti acel după chip şi să nu mai vii la monahi doar din pricini trupeşti, ci şi pentru folos sufletesc”. Iar acela, făgăduind că va face aceasta s‑a întors în ţinutul său. Şi puţin după aceea a aflat pe sluga sa cu avuţia aceea pe care o răpise.»
Un alt sholastic din Gaza, Dionisie, venea la Avva Isaia cu mai mulţi creştini. Iar pe cale, sluga sa greşind cu ceva, a lovit‑o, mâniindu‑se. Deci ajungând la Avva Isaia, spune Dionisie, «ne‑a vestit mai înainte de‑a auzi ceva de la vre­unul dintre noi sau de la sluga aceea şi grăia fiecăruia dintre ceilalţi printr‑un semn din cap, potrivit cu patimile cele necugetătoare care asupreau pe fiecare şi făgăduia tămăduirea acestora, încât ace­ia, mărturisind fărădelegile lor, pe care socoteau că singuri ei le cunosc, au fost mişcaţi de pocăinţă şi s‑au umplut de lacrimi. Iar mai apoi privind către mine mi‑a grăit pe faţă: Să nu fii gâlcevitor şi mânios şi nici să loveşti pe cei care sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Astfel că toţi, după ce cu înţelepciunea şi darul am fost vădiţi de dânsul ca greşiţi, am căzut înaintea lui, ca să‑L roage pe Dumnezeu să ne fie îndurător.»
Însă pentru un asemenea dar şi pentru fuga de slava deşartă, s‑a mutat într‑un alt loc şi zidindu‑şi o chilie în locul unde s‑a zăvorât, iar după părerea unor arheologi aceasta ar fi acolo unde astăzi se găseşte mor­mântul şeicului Maghazi, în fâșia Gaza, aproape de tabăra de refugiaţi de azi. Acolo, în chilie, «nu mai grăia defel cu nimeni, decât cu Petru, cel dintâi dintre ucenicii săi», şi nu îl mai primea nici pe ucenicul său să îl supere cu ceva, după ceasul al nouălea al zilei.
Într‑o zi s‑a întâmplat ca după cea­sul al nouălea, unii din bărbaţii cei iubi­tori de Dumnezeu să vină la dânsul. «Cu­noscând mai înainte aceasta de la Dum­nezeu Ma­re­le Isaia, a lăsat daruri deopotrivă la număr celor ce aveau să vină la dânsul, ca nu cumva pentru ace­ia ucenicul său să‑i pricinuiască tul­burări după ceasul al nouălea.» Au po­ves­tit, aşadar, acei bărbaţi: «Am venit la dân­sul în vremea tulburării lui Illus şi Pam­prepius, ce s‑a făcut de ei împotriva Împăratului Zenon, tulburându‑l însuşi Illus, care se spunea că a fost amăgit de vră­jitorul Pamprepius şi a alunecat la pă­gâ­nism (şi, mulţi se aşteptau ca aceştia să deschidă templele păgânilor). Şi l‑am aflat pe ucenicul acestuia, Petru, când deja trecuse ceasul al nouălea, purtând un nu­măr egal de coşuri în dar pentru noi. Şi a zis: Părintele v‑a gătit darurile acestea. Şi făcând rugăciune pentru voi toţi din pri­ci­na cuvioasei voastre frământări, nu vă îngăduie a vă tulbura pentru răzvrătirea păgânilor acestora. Căci nor este, şi se va risipi degrabă.»
Dar nu numai mireni şi simpli monahi îl căutau, ci mulţi episcopi şi oameni cu viaţă îmbunătăţită, între care «Ioan cel minunat, ce era arhimandrit al unei mănăstiri aşezate în Egipt, şi episcopul Sebennytei, care şi dânsul a fost strălucit pentru felurite daruri duhovniceşti», şi alţi bărbaţi sfinţi, «monahi din Egipt, între care era marele Avva Agathon şi Ioan care se numea Panoptos şi Avva Panaso. Şi pentru că era trebuinţă ca ei să primească cuvânt de la bărbatul acesta sfânt, ca să păzească faţă de toţi nepătimirea, şi să nu pară că pe unii îi primeşte, iar pe alţii nu îi primeşte, deschizând uşa în zilele acelea, se arăta la toţi care veneau la dânsul din tot locul şi cu toţi făcea grăire îndeobşte.»
Dar lucrul care pe mulţi i‑a uimit este că, deşi era lipsit de învăţătura din afară, fără de cunoştinţa vreunuia din filosofii mai vechi sau mai noi, un ucenic de‑al său, dintre cei care pururi îl cercetau la chilie, Aeneas din Gaza, al cărui tratat împotriva preexistenţei sufletului şi de­spre nemurirea sa a ajuns până la noi, ne‑a mărturisit: «Adesea, când şo­văi asupra unor părţi din vorbele lui Pla­ton sau Aristotel sau Plotin şi nu aflu răspunsuri la ele nici la cei ce învaţă şi tâlcuiesc cuvintele lor, îl întreb pe dânsul şi cugetul acelora mi‑l arată limpede şi vădit şi ce au voit a zice şi, iarăşi, în ce chip să se înfrunte o astfel de greşeală şi să se întărească adevărul învăţăturii creştine.»
Şi rugat fiind «de oarecare bărbaţi sfinţi să spună după adevăr dacă biruind patimile s‑a învrednicit de o astfel de măsură prin Darul lui Dumnezeu, a răspuns că este asemenea unui lucrător al ţarinii care se plimbă prin ţarina sa, pentru ca, dacă află vreo rădăcină vătămătoare, s‑o smulgă.»
Din manuscrisul unui Pateric aflăm acestea: «Doi monahi s‑au mutat în Capar­bania, satul Gazei, în osebite chilii, iar unul dintr‑înşii plângea noaptea şi ziua, şi îi zice lui vecinul: Vezi, frate, să nu fie de la draci lacrimile. Îi zice lui fratele: Iartă‑mă, nici să mănînc nu mă lasă pe mine lacrimile. Îi zice lui celălalt frate: Voieşti să mergem către Avva Isaia şi să‑i vesteşti lui cele pentru lacrimi? Mergînd deci i‑a vădit lui Avva Isaia cele pentru aceasta prin Petru, ucenicul său.
Şi a vestit către dânşii bătrânul zicând că: De la draci sunt lacrimile acestea. Sau nu aţi auzit pe Părinţi zicând că: Toate cele peste măsură ale dracilor sunt? Şi folosindu‑se, au spus unul către celălalt: Pentru ce nu‑l întrebăm pe călugăr, de vreme ce bine ne‑a răspuns nouă, dacă bine facem împărtăşindu‑ne cu Sinodul [al IV‑lea Ecumenic]. Şi i‑au vădit lui. Iar bătrânul le‑a vădit lor zicând: Nimic rău nu are Sinodul Bisericii Soborniceşti; precum sunteţi, bine sunteţi, bine credeţi. Căci nici el nu se împărtăşea cu Biserica. Şi venind ucenicul său Petru, le‑a zis lor: Zice bătrânul: Nimic rău nu are Biserica, precum sunteţi, bine sunteţi, bine credeţi. Iar eu vă zic vouă că bătrânul în ceruri petrece, şi nu ştie cele rele care s‑au făcut în Sinod. Iar ei au spus: Adevărat, precum ne‑a spus nouă călugărul facem. Şi lăsîndu‑l pe el, au plecat. Iată cum au fost folosiţi întrebând pe bătrânul şi necrezîndu‑şi loruşi. Deci bine este în vremea ispitei a fi împărtăşite bătrânilor iscusiţi şi duhovniceşti cele pentru sine‑şi.»
Primind înştiinţare de la Domnul de­spre plecarea din viaţa aceasta, Avva Isaia s‑a dăruit pe sine rugăciunilor, nemai­pri­mind pe nimeni din cei care îl cercetau mai înainte, iar într‑o zi de Duminică a anului 488 de la Hristos, în 11 ale lunii Av, după calendarul Babilonian, s‑a săvârşit în Domnul la adânci bătrâneți, lăsând pilde vii de viaţă în Hristos prin ucenicii săi şi mai multe scrieri care să grăiască fie şi puţin despre viaţa îngerească pe care a trăit‑o printre noi.
Fie ca şi noi să ne învrednicim de rugă­ciunile sale, ca împreună cu el şi cu toţi Sfinţii să ne facem moştenitori ai Împărăţiei lui Hristos, în vecii vecilor. Amin.

Traducere din limba latină de Andreea Stănciulescu după Zaharia Sholasticul, Istorisirea săvârşirii vieţuirii celui întru Sfinţi Avva Isaia, în tomul 8 al colecţiei Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium (CSCO), adaptată şi prescurtată de monahul Filotheu după originalul siriac din tomul 7 al aceleiaşi colecţii, îmbogăţită cu apoftegma despre Avva Isaia din Patrologia Orientalis VIII, p.164‑165