Revista:

Când lumina se face piatra sau despre cum poţi zidi o mânăstire pornind de la o vedenie!

id227_21.jpg.jpg

Pe drumul ce duce de la Sinaia la Târgovişte, la Cota 1000, se ridică o mânăstire zidită în urma unei descoperiri minunate mijlocite de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Cu ceva vreme în urmă am stat de vorbă cu stareţul acestui aşezământ, părintele Melchisedec Dobre, depănând împreună firul Istoriei care se împletea cu lucrarea Duhului Sfânt…

Părinte stareţ, ne aflăm într-o zonă cu foarte multe urme de vetre sihăstreşti…
Undeva pe ruta ce leagă Târgovişte de Câmpulung‑Muscel, mai aproape de Câmpulung‑Muscel, după Malul cu flori, există, într‑o zonă foarte frumoasă şi pi­torească, un aşezământ monahal unic prin poziţie şi prin structura sa. Acolo, la Ce­tăţenii de Argeş, în vârful munţilor de lân­gă această localitate, există o peşteră pic­ta­tă în care există un izvor făcător de minuni, şi scenele din pictura acestei peşteri sunt bisericeşti, ceea ce confirmă faptul că acolo a fost o mică bazilică amenajată pentru pustnicii care se nevoiau în acele locuri. Unii istorici susţin chiar că Sfântul Apostol Andrei ar fi avut ucenici care ar fi venit din Dobrogea, din Scitia Minor până în aceste locuri şi au căutat locuri mai retrase; au găsit acest loc şi au întemeiat aici un mic aşezământ ­monahal.
Deci, la Cetăţenii de Argeş, lângă aceas­tă bisericuţă din peşteră, există o stâncă pe care se află întipărite urmele domnitorului Basarab I. Noi susţinem că aceste urme lă­sa­te în stâncă de domnitor şi domniţă prin rânduială dum­nezeiască nu reprezin­tă alt­ceva decât sem­nul sfânt al venirii lor ca reprezentanţi ce urmau să răspundă de ­neamul încredin­ţat lor de Bunul ­Dumnezeu. În Vechiul Tes­tament existau regi şi împăraţi, unşi ai Bu­nului Dumnezeu, şi după venirea Domnului nostru Iisus Hristos s‑a întâlnit o orân­duială sfântă de ungere a domnitorilor – ungerea cu Sfân­tul şi Marele Mir. Orice dom­nitor, orice voievod, orice rege, orice împărat creştin este uns cu Sfântul şi Marele Mir.
Cele şapte Sinoade ecumenice ţinute în Imperiul Bizantin, toate au fost convocate de un împărat – ca reprezentant al Bunului Dumnezeu. Deci, împăratul avea o ţinută şi o poziţie deosebită în societatea bizantină. La fel şi voievozii care au condus diferitele părţi ale Imperiului Bizantin şi, în mod special, vorbim de Ţara Românească, mai exact de Valahia – corect este să spunem Valahia.
Basarab I şi manastirea
de la Cota 1000
În aceste locuri în care ne aflăm, respectiv lângă trecătoarea Cota 1000, după 1330, izvoarele istorice spun că Basarab I ar fi venit la o vânătoare şi că, tot alergând după căprioare şi cerbi, a ajuns în aceste locuri. Văzând foar­te mulţi călugări, pustnici, în aceste frumoase păduri, s‑a hotărât să le ridice o mică mănăstioară, pe care a construit‑o cu ajutorul lemnului.
A ridicat o mică bisericuţă din lemn şi un grup de chilii din lemn, pe care, ulterior, armatele turce şi cele austro‑ungare, în repetate rânduri – în special armatele tur­ce – le‑au incendiat, astfel încât după secolul al XVIII‑lea nu mai avem nicio mărturie istorică a existenţei mănăstirii în aceste locuri. În 1994, cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. Vasile, Arhiepiscopul Târgoviştei, primul Arhi­episcop al Târgoviştei înscăunat după Re­voluţie, şi bineînţeles cu rugăciuni şi cu bi­necuvântarea actualului Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon al Târgoviştei, care conduce Arhiepis­co­pia şi Mitropolia Târgoviştei din 1999, s‑au început lucrările de ridicare ale acestei mănăstiri.
Mi‑aţi spus de o întâmplare minu­na­tă, care a stat la baza zidirii actualei mă­năstiri, legată de o ucenică a Sfântului Ioan Iacob Hoze­vitul, unul dintre patronii acestui aşezământ.
Da. Una din fiicele duhov­ni­ceşti – pot spune chiar aşa, şi nu cred că exagerez, cu toate că nu l‑a prins în viaţă pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul –, sora Angela Cojocaru din Moroieni, mergând la Ierusalim în trei rânduri până la Revoluţie, pur şi simplu a fost mai mult decât impresionată, Sfântul a lucrat în sufletul ei într‑un asemenea mod, încât ultima oară când a venit de la Ierusalim, a făcut chiar o scrisoare către Sfântul Sinod şi, în simplitatea ei, a cerut canonizarea. Sora Angela a contribuit mai mult sau mai puţin la înfăptuirea acestui deziderat sfânt şi astfel, în 1992, Prea Cuviosul Părintele nos­tru Ioan Iacob Hozevitul a fost canonizat. După canonizare Sora Angela a avut trei vedenii, ultima dintre ele după 1992. Primele două au fost între 1987‑1989, iar ultima după 1992.
Puteţi să ni le descrieţi?
În ultima dintre ele, de ea ştiu cel mai bine – nu vreau să greşesc cumva! – i s‑a arătat o lumină înspre acest munte, înspre Platoul Haiducilor, unde este acum situată mănăstirea noastră. S‑a arătat o lumină şi de undeva din neant, Sfântul Ioan Iacob spunea: „Mănăstire! Mănăstire! Mănăstire!”
A auzit chiar vocea sfântului?
Ea a auzit o voce bărbătească şi în cu­ge­tul ei simţea că este vocea Sfântului Ioan Iacob, pe care, de fapt, nu‑l auzise nici­o­da­tă, dar în conştiinţa ei exista această bună cre­dinţă, şi cugetul ei îi spunea acest lucru, că este Sfântul! În momentul în care se auzea acel grai venit din neant, ea simţea prezenţa Sfântului Ioan Iacob în apropiere, şi o îndemna să privească spre această lumină.
Lumina aceea aţi făcut‑o lemn, aţi făcut‑o piatră, aţi făcut‑o cărămidă…
În 1994, sora Angela, devenită între timp maica Ierusalima, a mers în audienţă la Î.P.S. Vasile, Arhiepiscopul de atunci al Târgoviştei, şi i‑a spus despre aceste trei vedenii şi i‑a cerut permisiunea şi binecuvântarea să facă o mănăstire de călugări aici. Şi Î.P. S. a spus: „Nu am nimic împotrivă, dau toată binecuvântarea. În momentul în care vei găsi sau voi găsi eu pe cineva să dorească să facă o mănăstire nouă, exact în locul acela, vom face acea mănăstire.” Bineînţeles că Î.P.S. Vasile imediat s‑a urcat într‑o maşină a Arhiepiscopiei şi a venit aici, însoţit de maica Ierusalima. Şi când au ajuns în acest loc, au descoperit că în imediata apropiere era tabăra de viţele a gospodăriei de partid. Şi fac şi eu o mică paralelă: şi Domnul nostru Iisus Hristos, când a venit pe faţa acestui pământ, tot pe lângă o iesle a sosit. Şi, după cum spunea Părintele Galeriu: „Nimic nu este întâmplător, totul este proniator”.
Aşadar, lângă o fermă de viţeluşi, a luat naştere o mănăstire, sau în locul acelei ferme.
Pe locul acelei ferme şi în preajma lui, pentru că este un loc mai amplu ca întindere. Dar vreau să spun că după ce maica Ierusalima a discutat cu Î.P.S. Vasile, iar Î.P.S. Vasile, foarte hotărât, a acceptat înfiinţarea acestei mănăstiri la momentul rânduit de Bunul Dumnezeu, în care va sosi, să spunem, între ghilimele, „primul stareţ”, toate au decurs foarte repede şi foarte firesc. Şi nu după mult timp, după două săptămâni, vrednicul de amintire monah Filip Tohă­neanu, care pe atunci era un simplu frate, originar din Întorsura Buzăului, stabilit în Târgovişte, tată a trei copii şi proaspăt pensionar în acele vremuri, întrucât considera că ce a putut face ca mirean s‑a cam sfârşit, şi ar vrea să facă ceva şi ca vie­ţuitor de mănăstire, şi‑a vândut o parte din avere şi, având consimţământul soţiei, sora Evdochia, a purces la un nou drum, în restul zilelor pe care le mai avea de trăit pe faţa acestui pământ. Şi a venit la Înalt Prea Sfinţitul şi i‑a spus: „Înalt Prea Sfinţia Voastră, aş dori şi eu un loc unde să ridic o mănăstire”.
Î.P.S. Vasile era un om foarte bun, foar­te bun la suflet, un om din care iradia foar­te multă bunătate, şi acea bunătate ne dezarma pe noi toţi care l‑am cunoscut, de orice stare negativă care ne cuprindea uneori. Era un om al împăcării, era un om al bunătăţii, era un om care nu lăsa să treacă nimic fără a face ceva, şi atunci când i se propunea ceva, pe loc încerca să cerceteze şi să ia o hotărâre pozitivă. Şi nu a amânat propunerea venită de la fratele Tohăneanu, atunci, şi a venit, l‑a adus aici şi i‑a spus:
– Uite, frate, vino să‑ţi arăt eu un loc. Dacă‑ţi place şi te simţi în stare să vii aici, în pustiul acesta, în vârful acestor munţi, îţi dau toată binecuvântarea. Te priveşte cum te vei descurca.
Şi bineînţeles că fratele a acceptat, fiind din Întorsura Buzăului, loc în care e o tradiţie în arta şi meşteşugul pădurii, al prelucrării lemnului, al defrişărilor, al reîmpăduririlor. Şi a purces la drum.
Pe data de 20 iulie 1994, Î.P.S. Vasile a venit aici, a binecuvântat locul pentru primele chilii. Şi cu foarte mult entuziasm, ajutaţi de locuitorii din comuna Moroieni şi locuitorii din Sinaia şi poate şi alte persoane din alte locuri ale împrejurimilor, s‑a ridicat, până în luna septembrie, primul corp de chilii – aşa cum s‑a putut, mai din sărăcie, mai… să zic aşa, mai simplu, dar s‑a făcut primul loc pentru călugării care urmau să vină aici. Şi a venit iarna. Aici iarna vine foar­te repede, în luna octombrie, început de noiembrie, începe să ningă. Părintele îşi strânsese în timpul iernii, precum se spune în proverbul acela: „Gospodarul iarna îşi face căruţă şi vara îşi face sanie”. Strânsese materiale, erau aici maldăre de fier‑beton, de cărămizi, saci cu var, pietriş, nisip, adunate toate, ca să înceapă în forţă biserica, în primăvara lui 1995.
Din păcate, în luna martie 1995, la începutul acelei luni, părintele a plecat la Domnul, într‑un accident tragic de circulaţie. Şi noi am privit acest lucru ca pe o jertfă a acestui loc, o jertfă vie. Precum ştim cu toţii, se întâmplă aceste jertfe, şi s‑au întâmplat şi poate că se vor mai întâmpla, în orice loc în care începe o lucrare serioasă. Şi, nu mai departe, ne gândim la Curtea de Argeş, Balada Meşterului Manole, şi la multe alte legende, povestiri şi fapte din istoria acestui neam, atât de jertfelnic, atât în a construi şi a ctitori, cât şi în a păstra demnitatea, continuitatea şi verticalitatea noastră ca români.