Revista:

Stareta Nazaria de la Varatec

id224_18.jpg.jpg

În anii de slujire ca arhidiacon am poposit de multe ori
la mănăstirea Văratec, condusă atunci de Stavrofora Nazaria Niţă, stareţă în perioada 1973‑1995.

În Duminica Floriilor din 1993, după ce am participat la sfinţirea paraclisului de la mănăstirea Pângăraţi, Mitropolitul Daniel pe care‑l însoţeam împreună cu ierodiaconul Vitalie Danciu, ne‑a cerut să‑i telefonăm stareţei de la Văratec pentru a o înştiinţa de vizita noastră la mănăstire. Nu existau telefoane mobile, aşa că am încercat de mai multe ori să luăm legătura cu stareţa Văratecului ori cu uceniţele ei. Am reuşit foarte târziu, după ce trecuseră vreo două ore, aşa încât s‑a creat o anumită neînţelegere, stareţa susţinând apăsat că la telefon a existat mereu cineva. Adevărul nu era acesta, dar maica Nazaria şi‑a apărat până la urmă călugăriţele, ceea ce mi s‑a părut încă de atunci un caz aparte.
Directă, aspră, neînduplecată, lup­tă­toare, harnică şi cultivată, Stavrofora Na­zaria Niţă a fost stareţa cu cea mai im­presionantă biografie din dipticele mă­năstirii Văratec. În primul rând, a fost prima stareţă cu studii teologice universitare, îmbogăţite apoi şapte sau opt ani la Reprezentanţa Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, unde a funcţionat ca şi cântăreaţă şi administrator. A fost perioada când a deprins destul de bine limba engleză şi ceva din limba greacă, a dialogat cu mulţi slujitori ai diferitelor Biserici şi a călătorit în toată lumea, participând la întruniri, conferinţe şi simpozioane.
La Ierusalim şi Văratec, a devenit una dintre călugăriţele cele mai cunoscute din România, în primul rând datorită comunicării şi apoi lucrării administrative bogate desfăşurate într‑o grea perioadă a regimului comunist din România.
Decretul 410/1959 lăsase mănăs­ti­rea Văratec cu personal ce avea vâr­sta peste 60 de ani, multe dintre mo­nahii aflându‑se la pat, imobiliza­te, necesitând îngrijiri permanente şi obositoare. Cu greu, înfruntând opo­ziţia autorităţilor care supravegheau cu atenţie mănăstirea, a reuşit să reprimească în obşte călugăriţele alungate cu ani în urmă şi să adune, în plin regim comunist, un sobor impresionant şi reprezentativ. Vieţuitoarele Văratecului se obişnuiseră cu ascultarea şi disciplina, urmau fără cârtire cuvântul stareţei, iar ordinea se observa pretutindeni, nu doar în biserică, cancelarie şi gospădărie, ci şi în curţile caselor înşirate de‑o parte şi de alta a celebrei mănăstiri.
Păstrând o mai veche tradiţie a locului, Văratecul a fost o casă deschisă pentru oamenii luminaţi care ve­neau aici pe urmele lui Eminescu şi ale Veronicăi Micle.
O frumuseţe inefabilă şi o taină a locului i‑a chemat mereu şi probabil va chema în continuare marile spirite, scriitori şi oameni importanţi din toate domeniile pentru a asculta pe înserat glasul clopotelor şi foşnetul codrului.
„Din mândra glăsuire a pădurii de argint” s‑au inspirat în mod fericit nume mari din trecut şi prezent. În vremea multelor mele călătorii la Văratec, ca arhidiacon şi apoi ca preot, a trebuit să remarc prezenţa unor oameni cu nume de neuitat. În primul rând, în anii 1980‑1993 petrecea tot mai mult timp în acest loc Arhimandritul Bartolomeu Anania. În casa episcopului Partenie Ciopron, care oferă o privelişte splendidă fericiţilor locatari, Arhimandritul Bartolomeu a scris sute, ori mii de pagini şi s‑a ostenit la începerea diortosirii Sfintei Scripturi. Nu voi uita niciodată lungile seri de la Văratec cu discuţiile interesante şi prietenoase dintre Mitropolitul Moldovei şi viitorul Mitropolit al Clujului.
Tot la Văratec, l‑a găsit vestea adusă de Sfântul Sinod privind chemarea sa la arhierie şi la slujirea ca arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului.
În delegaţia de la Iaşi care a participat la hirotonia întru arhiereu a Arhimandritului Bartolomeu, delegaţie condusă de Mitropolitul Daniel, s‑a aflat şi maica Nazaria Niţă, căreia i se spunea atunci, mai în glumă, mai în serios, că este „soacră mare” la importantul eveniment.
La toate hramurile acelor ani era pre­zentă Acad. Zoe Dumitrescu Buşu­len­ga, şi ea familiară cu mănăstirea, de ani buni. Lua întotdeauna cuvântul la agapa de după Liturghie şi vorbea admirabil despre „Măicuţa Domnului” cum o numea ea, găsind cele mai frumoase epitete şi comparaţii pentru „Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui”.
Un alt oaspete important al Vărate­cu­lui era atunci Arhid. Prof. Ioan Ivan, bun slujitor şi condeier, autor alături de maica Nazaria, arhim. Bartolomeu şi acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga al unei monografii a mănăstirii care a fost editată prin anii 80 ai veacului XX.
Scriitorul ieşean Grigore Ilisei a poposit şi el în chiliile mănăstirii scriind în liniştea sacră sute de pagini şi apoi, peste ani, evocări preţioase ale trăirilor profunde şi ale oamenilor întâlniţi pe potecile toposului vărătecean.
Dar câţi oameni mari n‑ar mai trebui pomeniţi. Scriitori, profesori din marile universităţi, medici renumiţi, demnitari importanţi dinainte şi după 1990, şi nu în ultimul rând multe delegaţii eclesiale au fost primite de maica Nazaria. Găsea o modalitate să acorde fiecăruia o fărâmă de atenţie, sporită în unele cazuri, aşa încât toate zilele stăreţiei sale nu i‑au aparţinut deloc. Viaţa ei a fost dăruită acestei mănăstiri pe care a iubit‑o cu „asupră de măsură”.
Îmi amintesc adeseori de o întâmplare specială. Împreună cu ierodiaconul Vitalie Danciu, îl însoţeam pe chiriarh către Văratec, unde era aşteptat preşedintele României, Ion Iliescu. Datorită neatenţiei noastre am primit o dojană arhierească şi interdicţia de a mânca în ziua aceea. Era o zi de vară caniculară şi am ajuns la Văratec cu o oră înaintea sosirii preşedintelui, cam pe la vremea prânzului. În cerdacul stăreţiei s‑au adus câteva gustări, cafele şi apă rece cu şerbet. Toţi serveau, mai puţin cei doi diaconi canonisiţi. Maica Nazaria insista mereu să ne înfruptăm şi noi din bunătăţi, dar se lovea de refuzul nostru motivat. Rugăminţile ei s‑au repetat de multe ori aşa încât Mitropolitul ne‑a iertat şi a insistat să bem şi noi din apa rece de izvor. Până la urmă greşeala noastră a fost făcută publică şi am ieşit mai uşor de sub canon decât ne aşteptam.
Anii aceia au însemnat foarte mult pentru mine, iar mănăstirea Văratec era un loc pe care‑l îndrăgeam, loc de care sunt legat şi acum prin felurite amintiri. Amintiri pentru slujbele neuitate, în măreţe soboare, cu măiestrite cântări şi cu tradiţiile specifice locului.
Nu în ultimul rând trebuie să amin­tesc că la Văratec am fost hirotesit Arhidiacon la 30 decembrie 1990, la sfârşitul Liturghiei în care primise Darul Preoţiei fostul arhidiacon al Catedralei Mitropolitane din Iaşi, Ioa­chim Giosanu. La solemna Liturghie prezidată de Mitropolitul Daniel au slujit pe lângă părinţii mănăstirii şi arhimandriţii Bartolomeu Anania, Iri­neu Cheorbeja, Victorin Oanele, Bartolomeu Florea şi alţii. Era prezent la Văratec ministrul Adrian Năstase cu familia şi prefectul de Iaşi, prof. dr. Dan Gâlea.
Maica Nazaria m‑a felicitat atunci şi mi‑a făgăduit o cruce pectorală, pe care n‑a mai apucat să mi‑o ofere. După Liturghie, a urmat o agapă cu ziceri frumoase şi cu atmosferă de mare sărbătoare.
Maica Nazaria s‑a identificat până la capăt cu mănăstirea Văratecului.
Pe lângă multele daruri şi marea iubire pentru acest loc, ea a avut, ca toţi oamenii, şi multe neîmpliniri. Judeca uneori pripit, nu lăsa loc iertării şi înţelegea greu sau nu vroia să înţeleagă anumite situaţii şi persoane implicate în ele. Cred însă că pentru acestea s‑a căit în anii grei de suferinţă pe care i‑a petrecut în chilia din vecinătatea bisericii mari, ascultând slujbele la un difuzor care avea fir direct conectat la biserica centrală a mănăstirii.
Când Domnul trimis‑a un înger să‑i ducă sufletul în veşnica împărăţie, un vânt puternic a rupt frunzele ruginii şi le‑a aşternut pe cale în acea zi de octom­brie, pe drumul maicii Nazaria către ci­mi­tirul mănăstirii, unde a fost aşezată alături de iubita ei soră, preoteasa Despina Boca.
De ce oare covor de frunze aşternute din senin? Pentru că şi ea, la vremea ei, pregătise covor de cetină şi flori întru întâmpinarea marilor patriarhi de la Constantinopol, Ierusalim, Moscova ş.a., care au vizitat mănăstirea în timpul stăreţiei ei.
În anii slujirii mele de la Iaşi, am fost în multe rânduri prezent, ca delegat chiriarhal, nu doar la înmormântarea ei, ci şi la slujbele de pomenire rânduite cu multă grijă şi neîmpuţinată iubire de ucenica ei recunoscătoare, Stavrofora Iosefina Giosanu, devenită stareţă a Văratecului în anul 2002.
Fost‑a maica Nazaria o stareţă luptătoare în vremuri grele pentru Biserică. În felul ei de‑a fi, greu de imitat ori comentat, s‑au aflat multe adunate, ca într‑o traistă purtată de pribegii pământului cu dor către Cer.
Pentru strădaniile şi lucrarea ei, pen­tru vorbele înţelepte şi agonisita spi­rituală, pentru stăreţia lungă şi faptele meritorii, ea rămâne marea Stareţă a Văratecului, Stavrofora Nazaria Niţă.