Cuvant despre pregatirea pentru Postul cel Mare

Cred că viaţa Bisericii are acest scop, de a ilumina. Iar luminarea, sigur, trebuie precedată de curăţire, de desăvârşire. Centrul este luminarea. De aceea şi spun: „Iubi-Te-voi, Doamne!”, în continuu de iubire, pentru că nu pot să spun „Te iubesc, Doamne” sau „Te-am iubit, Doamne”, ci „Te voi iubi mereu, Te voi iubi”. Dar pentru acest lucru este nevoie să-mi pregătesc inima mea, şi această pregătire necesită o conştientizare, o întoarcere către sine, o descoperire a însăşi poziţiei tale faţă de tine, faţă de toate, faţă de Dumnezeu. Şi am pus ordinea asta pentru că de la tine pleci… pentru a ajunge până la Dumnezeu. Este drumul pe care biserica ni l-a rânduit în perioada pregătitoare a Postului Mare, prin cele trei duminici dinaintea lui: A Vameşului şi Fariseului, A Fiului Risipitor şi a Înfricoşătoarei Judecăţi.
Deci, revenind, chiar Duminica Începutului Triodului, a tricântării, a apropierii omului de iubirea dumnezeiască, se face prin această lumină, a cuvântului Evangheliei din această pildă, a vameşului şi a fariseului, simplă şi clară, după cum o ştim toţi: unul îndreptăţindu-se pe sine, că iată, Doamne, slavă Ţie, că sunt aşa, sunt aşa, sunt aşa, sunt bun cu toate, nu ca ceilalţi oameni, uite, chiar ca vameşul acesta care pute acolo, în fundul bisericii, şi care… phe! în ce hal este! şi care, ce să mai spun despre el, că ia uite cum stă!, iar vameşul… vameşul îşi bătea pumnii de piept şi nu avea putere să strige că de asta bătea cu pumnii în piept, să dea putere strigării, să dea putere mai mare aerului, să strige: Doamne, iartă-mi mie! Milostiv fii mie!
De unde acest strigăt? Numai din durere. Omul din durere strigă. Stăpânirea este expresia lucrării lui Dumnezeu în lume. El ocroteşte. Stăpânirea este modul în care Dumnezeu Îşi face simţită lucrarea şi vieţuirea. Dacă noi nu vrem să ne aşezăm sub oblăduirea Lui, sub ascultarea Lui, în liniştea legii Lui, atuncea suntem în mare primejdie, pentru că înlocuim libertatea cu libertinajul, pentru că pierdem valorile acestea ale unui sistem care cere să fie împlinit. Astfel îl distrugem prin voia noastră. Şi ne distrugem! Şi ne doare!
Când a zis Dumnezeu „Aşa să trăiţi, aşa să vă rugaţi, aşa să simţiţi! Doamne! Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta!” înseamnă să vii Tu cu puterea Ta peste mine. Când eu o iau razna, Doamne, Tu vino! Şi cu puterea Ta, taie de la mine voia mea cea rea! Deşi Dumnezeu este foarte… discret… şi gingaş! Nu se bagă! Dacă vede că tu nu vrei, nu se bagă! El te-a făcut pe tine să iubeşti, iar iubirea numai în totală libertate se poate manifesta. Dacă El te-ar forţa cu ceva, n-ar obţine de la tine nimic, decât o simplă ascultare, cumva încrâncenată, cu dinţi scrâşniţi, şi nu obţine nimic, în fapt. Continuând această înţelegere, şi copiii trebuie crescuţi la această cale a ascultării, a dependenţei, şi nu a independenţei, pentru ca să fiu dependent de Dumnezeu şi independent de diavol, să ştiu cum să lucrez.
Am putea pleca de aici la un cuvânt foarte frumos al unui părinte (îi dau şi numele: părintele Iustin de la Petru Vodă), care spune foarte frumos aşa – poate de la el, poate din Duhul pe care îl simţim că-l luminează: „Omul este jumătate dragoste, jumătate luptă”. Până aici e foarte frumos, dar e bine de înţeles mai adânc, în continuare: cu cine luptă şi cu cine dragoste? În asta constă marea diferenţă, că dacă eu mă iubesc pe mine, şi lupt cu aproapele, e una; şi dacă mă lupt cu mine, şi-l iubesc pe aproapele, e alta. Am aceste două aspecte, acest drum al nostru către Înviere. Plecând de aici, cum să învăţăm să iubesc pe aproapele şi să lupt cu mine? Cam ăsta ar fi începutul…

Trecând către Duminica Fiului Risipitor, descoperim că Domnul adânceşte şi amplifică această descoperire a relaţiei celor doi: a dreptului în păcat şi a păcătosului în dreptatea dumnezeiască. Descoperă o viaţă, cumva, un fel de povestire a celor doi dinainte. Uitaţi, doi fraţi, care fiecare a făcut după cum l-a tăiat capul, după cum i-a spus inima – şi aici este un alt lucru important de înţeles, foarte important: relaţia dintre inimă şi minte, cine stăpâneşte? Inima! De ce? Pentru că ea acolo deţine toate frâiele fiinţei noastre. Inima! Dar mintea? Mintea, din păcate, e o simplă slugă a inimii. Ea cere ceva. Şi mintea, imediat, imediat caută să împlinească, fără cârtire, voinţa inimii, negândind, nepunând la socoteală dacă e bine sau nu e bine, pentru că inima o stăpâneşte. Mintea noastră nu mai are voie liberă, pentru că ea e supusă inimii. Iar dacă acolo, în inimă, sunt depozitate toate aceste bâzdâgănii, aceste orătănii, aceşti balauri ai patimilor noastre, atunci ştiu că mintea va fi… vai de capul ei!
Vreau să desfrânez, caut un motiv firesc de desfrânare – şi aflaţi că sunt şi motive de desfrânare! Mă duc la yoga, îl caut pe nenea Grig Bivolaru (guru al sectei yoghine M.I.S.A., n.red.), şi acolo mă pot desfrâna cu bucurie, mântuindu-mă, după modelul lui. Iată ce model „frumos” de desfrânare pot să am! Ba, mai mult, mai şi cred că mă mântuiesc aşa, după minciunile din capul meu! Şi aude cineva că eu mă mântuiesc, făcând porcării, şi eu îi zic: „Băi, bună treaba asta!” „De ce?” „Pentru că eu vreau să mă desfrânez, şi caut motiv.” Adică, caut nod în papură, vorba aceea, şi voi găsi dacă vreau, pentru că eu am acest plan al voii mele: vie împărăţia mea, facă-se voia mea, eu sunt stăpânul, eu fac legile, eu ştiu ce e bine şi ce e rău! Aşa face inima prinsă de patimi.
Cum ar trebui însă să fie? Păi ar trebui să fie aşa: în primul şi în primul rând, trebuie mintea noastră s-o rupem de sub robia pătimaşă a inimii. Şi cum o umplem? Citind, sau, mai bine spus, hrănindu-ne, îmbibându-ne de Evanghelie. Dumnezeu se descoperă tainic în ceva ce izvorăşte fără sfârşit. Iată lucrarea aceasta care răsare după chipul lui Dumnezeu, această sămânţă care ia trup şi vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, a vieţilor sfinţilor, Evanghelia aceasta, Bunavestire, bune-vieţuiri rodeşte. Eu caut să fiu părtaş sfintelor taine tămăduitoare şi curăţitoare, dar nu-i de ajuns. Trebuie eu însumi să vin la Dumnezeu, şi să fiu lucrare a Evangheliei de care vorbeam. Această lucrare înseamnă a fi în biserică, a mă hrăni cu Evanghelia şi a mă ruga: Doamne, uite-mă cum sunt! Doamne, milostiv fie mie, păcătosul! Iartă-mă, luminează-mă, întăreşte-mă, păzeşte-mă!
E o verificare a fiinţei mele: cum sunt? Ce fac? Care este de fapt calea mea? Ca un fel de feedback, de verificare. Dacă ce am făcut eu până acum e sau nu e cu rost.

Şi ajungem la ultima duminică: A Înfricoşatei Judecăţi. Iată ce simplu Dumnezeu descoperă aceşti paşi ai înţelegerii despre noi înşine. Şi acum, aici, sunt pus în faţa unui fapt clar: am făcut ce-a spus Domnul ? Am fost activ? Am fost iubitor? Am fost grijuliu? Am avut grijă de toţi cei ce aveau nevoie de grijă? Dacă da, atunci vine acest cuvânt minunat: „Veniţi, binecuvântaţii Domnului!” Dacă n-am făcut, dacă n-am avut grijă de cel din închisoare, de cel bolnav, dacă n-am hrănit pe cel flămând, dacă n-am îmbrăcat pe cel gol, dacă n-am dat de băut celui însetat, atunci: „Plecaţi de lângă Mine, blestemaţilor!”
Doamne, asta este marea Ta dreptate. Ne chemi la lumină, ne chemi la adevăr, ne chemi la împlinirea Evangheliei.
Ceea ce este foarte grav în viaţa noastră de creştini este că astăzi aproape că – iertaţi-mi cuvântul – nimeni nu mai ţine cont de aceste cuvinte, ca să devină un mod de a fi. Evanghelia nu este un mod de a fi în viaţa noastră, ci aşa, o cărticică drăguţică, plăcută urechii, atunci când vorbim despre dragostea altuia faţă de noi. Dar când e să avem noi grijă de alţii, atunci găsim motive, din plin.
Ce facem? Că nu ne amintim acel cuvânt al Domnului despre cei chemaţi la cină. Pentru că, iată, vine acest moment. Şi fiecare o să spună: Doamne, iartă-mă că nu am putut! Auzi, mai spune şi „Iartă-mă!” Ce batjocură, acest „Iartă-mă!”
Punem noi, în fiecare cuvânt al nostru către celălalt, cele două minunate legături care să ţină în frâu toată dreptatea: „Te rog frumos” şi „Iartă-mă”?
Te rog frumos – că este liber şi nu ţi-e obligat, şi este liber s-o facă sau să n-o facă, după aceea. Şi s-o facă, nu oricum, pentru că tu-l rogi frumos, adică cu umilinţă, cu consideraţie. Iată ce mult înseamnă pentru om să aibă această înţelegere faţă de chipul aproapelui lui.
Iar Iartă-mă arată că şi tu eşti om supus greşelii, şi îţi recunoşti greşeala. Cuvântul iartă-mă nu înseamnă neapărat Iartă-mă că am greşit, ci înseamnă Iartă-mă că nu sunt sfânt! Iartă-mă că… nu te-am hrănit cu Evanghelia vieţii mele, nu te-am servit cu apa bucuriei lacrimilor mele, nu te-am grijit cu nesomnul genelor mele… Cu aceşti paşi putem intra în post pentru a ne pregăti de Înviere!

Ieroschimonah Ioan Şişmanian

Lumea Monahilor anul III, nr. 2 (20) Februarie 2009