Revista:

Avva Arsenie Papacioc: Numai prin suferință scapi de suferință

id792_avvaarsenie19.jpg.jpg

Cuvântul părintelui Arsenie Papcioc e adânc. Poate şi de aceea este greu de împlinit. Nu cere nicio nevoinţă exterioară. Aşteaptă însă de la om un suspin continuu, o inimă rănită de har. Viaţa creştinului, în viziunea părintelui, nu e străbătută de acele amnezii atât de comode şi dragi nouă, în care Hristos stă suspendat cuminte între două duminici sau, în cel mai bun caz, între rugăciunile de dimineaţă şi seară. Drumul pe care părintele ne invită e aninarea de continua prezenţă a lui Dumnezeu în lume. O prezenţă care este sursa neîncetatei veselii în care părintele se, şi ne, scaldă de aproape un veac.

 

Dragii mei, viaţa creştină pe care trebuie s‑o ducă toţi, este să te pui tu la punct! Oamenii, egoişti, văd lucrurile numai în jurul lor, asta este o mare greşeală în ce priveşte orientarea pe care trebuie să o avem noi toţi, că nu suntem creaţi  numai pentru noi înşine. Cum spun marii teologi: omul este singura verigă de legătură posibilă între Dumnezeu şi creaţie; i s‑a dat această grozav de mare răspundere, să supravegheze soarta creaţiei. Când zicem creaţie se înţeleg Scaunele, Domniile, Începătoriile, Arhanghelii, Serafimii, Îngerii, toată creaţia; pentru că omul este singurul făcut de Dumnezeu în creaţie care poate să urce până la El. Şi atunci vă daţi seama că noi nu suntem născuţi ca microcosmos în macrocosmos, numai pentru noi. Noi reprezentăm, chiar din punctul acesta fiziologic, o lume întreagă; fiecare cu funcţia lui, dar într‑o perfectă unitate.
De aceea Mântuitorul a pus în centrul educaţiei creştine învăţătura “să iubiţi pe vrăjmaşi”. Să iubeşti pe vrăjmaş! Vă daţi seama, starea de imperfecţiune, de “tăvăleală” în care trăieşte acuma lumea? Să iubeşti pe vrăjmaş… omul nu poate să înţeleagă. Lasă că nici nu s‑a interesat, numai în literatură ştie că trebuie să iubeşti pe vrăjmaş, dar n‑a încercat nimeni şi totuşi aceasta este o poruncă posibilă, adică nu e nimic utopic aici. De ce trebuie să‑l iubim pe vrăjmaş? Pentru că numai aşa te poţi elibera! De ce a creat Dumnezeu cap, inimă şi degetul ăsta mic? Le‑a creat ca să fim într‑o mare unitate, fiecare cu funcţia lui indispensabilă, aşa suntem şi noi cu ceilalţi, nu suntem rupţi de ei. E şi nobilă mişcarea aceasta, să suferi pentru o lume întreagă, aşa cum Mântuitorul a făcut‑o.
Deci orientându‑ne pe această coordonată om – Dumnezeu, noi trebuie să răspundem de soarta creaţiei. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile tale păcate.

Diavolul e un tolerat

Aşa cum vorbesc cu tine aşa vorbesc şi cu fetiţa asta mititică: “Măi, voi vă gândiţi la un viitor, la căsătorie numai pentru plăcere?” Asta este o enorm de mare greşeală! Plăcerea este o consecinţă. Nu mănânc că e mâncarea dulce, mănânc ca să mă hrănesc, că este dulce asta e un avantaj, e altceva. A făcut Dumnezeu în aşa fel, ca lucrurile să se împlinească toate în armonie, ţinând cont şi de slăbiciunea omenească, dar şi de necesitatea dulcelui. Dar care este tema care dă identitate? Nu cunoşti dulcele dacă n‑ai cunoscut amarul! De ce Mântuitorul care a venit, a restaurat, a legat pe diavol, dar nu l‑a ucis de tot? Dacă el e duşmanul duşmanilor? Şi este!
Cum să facem părinte, îmi spune lumea, să scăpăm de drac? Dar ce ne facem fără dracu’, am spus eu? Lui, spun sfinţii părinţi (eu nu fac figuri de stil), i‑a mai rămas doar vârful cozii. El nu mai are nicio putere.
“Eu sunt tulpina, voi sunteţi mlădiţele,” a spus Hristos; dacă nu suntem în tulpină nu avem nici sevă, nu suntem nimic. Diavolul este un tolerat, el nu e mlădiţă, el nu are decât simpla îngăduinţă să amăgească pe proşti, ştiţi proşti suntem toţi, dar nu până la cap, ne mai trezim. Ei, unii se mai trezesc – ştiţi – şi atunci această amăgire a lui se descoperă. Tu îţi dai seama repede  de comparaţia între bine şi rău, dacă n‑ai cunoscut negru, nu‑i spui alb, îi spui în funcţie de negru – alb. El lucrează să ne pună pe noi în situaţia să ne identificăm, să ne smerim în urma căderii, bineînţeles cu o smerenie adevărată.
Eu i‑aş putea zice, smerită smerenie, nu o smerenie raţională, ştiţi, difuzată, aşa mândruliţă smerenie, nu aşa. El te‑a pus în situaţia reală a te vedea că eşti păcătos.
E o tendinţă de a birui mereu, de a fi eroi – e o tendinţă mai mereu, aşa ne‑a creat Dumnezeu. Aceasta este educaţia pe care o face mama copiilor, pentru că ea naşte, ea renaşte. Îi spune băiatul: “Vreau să fiu împărat!” “Eşti împărat, fiul mamii, eşti împărat,  ia încinge‑te să vezi!”, iar băiatul s‑a dus pe stradă, s‑a  întâlnit cu  alţi băieţi, care i‑au zis: “Ce‑s mă, fleacurile alea?” şi vine acasă, plângând “Tu eşti împărat, nu te lua după ei!”. Deci v‑a să zică, să ţinem în noi acel Duh pe care l‑a dat Dumnezeu, de a ne aşeza mereu pe drumul de a fi, de a exista – există această putinţă, să ştiţi.
Ispitirile care vin de la cel rău, ne înfierbântă spre mai mult. Deci îl ţine Dumnezeu pentru că lumea e slabă, şi el îi descoperă slăbiciunile mai repede, că altfel rămâne într‑un  fel de “dolce farniente” bietul om. Însă, să aveţi cuminţenia şi să consideraţi că tot ce a spus şi le‑a făcut El, e desăvârşit. Vedeţi, Dumnezeu l‑a creat pe om, dar nu l‑a creat cum a creat restul cosmosului, ci l‑a făcut cu mâna lui, de la cap la cap şi încă cum? Chip şi asemănare, de îţi stă mintea în loc! L‑a făcut ca o încoronare a întregii creaţii, răspunde de întreaga creaţie această fiinţă; dacă o vezi nu e greşit să spui: “Uite un dumnezeu!”.

 

Îndumnezeirea – voință şi har

Omule, de ţi‑ai cunoaşte valoarea! Iată pe cine băgăm noi în iad, vă daţi seama? Câtă răspundere avem, câtă  deşteptăciune  ne‑a dat, câte putem face? Pentru că sigur e mai uşor drumul la deal decât la vale, de ce?  Pentru că la deal urci, ştiind de tine unde trebuie să ajungi şi te ajută harul lui Dumnezeu. Unde trebuie să ajungi? Scopul definitiv e ajungerea la Dumnezeu, nu la Rai pentru că dacă l‑ai cucerit  pe Dumnezeu este totul al tău. El este prea dăruitor să rămână dator, şi darurile se iau după rang; e boier, a dat mult Dumnezeu, îţi dă împărăţia toată! Va să zică, acolo trebuie să ajungem, dar pentru asta nu se poate fără harul lui Dumnezeu. Dar pe ce? Pe mişcarea ta: „dai voinţă, iei putere” cum zice la Isaia. Ei, nu ai această mişcare, nu ai nici harul, te caută şi nu te găseşte, adică nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge!
Să fac o mică povestire din Sf. Macarie din Alexandria. Acest tinerel din secolul III‑IV, dintr‑o familie pricopsită, a hotărât de mititel să nu se însoare, să ducă o viaţă după Dumnezeu şi s‑a educat şi a trăit cu gândul la Dumnezeu. A sosit vremea căsătoriei şi părinţii – cu care nu se putea sta de vorbă – i‑au căutat o fată pe măsură. El, întristat peste măsură, nu voia cu nici un chip să se însoare, dar ce mai… l‑au băgat în “frac”, nuntă, pregătiri; mireasa, săraca – nevinovată. Vă daţi seama – la evenimente de’astea însemnate din viaţa unui tânăr şi a unei tinere – el era trist peste măsură, oamenii însă puneau totul pe seama evenimentelor, dar el… După tradiţie, se apropia retragerea cu fata şi  înnebunea de necaz.
Fărâmat, a ieşit afară şi fugi… dar unde  să fugă? Pe poartă să se ducă! Ei, pe drum a dat de un bătrân cu un toiag, mergea şi el pe drum, singura fiinţă în care el şi‑a pus toată nădejdea.
– Ei, unde mergi bătrâne?
– Mă duc în pustie!
– Aaa…ia‑mă şi pe mine!
– Măi,… pustia e grea, tu eşti după câte văd pui de boier.
Dar cînd a auzit el de pustie, nu i‑a mai dat drumul batrânului.
– Bine te iau, dar să fii atent!
– N‑avea nicio grijă!
S‑a dus, dragii mei în pustie şi a stat trei ani de zile într‑o desăvârşită ascultare şi după trei ani de zile – ţineţi‑vă bine – bătrânul s‑a ridicat la cer, era chiar Arhanghelul Rafael! Aşa mişcare, aşa har… Dumnezeu nu l‑a lăsat. Dar el când a mişcat, când a plecat, când a pus în mişcare hotărârea. Deci mişcarea la deal asta este, purcederea fără discuţie întru fericita ta veşnicie. Ei, viaţa lui a continuat apoi foarte frumos, Arhanghelul Rafael s‑a dus, iar Sfântul Macarie a dat de o leoaică moartă, iar doi pui sugeau ţâţele mamei lor. El i‑a luat, i‑a crescut şi s‑au făcut doi lei, aceştia fiind ucenicii lui. La un moment dat au tăbărât pe el dracii spunându‑i:
– Să te duci în lume să înveţi lumea, că eşti înţelept.
– Dar unde m‑am făcut înţelept, în lume sau în pustie? Păi, în pustie rămân! le‑a spus, ca să‑şi bată joc de ei.
Şi asta v‑o spun, că avem putinţa asta toţi, că suntem grozavi faţă de el. Vă repet: dracul este un tolerat.

 

Mântuirea prin suferință

Părinte, aţi pomenit de iubirea de vrăjmaşi. Cum pot ajunge la ea?
Ca să poţi iubi trebuie să ştii să jertfeşti, şi ca să jertfeşti trebuie să ştii să iubeşti, nu se poate fără jertfă, asta este concepţia creştină.
Toate religiile lumii propovăduiesc scăparea de suferinţă, care este o tendinţă a firii omeneşti spre comoditate, de a nu mai suferi. Dar Hristos nu, din contră, ne arată că numai, numai prin suferinţă scapi de suferinţă. Deci noi toţi trebuie s‑o terminăm pe cruce, crucea este cel mai lăudat lucru al pământului. Nu se poate fără suferinţă, nu te poţi cu nici un chip nici cunoaşte, nici birui, cu nici un chip nu poţi.
Mântuitorul a făcut minuni, a vindecat, a înviat, dar n‑a mântuit lumea. Dreptatea pe care a făcut‑o Dumnezeu n‑a mântuit lumea, nici prin marile învieri pe care le‑a făcut, n‑a mântuit lumea (că l‑a înviat pe Lazăr). Numai pe cruce, când a fost răstignit, a mântuit lumea, deci suferinţa… Ce s‑a întâmplat? Aceasta l‑a autorizat pe Mântuitor împotriva răului, împotriva dracului. Când Mântuitorul era pe Cruce, atunci a „murit” satana, atunci, la jertfă. El a proorocit momentul acela: “Înapoia mea, satano!” i‑a spus lui Petru “mă opreşti de la Cruce, mă opreşti de la jertfă”. Tot Petru i‑a spus pe Tabor “Doamne, să facem trei colibe!” Bietul om, bietul Petru săracu’, era foarte simpatic, el a învăţat multe lucruri prin negativismele lui, ştiţi… trei colibe, nu mai ştia ce să facă, era depăşit de lumina taborică. “Bine Petre, i‑ar fi răspuns Hristos, hai, dar ce facem cu jertfa de pe Golgota, că eu pentru asta am venit?”. Mântuitorul n‑a venit să facă teatru, demonstraţie.
Adică, ce înseamnă asta? Că nu se poate salva omul decât tot prin om. Revin la ce am început să spun: ca să putem salva pe cineva, trebuie să ne punem noi la punct. Acesta poate fi un punct de plecare al Mântuitorului ca să îl salveze pe cel de lângă noi, pe om prin om. E ca un fel de amplasament de tun. Tunul dacă nu are un amplasament în pământ, face un recul puternic şi te aruncă, dar dacă are, se opreşte în locaşul ăla al lui fix. Deci, omul este un fel de amplasament de care Dumnezeu se serveşte spre alţi oameni. Dacă tu eşti pus la punct,  unde oi fi şi cum oi fi, tu eşti un mântuitor. Chiar şi Mântuitorul ca să poată salva omul s‑a făcut om, ca să‑l salveze pe Adam. Şi cum să‑l salveze? E de uimire! Dumnezeu întrupat! Vă daţi seama?
Hai să ne gândim mai serios: ce înseamnă Dumnezeu? Cine poate să cuprindă acest lucru? E dincolo de închipuirea noastră! Mântuitorul ne‑a dat mai mult decât ne‑a pierdut Adam, ce n‑a putut să ne dea Adam, ne‑a dat Mântuitorul: iubirea de vrăjmaşi şi putinţa de a fi dumnezei.
Deci suferinţa noastră, în orice fel de împrejurare, este identitatea noastră cea mai adevărată, o Identitate cu literă mare.

 

Rugăciunea – prezența continuă

Părinte, am vorbit de jertfă şi de iubire. La acestea ajungi prin rugăciune. Cum ar putea fi împlinită aceasta de oamenii care au multe obligaţii, serviciu, familie, obligaţii…?
Dragă, mai întâi vreau să vă sperii spunându‑vă despre rugăciune aşa: nu să faci rugăciune, să fii tu rugăciune! Pentru că iubirea n‑are măsură, în iubire nu e nimic raţional, te topeşti în ea şi topirea asta te înfiinţează, te reînfiinţează mai frumos. Zice  Sfântul Marcu despre  rugăciune: “Cine se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă.” Ea e permanentă, o stare de prezenţă continuă, asta‑i rugăciunea, tu să fii mereu prezent.
Să vă spun o plidă. S‑a căsătorit Ioan cu Ioana şi, după nuntă, Ioana a trecut la bucătărie şi Ion a plecat la muncă. Fetiţa, nepricepută, a afumat mâncarea. “Aoleu, ce‑o să zică Ionel ce‑o să facă Ionel”; conştiincioasă mititica, îşi făcea fel de fel de probleme, în urma acestei greşeli. Ăsta e omul conştiincios, ştiţi, se şlefuieşte tăvălindu‑se aşa. Şi îi place lui Dumnezeu lupta asta, acolo unde eşti tu, viermişor, acolo undeva… Ei, a venit Ionel de la muncă iar ea, săraca, l‑a luat dinainte şi i‑a spus cele întâmplate. “Lasă, dragă, asta, dar te‑ai gândit la mine toată ziua? Aia mă interesează pe mine!”, asta i‑a zis Ionel! Asta o să ne zică şi nouă Dumnezeu: “Nu v‑aţi gândit la mine deloc!”.
De asta eu recomand la toată lumea o stare de prezenţă continuă, pentru că dacă faci un canon după tipic şi la inimă nimic, ai făcut o convenţionalitate, ai executat un sfat, dar nu ai participat total. De aceea eu nu dau canoane ca să dau canoane, cum mai aud la unii: “Mi‑a dat canon cutare părinte.” Mi‑am dat seama ce păcate a avut, după ce canon i‑a dat. N‑a gândit deloc, dacă poate să‑l facă. Cum îl face? Ei, trebuie să‑i dai canon! Eu nu dau aşa. Eu dau ceva care să‑l ţină prezent mereu. Eu am spus aşa: “Faci cîte metanii vrei, dar să nu fie zi în care să nu faci una măcar”, adică l‑am angajat să facă el, nu să facă la porunca mea. Că dacă n‑ai făcut, n‑ai călcat cuvântul meu, ai fost un puturos de‑a dreptul şi gata. Ăsta e doar un aspect, dar mai sunt şi alte aspecte. E nevoie de ceva care să‑l pună pe om – adică, să te pună pe tine – într‑o prezenţă continuă. Asta este rugăciunea, prezenţa ta continuă la Dumnezeu. N‑are nevoie de cuvintele tale, are nevoie de inima ta, care nu vorbeşte, dar care simte şi face legătura permanent; inima fiind organul viu, fiinţă în fiinţă, adâncul cel mai adânc, adâncul absolut este inima! Ea este locul unde stă Dumnezeu, nu a făcut‑o ca pe ficat, ca pe rinichi, ca pe stomac. A făcut‑o ca să stea şi El acolo, asta este acea scânteie divină din om. Va să zică ţine‑o trează! De ce o laşi numai să bată? Chiar şi aşa, biologic vorbind, ea bate dom’le, o viaţă intreagă! Nu stă deloc. De ce nu pui în valoare bătaia ei?
Astăzi, lumea a început prin rotaţia unor roţi cu apă să facă forţe mecanice. Ei, de ce nu pui într‑o forţă mecanică, duhovnicească şi inima? Să bată degeaba? Las‑o să bată! Pentru ce? Pentru Creatorul ei. De ce? Pentru că e vorba de o veşnicie întreagă, fiule! Vrei să fii milog, să ceri toată ziua la Dumnezeu, fără eroism? Nu‑i plac lui Dumnezeu milogii ăştia, să ştiţi! Dumnezeu intervine când n‑ai ce să faci, după ce ai făcut tu tot ce ţi‑a stat în putinţă, atunci intervine. Nu aşa, că puteai tu să faci… Ai intrat, ai căzut tu în apă, măcar dă şi tu din mâini, că te mai ajută apa, dar te mai ajută şi mişcarea ta.

 

Ultimul cuvânt – “Iisuse, Iisuse, Iisuse iartă‑mă!”

Părinte, dacă ar fi să vă cheme Dumnezeu la El, ce cuvânt ne‑aţi lăsa aşa pentru tot neamul nostru românesc?
Este o întrebare frumoasă, sigur că nu e simplă, ştiţi că omul săracu’ în dorinţa lui de a fi mai, mai… ce să spună? Uitaţi ce vă spun – ce am scris eu pe crucea mea. Mi‑am făcut şi eu un mormânt la Mânăstirea Zamfira. Mi‑am desenat eu crucea acolo şi am scris aşa “Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă‑mă!” Aşa am scris eu pe crucea mea. Ce pot să spun? Pentru că, vă rog să mă credeţi, am luptat sincer, am avut absenţe, am şi suferit, am făcut închisori şi nu m‑am găsit ajuns. Încă nu‑s mulţumit de mine, n‑am reuşit să mă smeresc aşa cum ştiu că trebuie să fiu, şi atunci am trecut: “Iartă‑mă, Doamne”, dar pe ce m‑am bazat? Pe faptul că am mers pe drum, pe drumul ăsta, altfel n‑aş îndrăzni. Asta ar fi dorinţa mea, şi aceea aş vrea să spun şi mai departe, aşa cu adevărat, ca să pătrundă: “Tot ce ai spus e adevărat, Iisuse Hristoase, tot ce ai spus e adevărat, ­Iisuse Hristoase, tot ce ai spus e adevărat, ­Iisuse Hristoase!”
E adevărat că există dorinţa în noi, de a da şi altora. Am avut odată un vis. Vis‑realitate, nu vă spun ce a fost, dar a fost prea viu… că murisem şi mă băga în mormânt, mă vedeam în coşciug, şi eram încă afară. Dar când cobora coşciugul în groapă – deci mă duceam – am zis: ce bine e să laşi din tine afară! Să suferi pentru altul cu orice chip. Mult te iubeşte Dumnezeu pentru asta. Fii sigur că dacă tu ai dat unuia să mănânce, ai avut şi tu parte de o îmbucătură, să ştii.
Eu am această părere, am asistat la nişte poziţii descurajatoare care ne desfinţau ca naţiune. N‑am permis deloc lucru ăsta. Ce vorbeşti aşa, domnule?! Dar mi‑am dat seama, că sunt singur când susţin lucrurile acestea. Numai că am barba mare, şi mă cheamă cum mă cheamă, am îndrăznit. Ce, nu mai suntem ca naţiune? Numai poziţia de cruce a neamului meu, asta va fi tocmai cea mai grozavă misiune pe care o va avea ţara mea. Am suferit. Uite cum am suferit… n‑am dus nici un război de cucerire, numai de apărare. Am apărat toată creştinătatea apusului de turci, jertfe după jertfe. Au apărut ăştia în coasta astalaltă – ungurii, hunii – de asemenea au intrat cât au intrat, s‑au îmbrăcat în catolicism, au vrut să ne cucerească, au dărâmat biserici. Un popor care stă pe cruce… Noi am avut suferinţe mult mai grozave, şi totuşi neamul acesta va trăi. Am avut în partea de răsărit o putere nesătulă, fără fund – pe ruşi. Uitaţi‑vă acum cu ce obrăznicie ne‑au luat tezaurul, nu ni‑l mai dau. Ce motive ai tu, în faţa unei justiţii internaţionale, când eşti întrebat? Şi faci pe grozavul! Va să zică, din câte părţi am tras noi? Lumea aceasta crede că noi, neamul omenesc nu avem un stăpân?. Eminescu spune în Scrisoarea  III prin Mircea cel Bătrân: “Eu nu ţi‑aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti, / Nici ca Dunărea să‑nece spumegând a tale oşti.” El când a spus lucru ăsta ştia că Ţara Românească e unitară şi creştină, ăla era un păgân şi păgâni sunt şi astăzi. Tot Occidentul este amestecat în concepţii, au pus banul în fruntea lucrurilor. Aici există, în Ţara Românească, un sentiment – o trăire mai adânc creştinească. Care este cel mai adaptabil la măsura creştină? Poporul român e cel mai adaptabil. Aspectul cel mai creştin, cel mai cu îndrăzneală la Dumnezeu este dăruirea, mila, iar poporul român este un popor milos.
Existăm cu un viitor, sunt foarte convins, porţile iadului nu ne vor birui. Vom avea o misiune, nu numai ca naţiune, chiar o misiune în creaţia Lui.

(va urma)