LOADING

Type to search

Iachint Unciuleac. Ctitorul inimilor

Iachint Unciuleac. Ctitorul inimilor

Share

Părintele Iachint Unciuleac a sfârşit în scaunul de spovedanie. Ca o statuie vie a rugaciunii mărturisind în moarte ceea ce făcuse întreaga viaţă. I-am văzut chipul pe care se aşternuse bucuria marii întâlniri şi vă mărturisesc faptul că arareori am văzut figuri atât de luminoase la cei în viaţă…
Mânăstirea Putna, de a cărei reînoire s-a legat şi părintele, şi-a serbat hramul de Adormirea Maicii Domnului. E un bun prilej şi pentru noi să ne aducem aminte de stareţul ei, răbdătorul Iachint, printr-un buchet de amintiri care vor să redescopere mireasma sufletului său frumos. Ele au fost culese de părintele ieromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul său, care va publica un curând un volum închinat avvei de la picioarele mormântului lui Ştefan.

 

Ascultătorul
Î.P.S. Iustinian Chira
Episcopul Maramureşului şi Sătmarului

Era prin ‘60, ‘60 şi ceva când autorităţile comuniste, Securitatea, erau foarte severe. Şi mai ales la noi, la mânăstire, ne necăjeau… Şi într-o bună zi mă pomenesc cu părintele Iachint şi în timp ce ne plimbam îmi spune:
–    Eu nu mai pot suporta să stau la Putna.
Îl necăjeau mult securiştii, nu ştiu… multe greutăţi
–    Nu mai pot să stau şi am venit la dumneata, că vreau să mă primeşti aici, la mânăstire, la Rohia.
–    Bine, părinte Iachint! Hai să ne ducem să cinăm, că eşti obosit.
Nu i-am dat un răspuns atunci. Ne-am plimbat, fără să-i dau nici un răspuns. Dar a insistat că nu mai poate la Putna, că vrea să vină la Rohia. Şi înainte de a pleca – era pe drum, prin pădure – zic:
–    Părinte Iachint, vreau să-ţi spun o vorbă, de mi-i asculta.
–    Vă ascult, cum să nu?
–    Ei, uite ce vorbă vreau să-ţi spun, părinte Iachint: te duci la Putna, şi ai grijă de stăreţie… ai auzit?!?
–    Păi da, dar…
–    Ai auzit?!? Să mori acolo, la pragul mânăstirii. Dar nu-mi umbla… Te întorci la mănăstire.
Omul a fost cam şocat, că l-am luat aşa aspru şi l-am respins. Gândiţi-vă frăţia voastră ce greşeală aş fi făcut dacă l-aş fi acceptat. Vă daţi seama? Omul s-a dus înapoi şi a ieşit un Iachint, un sfânt. Asta este!

 

Mărturisitorul dreptei credinte
Gheorghe Dornescu

Pe Părintele Iachint Arhimandritul, stareţ al sfintei Mânăstiri Putna, l-am cunoscut în următoarea situaţie: În anul 1947 am fost încorporat la Regimentul 4 Antiaeriană din Roman, judeţul Neamţ. Cuvioşia Sa era sergent major şi încheietor de pluton, un bun subofiţer, cu o pregătire militară de neegalat. Atunci când comanda plutonul, nici un subordonat nu mişca în front. Era, de asemenea, un patriot, cu trup şi suflet, şi l-aş asemăna cu Mareşalul Ion Antonescu.
În vremea de tristă amintire, de instalare a regimului comunist, adică după 1947, se dăduse ordin din partea comandantului politic (un nenorocit de locotenent) să dispară Sfintele Icoane din dormitoarele ostaşilor şi să nu se mai efectueze rugăciunea de seară după care urma stingerea. În urma acestei opere, îndrăzneţe pe atunci, fostul sergent major, a avut de suferit. A doua zi, ca de obicei, Regimentul 4 Antiaeriană din Roman a fost adunat pe platou pentru a se da raportul comandantului de regiment în legătură cu evenimentele ce au avut loc în ultimele 24 ore. Astfel, printre acestea s-a raportat şi cazul sergentului major Unciuleac Ioan. Atunci, colonelul a întrebat cine este acel sergent major, de care s-a adus la cunoştinţă că a încălcat ordinul primit de la Comitetul Central, acela de a scoate icoanele din toate dormitoarele din regiment, aşa cum s-a procedat şi în alte regimente din ţară.
Atunci sergentul major Unciuleac Ioan iese la raport, în faţa comandantului de regiment, şi raportează: Să trăiţi, tovarăşe colonel, eu sunt sergent major Unciuleac Ioan din Regimentul 4 Antiaeriană, Compania a 4-a, care în noaptea ce a trecut am aşezat Sfintele Icoane la locul lor în toate dormitoarele din regiment. La aceste Sfinte Icoane, noi creştinii ortodocşi ne închinăm de două mii de ani. Aceste obiecte sacre au fost purtate şi de soldaţii României în Primul război Mondial, când invadatorii nemţi au încercat să ne ocupe ţara – pământul nostru românesc lăsat spre stăpânire cu multe jertfe de mai marii noştri voievozi, cum ar fi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân şi alţii. Iar cu ajutorul acestor Icoane purtate de ostaşii români, bunul Dumnezeu ne-a ajutat de am ajuns învingători, şi astăzi suntem suverani.
La acest lung raport, rostit de acest brav sergent major, colonelul, comandantul regimentului, a rămas stupefiat, văzând atâta devotament şi dârzenie care îl caracterizau pe viitorul Părinte Iachint. Totuşi, ascultându-l cu atenţie, deşi în sufletul lui i-a admis întru totul cele raportate, dar în situaţia în care se afla, aceea de comandant de regiment şi de ofiţer superior într-o armată de tip comunist (fără Dumnezeu), a ordonat unui locotenent, şef al cabinetului politic pe regiment, ca sergentul major Unciuleac Ioan să fie degradat, rupându-i-se epoleţii de pe umeri în faţa ostaşilor din regiment. După aceea, sergentul major Unciuleac Ioan a fost băgat la carceră, unde a stat aproximativ o zi şi o noapte. De acolo a fost introdus în arestul regimentului, fiind socotit un declarat adversar al doctrinei marxist-leniniste. După ce a stat la arest, a fost eliberat şi, făcându-i-se formele de lăsare la vatră, ca militar fără grade, chiar şi fără gradul de militar obişnuit, a fost trimis acasă.

 

Clarvăzătorul
Arhimandrit Nectarie Clinci

Într-o duminică în plină vară a anului 1996, poposeşte la Mănăstirea Putna un domn în vârstă, dorind să se închine la icoana Maicii Domnului, la mormântul Sf. Voievod Ştefan, să viziteze muzeul şi, dacă se poate, să-l întâlnească pe Părin­tele Iachint. La ieşirea din biserică îl întâlneşte pe părintele responsabil cu muzeul. Din vorbă în vorbă, omul se destăinuie…
Cu mulţi ani în urmă se afla bolnav la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi. Nu era o boală obişnuită, pe care să o poată trata medicii. Odată cu durerile puternice de la picioare, simţea violente atacuri de la duhurile cele rele. Acestea nu le putea spune prea mult medicilor, pentru că oricum nu l-ar fi crezut. În orice caz, boala lui părea că nu are vindecare. Dorea să se întoarcă la casa lui, dar cine să-i semneze un bilet de ieşire în această stare? Într-o noapte, povesteşte bătrânul, îl vizitează un doctor impunător, pe care nu-l mai văzuse până atunci. Acesta îi spune: mâine vei putea pleca din spital.
–    Pesemne că mi-a auzit Sf. Spiridon rugăciunea, îşi zise în sine omul.
Slăbit de boală şi nesomn, după ce se externează, se urcă în tren şi porneşte spre casă.
În compartiment, oameni feluriţi. Stau de vorbă, de una, de alta, îşi spun necazurile… Ascultându-i mâhnirea, o femeie îmbrăcată în negru, ca o maică, aflată şi ea în compartiment, îi spune:
–    Să nu mergi acasă. Mergi la mănăstirea Putna, din Bucovina. Acolo te va întâmpina la poartă părintele Iachint, stareţul. El îţi va spune ce să faci.
–    Dar eu n-am fost niciodată acolo. De unde să mă cunoască? Nici nu ştiu cum se ajunge acolo.
–    Cobori la prima staţie şi iei primul tren spre Suceava. De acolo vei lua un tren care merge până la Putna. Este ultima staţie.
Dornic a se face sănătos, omul ascultă povaţa femeii şi ajunge într-un sfârşit la Putna. Era dimineaţa devreme. Nu cunoaşte pe nimeni. O maşină de la mănăstire se află însă în spatele peronului şi-l duce până la poarta mănăstirii. Oricum, slăbit fiind, nu ar fi putut ajunge pe jos. În poartă îl aşteaptă un părinte între două vârste, cu barbă roşiatică, printre care sunt deja fire albe de păr.
–    Bine ai venit, frate Vasile. Te aşteptam. Vei rămâne aici la noi o perioadă, până te vei însănătoşi. Haidem să căutăm un loc la arhondaric.
De unde mă ştia părintele Iachint pe nume? De unde ştia că sunt bolnav? Nu ştiu, părinte, spune şi acum bătrânul Vasile către părintele de la muzeu.
Fratele Vasile a rămas cam două săptămâni în obştea Putnei. Părintele Iachint a rânduit să i se facă de şapte ori Taina Sfântului Maslu. După primele slujbe, simţea puternic atacurile duhurilor necurate care îl chinuiau. Pe măsură însă ce rugăciunile continuau se uşura încet, încet, pentru ca după ultimul Sfântul Maslu să fie pe deplin vindecat.

 

Taumaturgul
Ieromonah Cleopa Cocan

Un fiu duhovnicesc al Părintelui Iachint, G. C. din Suceava, fiind internat în spital, cu o afecţiune gravă şi propus pentru intervenţie chirurgicală, avea frământări sufleteşti şi sta la îndoială dacă este bine sau nu să se opereze. Aflându-se în această stare s-a rugat Maicii Domnului şi părintelui său duhovnicesc – Părintele Iachint – să-l îndrume, ce să facă.
Fiind pe patul spitalului la orele 15:00 ale zilei, i-au apărut în imagine foştii săi duhovnici – părinţii Paisie şi Cleopa de la Sf. M-re Sihăstria, Emilian de la Sf. M-re Slatina, şi Iachint – care se sfătuiau cum să-l ajute pe fostul lor fiu duhovnicesc. Părintele Iachint a vorbit ceva cu ceilalţi cuvioşi, după care părintele Emilian i-a spus: „Citeşte Acatistul Bunei Vestiri şi Acatistul Sf. M. Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi vei primi ajutor”, după care ceilalţi părinţi au spus într-un glas: „Amin.”
Bolnavul s-a rugat imediat aşa cum a fost îndrumat. Nu a terminat bine rugăciunile că a intrat în salonul în care era internat un prieten medic cu care nu se văzuse de mulţi ani. Acesta i-a spus bolnavului: „Am auzit că eşti aici. Ţi-am văzut fişa medicală şi analizele. Eu te sfătuiesc să nu te operezi. Voi discuta cu medicul tău curant şi vom stabili împreună un tratament medicamentos. Eu cred că afecţiunea de care suferi se va vindeca fără operaţie”. Bolnavul a ascultat, şi cu rugăciunile Prea Curatei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, ale părintelui Iachint şi ale celorlalţi duhovnici s-a vindecat, mulţumind lui Dumnezeu pentru ajutorul dat prin această adevărată minune.

 

Omul duhovnicesc
Ieroschimonah Simeon Zaharia
mănăstirea Sihăstria Neamţ

L-am cunoscut pe Părintele Iachint în anul 1953, când mi l-a prezentat părintele Daniil Tudor (cel de la Rugul Aprins) la Mănăstirea Sihăstria. Atunci sfinţia sa era la seminar la Neamţ şi era numai monah. Părintele Daniil a zis: „Iată, acesta este ucenicul meu”, pentru că îi era duhovnic în acea vreme. Pe-atunci era tânăr (29 de ani); avea barbă mare, roşcată, avea o înfăţişare plăcută, care impunea respect. M-am bucurat, desigur, şi am rămas plăcut impresionat de asemenea cunoştinţă.
În anul următor (1954), iarna, în februarie, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi cu rugăciunile Maicii Domnului, am venit şi eu la Mănăstirea Sihăstria şi am avut fericirea să-l cunosc mai bine pe Părintele, deoarece veneau sărbătorile şi în vacanţele de la seminar cânta la strană. Avea voce frumoasă, dulce, şi cânta cu evlavie, încât nu te săturai să-l asculţi. Mi-amintesc că a slujit într-o duminică cu părintele Ilarion Antohi (duhovnicul meu) – era prin ‘55, când Părintele Iachint era diacon – şi mi-a plăcut atât de mult, încât n-am să uit toată viaţa acea slujbă cu adevărat dumnezeiască.
În ‘55 Părintele terminase Seminarul (pe atunci, seminarul era de numai trei ani) şi stătea în mănăstire ca blagocin, ajutor părintelui stareţ Ioil Gheorghiu, care-l preţuia mult, pentru că era evlavios, smerit şi ascultător.
În anul 1956, cu hotărâre de la Mitro­polie (fiind mitropolit Sebastian Rusan), a trebuit să mergem la Mănăs­ti­rea Putna un grup de 18 persoane, să întărim obştea Putnei, fiindcă acolo erau puţini şi bătrâni. Însă când s-a hotărât cine să meargă de aici din Sihăstria, părintele Ioil s-a opus să plece Părintele Iachint, pentru că era pregătit să fie stareţ la Sihăstria; însă a biruit părintele Dosoftei Murariu, care a luat stăreţia Putnei.
Era prin a doua jumătate a lunii mai când am ajuns la Putna împreună cu arhimandritul Partenie Buşcu (exarh), arhimandritul Cleopa Ilie ca duhovnic şi ajutor de început, părintele Dosoftei Murariu, care a luat în primire de la părintele Martinian Conuţ, şi noi, douăzeci şi şase de persoane – optsprezece din Sihăstria şi opt din Mănăstirea Slatina. Din câte mi-amintesc, erau ieroschimonahii Nicanor Blancu şi Chesarie Albeaţă, ieromonahul Clement Popovici (pictor), precum şi ierodiaconul Iachint împreună cu ceilalţi monahi şi fraţi.
La luarea în primire a inventarului a ajutat şi părintele ieromonah Antonie Plămădeală, care atunci era închinoviat în Slatina.
Am început viaţa în Putna în mare sărăcie – mi-amintesc că aveam la biserică un veşmânt preoţesc confecţionat din macat. Dar Dumnezeu şi Maica Domnului nu ne-au lăsat; a început să vină lumea, că predicau frumos părintele Cleopa şi părintele stareţ protosinghel Dosoftei, încât nu mai încăpeau credincioşii în biserică, iar organele de la regiunea Suceava şi raionul Rădăuţi practic s-au speriat. Veneau şi ascultau predicile şi erau foarte îngrijoraţi şi nu înţelegeau de ce vine atâta lume.
La început am stat în chilie cu Părintele Iachint. Aveam chilia în clădirea veche a stăreţiei (unde este acum muzeul), la parter. Ce să vă spun? Eram foarte bucuros şi mulţumit, pentru că era un om foarte liniştit şi simţit. Când intra şi ieşea din cameră de-abia auzeai uşa, iar când dormea parcă eram singur în cameră, aşa de uşor sufla. Nu-i plăcea să stăm de vorbă mult, numai strictul necesar.
Odată ne-a adus cineva puţini fragi şi, fiind vară, cald – geamul era deschis, iar masa din chilie era la geam (perdea nu ştiu dacă aveam), ne-am aşezat la geam să mâncăm fragii. Şi-i spun: „Aici, la geam, să ne vadă toţi de afară?” Iar el mi-a răspuns: „Aşa! Ne păzim de oameni; dar de Dumnezeu, care vede oriunde şi oricând, cum să ne păzim?”
În iulie 1956 am fost hirotonit ierodiacon şi preot; din câte îmi amintesc, mi-au dat chilie singur şi ascultare de eclesiarh, ascultare în care am fost până în anul 1960, când am fost scos cu decretul. În 1957, părintele Dosoftei a trebuit să plece din Putna, nemaifiind suportat de Securitate. Prin alegerea obştii, a ajuns stareţ părintele Calinic Lupu, care după puţin timp şi-a dat demisia.
Obştea a optat atunci pentru Părintele Iachint, care de-acum era preot şi duhovnic. Însă pentru că nu avea atunci decât seminarul, mitropolitul Iustin l-a ales pe părintele Pimen. Asta a fost în ‘58. De atunci, Părintele Iachint, după ce a stat la Slatina aproape un an, s-a întors la Putna şi a ajuns cel mai bun duhovnic şi ghid din mănăstire.
În 1963, mai mult datorită Părintelui Iachint, m-am întors în Putna. Acum era stareţ Prea Sfinţitul Gherasim, iar Părintele Iachint era econom, ghid, preot slujitor şi prim duhovnic, şi se ostenea să le facă pe toate. N-am văzut în viaţa mea de mănăstire un călugăr care să aibă atâta răbdare cu oamenii; se silea din toate puterile să-i mulţumească pe toţi.
Părintele stareţ îl trimitea pe la mărimuri la Suceava, Rădăuţi, Iaşi, Bucureşti, pentru nevoile mănăstirii, şi aproape întotdeauna avea succes; dar nu l-am auzit vreodată să se laude că a făcut şi că a dres. Nu avea obiceiul să se laude sau să-şi povestească isprăvile.
Într-o zi, pentru că la masă nu aveam cuvânt, m-am luat la ceartă cu un părinte. Până la urmă, ne-am împăcat. Părintele Iachint n-a fost la masă, însă a auzit că a fost ceartă şi a venit la mine şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că m-am certat. S-a uitat la mine şi m-a dojenit zicând: „Părinte, de ce nu te frângi?”
Într-o zi ne aflam amândoi în Târgu Neamţ la autogară, aşteptam cursa de Rădăuţi. Eu mă tot uitam la ceas, eram nerăbdător pentru că era ora când trebuia să plece autobuzul. Se ruga şi nu dădea nici un semn de nerăbdare. Ba-mi spunea şi mie: „Ai răbdare, va veni el!”
Părintele Iachint avea răbdare cu toţi, era căutat de la demnitarii de stat până la cea din urmă credincioasă, care voia să vorbească cu el şi numai cu el, ca să-i spună necazul şi să-i ceară să se roage lui Dumnezeu pentru ea. Vara, când curtea mănăstirii era plină de turişti, care veneau grup după grup, iar Părintele Iachint nu avea timp nici să stea la masă, vedeam adesea câte o bătrânică din nu ştiu ce sat care aştepta până seara târziu, când se mai împuţinau turiştii, să vorbească cu el şi să-i dea un pomelnic.
Prin ‘73 a venit mitropolitul Iustin şi i-a spus Părintelui, care era stareţ, că cine vrea să plece în Athos poate să facă cerere. Când am auzit, m-am bucurat şi am fost, cred, primul care a făcut cerere să plece. Îl aveam duhovnic şi i-am spus că vreau să plec în Sfântul Munte. Mi-a spus: „Vezi-ţi de treabă, stai aici unde te-a aruncat Dumnezeu”, şi cred că a avut dreptate.
Nu l-am ascultat, am făcut cerere de plecare, am aşteptat vreo doi ani şi mai bine şi, neavând răbdare, am renunţat; dar nu mult după aceea mi-a venit aprobarea de plecare. Atunci am revenit şi, cu mare osteneală, am reuşit. Părintele voia cu orice preţ să nu plec. Când am venit de la Bucureşti, în 1977, şi i-am spus că am viza de intrare în Grecia şi am luat şi biletul de tren, a zis: „Nici o bucurie”. Când am plecat, mi s-au oprit în vamă la Giurgiu nişte cărţi, şi atunci i-am scris din Athos sfinţiei sale şi mi le-a ridicat. În anul 1986 am venit în vizită în ţară, şi în vamă la Porţile de Fier mi s-au oprit multe lucruri care, după cum era atunci, erau interzise; m-am rugat pe la Patriarhie să mă ajute, dar nu s-a putut nimic. Am apelat atunci la el, singura nădejde de reuşită pe care o mai aveam. Nu m-am înşelat. Nu numai că m-a ajutat, dar a mers cu mine până în vamă şi am ridicat tot ce-mi fusese oprit.
Părintele Iachint a fost şi pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii care în mod sincer i-au apreciat calităţile, un om deosebit – cum se zice, un om între oameni. El credea cu adevărat şi se gândea serios la mântuire.
Când se iveau situaţii grele, cum era pe atunci prigoană, el zicea: „Pentru mântuirea noastră merită să răbdăm şi aceasta”.
Într-un an – era în prima săptămână din Postul Mare, şi cum atuncea este post trei zile, Părintele nu numai că a postit, dar a stat zi şi noapte la slujbă şi la spovedit, iar miercuri s-a întâmplat o înmormântare în sat în Putna, iar rudele celui mort au dorit să meargă şi Părintele Iachint să slujească la înmormântare. Atunci el, din câte îmi amintesc, n-a mâncat nimic; aşa foarte slăbit cum era s-a dus la înmormântare şi atât de mult a tuşit, încât părintele Isopescu (care era atunci paroh în Putna) s-a speriat că moare. Ne-a povestit asta când a venit pe la mănăstire.
Într-o vară era o foială de turişti în biserică, iar în curte zgomot de nedescris. M-am dus în Sfântul Altar având ceva treabă pe acolo şi m-am gândit să citesc un acatist în taină. Sfinţia sa vine şi mă surprinde şi îmi zice: „Sfinţia ta te mai rogi pe la chilie, pe aici, dar eu nu am timp deloc; mă silesc numai să am pe Dumnezeu prezent în faţa mea”. Eu i-am răspuns: „Părinte, să ştiţi că faceţi mai mult decât mine”.
Într-o zi mi-a povestit Părintele Iachint cum în satul de unde era sfinţia sa a fost un preot foarte conştiincios, care îşi făcea datoria cu mult spirit de jertfă; era sărac, îşi purta epitrahilul, Sfânta Cruce şi cartea într-un coş de papură (am apucat şi eu înainte de ultimul război; chiar şi după război se mai foloseau coşuri de papură) şi mergea pe la bolnavi, le citea, îi spovedea şi, după caz, îi împărtăşea. Acel preot se ruga mereu să-i facă Domnul parte să-şi sfârşească călătoria pe acest pământ la datorie. Într-o zi, s-a dus la o bolnavă să o spovedească, şi după ce a spovedit-o şi a împărtăşit-o, preotul s-a lăsat pe pat şi a adormit în Domnul, aşa după cum a dorit şi s-a rugat. Cred că şi săvârşirea Părintelui Iachint pe scaun este un fapt semnificativ, pentru că, fără nici o îndoială, el a fost un mare duhovnic în vremea noastră. Părintele Cleopa îi zicea „duhovnicul Bucovinei”, şi pe drept cuvânt. Atunci când putea, câtă lume nu se spovedea la el – călugări şi călugăriţe, preoţi şi stareţi din multe mănăstiri; încă şi sfinţia sa mergea pe la mănăstiri de maici – la Moldoviţa, Suceviţa, Humor, Voroneţ şi altele, după cum ştim cu toţii!
De la Părintele Iachint, dacă voiai, aveai totdeauna ce învăţa. Atâta răbdare câtă am văzut la el nu-mi amintesc să mai fi văzut la cineva în viaţa mea! Nu se grăbea niciodată, orice s-ar fi întâmplat, după cum spune cuviosul Antonie de la Optina: „Graba nu o vei găsi la un om smerit”.
Multă smerenie avea el, nu se angaja în discuţii contradictorii. Odată a venit la mănăstire unul Posteuca – era basarabean şi se ocupa cu stupii. El locuia în Putna, dar, sărmanul, îşi pierduse credinţa în Dumnezeu. Pentru că Părintele Iachint se ocupa şi de stupii mănăstirii, se mai întâlnea cu acest Posteucă şi-i mai dădea indicaţii pentru albine. Într-una din aceste zile s-a întâmplat să fiu şi eu prin preajmă, iar acest Posteucă a încercat să ne lămurească în privinţa credinţei; când am auzit ce vorbeşte l-am înfruntat, iar după ce a plecat l-am întrebat pe Părintele de ce nu i-a zis nimic. Mi-a răspuns: „Nu pot să fac aceasta”.
Descopereai la Părintele Iachint răbdare, smerenie şi spirit de jertfa.
Prin plecarea lui la Domnul, cred eu că s-a stins cea mai luminoasă făclie din timpul nostru. Bunul Dumnezeu să-i facă parte de odihnă, şi dacă a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, să se roage şi pentru mine păcătosul!

 

Cuvinte de folos ale părintelui Iachint

 

–    Vorba sună, fapta tună!
–    Oamenii mari trăiesc mai mult pentru alţii, decât pentru ei
–    Însetăm după perfecţiune şi fericire, dar acestea nu sunt din lumea aceasta
–    Viaţa acesta este umbră şi vis, să lăsăm cele deşarte şi să ne ocupăm de suflet, de mântuire
–    Oamenii se iubesc că se cunosc şi se cunosc că se iubesc
–    Să ne lăsăm în voia Domnului, ca şi copilul la sânul mamei
–    Fiică, dă-mi inima ta!
–    Orice veţi cere cu credinţă, veţi primi!
–    Să obţinem acea pace pe care numai Dumnezeu o poate da şi pe care nimeni nu ţi-o poate lua, indiferent de ceea ce vine peste tine
–    Nu poate fi slujitorul mai mare decât stăpânul său
–    Când gândim că stăm, să avem grijă să nu cădem
–    În curând vom intra în eternitate, alături de strămoşii noştri, să nu ne ocupăm de cele trecătoare
–    Nu venim în lume şi nu plecăm când vrem noi. Când mai poţi folosi pe cineva (adică să fii folositor cuiva), viaţa mai are sens. Să ne străduim să fim cât mai folositori!
–    Pacea şi sănătatea să le păstrăm!
–    Toate ale voastre să fie ca sarea-n bucate
–    Să ne rugăm lui Dumnezeu cu dragoste, nu de frică
–    Să veghem la faptele noastre, căci au urmări în eternitate
–    Floarea se cunoaşte după miros, vremea după vânt, iar omul după cuvânt.
–    Ştefan a mânuit un paloş, Eminescu alt paloş, cel al condeiului. Amândoi s-au jertfit pentru neam şi pentru ţară, purtând în ei flacăra credinţei
–    Ştefan a creat o epocă pentru întreaga Europă, încă din vremea sa fiind numit Mare şi Sfânt
–    Ştefan a lucrat cu forţa divină şi cu forţa încrederii poporului, pe care l-a condus cu cea mai mare vrednicie
–    Strămoşii săvârşeau fapte mari, fiind plini de ospitalitate, omenie şi modestie, în clipele de bucurie
–    E bine să ieşim din centrifuga preocupărilor cotidiene, să revenim la Putna, să-i vizităm pe cei mari la ei acasă, căci vom primi din harul lor
–    E bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de ceea ce reprezintă Putna şi mormântul Sfântului voievod pentru noi. Simbolul recunoştinţei noastre poate fi o lacrimă, o lumânare, o floare, o rugăciune.

 

Părintele Iachint – viaţa în Hristos

 

Părintele Iachint Unciuleac s-a născut la 10 septembrie 1924 în satul Mânăs­tirea, comuna Dagâţa, judeţul Iaşi. Parcă şi numele satului în care s-a născut apare ca o predestinare pentru viaţa monahală a copilului Ioan Unciuleac. Părinţii Anton şi Aneta au crescut copiii cu multă trudă şi le-au lăsat drept moştenire o nepreţuită avere spirituală. Oameni credincioşi, pe Ioan l-au îndrumat de mic spre cele ale credinţei. A urmat Şcoala Generală din sat evidenţiindu-se ca un elev sârguincios la învăţătură, dintre obiectele de studiu iubind mult Religia şi Istoria românilor. În paralel, a cântat şi la strana bisericii din sat, fiind solicitat de preotul paroh şi ca paracliser.
I-a plăcut de mic să citească şi să studieze, iar de la părinţi a învăţat să se roage, să postească şi să meargă la biserică, primind o educaţie creştinească din familie, care l-a ajutat mereu să-L simtă pe Dumnezeu în suflet. În duminici şi  sărbători Părintele se aduna cu familia sa şi citea cu glas tare, ore în şir, din cărţile sfinte, iar ceilalţi ai casei ascultau cu multă atenţie şi evlavie, obicei care a fost transmis şi în familiile fraţilor.

 

Fapte minunate ale copilăriei
Odată, când era de aproape 12 ani, Părintele, împreună cu fraţii mai mici, au mers la adunat fân la câţiva kilometri de casa părintească. A venit o ploaie cu tunete şi fulgere, iar părintele Iachint împreună cu fraţii săi şi-au făcut adăpost la una dintre căpiţe. Unii lângă alţii  priveau cum ploua cu gheaţă din norii întunecaţi şi cenuşii, când în dreptul Părintelui a căzut, ca un semn din cer, o cruce de gheaţă de o frumuseţe deosebită. Atunci părintele Iachint a luat-o cu multă emoţie în palmele sale  şi au privit-o cu toţii până s-a topit. Acum  putem gândi că era un semn dumnezesc pentru drumul pe care l-a urmat în viaţă.
Altădată s-a întâmplat un fapt mai puţin obişnuit, copil fiind, în timp ce se  ruga îndelung la icoana Sfintei Parascheva, ocrotitoarea casei părinteşti pentru care Părintele a avut o mare evlavie, a simţit o căldură în tot trupul şi a văzut cum icoana s-a luminat la rugăciunea lui.

 

Tinereţea
După terminarea stagiului militar se va înscrie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Roman, mai ales că în armată şi-a găsit şi un coleg care absolvise la această unitate de învăţământ, domnul Gheorghe Dornescu. Acolo, la Roman, fraţii săi mai mici mergeau prin pădure peste 40 de kilometri dus şi încă 40 de kilometri întors pentru a-l vedea şi pentru a-i aduce câte ceva din bunătăţile făcute de mama sa.
În anul 1951, la 27 de ani, îmbrăţişează viaţa monahală, îndreptându-şi paşii spre Mănăstirea Sihăstria Secului, unde la data de 21 mai 1954 a fost hirotonit ierodiacon. Între anii 1951-1954 a urmat cursurile seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, prilej cu care a reuşit să insufle colegilor de seminar o dârzenie a credinţei; în aceşti ani n-a fost doar elev al Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, ci împreună cu Părinţii Arhidiacon Ioan Ivan şi Preot Vasile Ignătescu, a fost mentorul generaţiei de preoţi care au absolvit Seminarul Teologic.

 

Bărbatul lui Hristos
În primăvara anului 1956, împreună cu un grup de 15 monahi, în frunte cu Arhi­mandritul Dosoftei Murariu, pleacă la Mâ­năs­tirea Putna, de care se va şi lega mai apoi pentru toată viaţa. La 1 ianuarie 1958 a fost hirotonit ieromonah şi duhovnic.
Cuviosul Iachint a mai îndeplinit cu multă dragoste şi râvnă şi alte ascultări în cadrul mânăstirii. Dintre acestea le amintim pe cea de eclesiarh şi pe cea de ghid al mânăstirii; în această din urmă ascultare a reuşit chiar să facă din Muzeul mânăstirii o adevărată „academie duhovnicească”. Prin darul vorbirii şi al nivelului duhovnicesc, folosind mărturiile istorice şi argumentul teologic – credinţa în Hristos, a determinat pe mulţi ascultători să pună un început spiritual temeinic vieţii lor.
Pe când urma cursurile universitare la Bucureşti, Cuviosul Iachint a fost rânduit stareţ al Mănăstirii Putna, ascultare în care va sluji ctitoria ştefaniană timp de cincisprezece ani, interval în care a contribuit mult la reînnoirea ei generală, sub aspect material şi spiritual. La Mânăstirea Putna s-au continuat lucrările de refacere şi consolidare. S-a realizat reconstituirea Palatului Domnesc din incintă,  finalizându-se astfel  lucrările de reînnoire ale complexului monahal putnean. Şi din punct de vedere spiritual obştea Mânăstirii Putna sub oblăduirea sa părintească a cunoscut o adevărată revigorare, fiind primiţi  în cadrul ei tineri teologi, dintre care unii vor împlini ulterior importante ascultări în Biserica Moldovei. Între aceştia amintim pe Constantin Dimitriu, viitorul episcop vicar Calinic Botoşăneanul; Constantin Haralamb – ulterior Clement Arhimandritul, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi mai apoi slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti; Arhimandritul Constantin Chirilă, slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi părintele Melchisedec Velnic, actualul stareţ al Mânăstirii Putna.
În anul 1992 a trăit – împreună cu ierarhii, preoţii şi credincioşii prezenţi la slujba din 2 iulie – bucuria de a lua parte la proclamarea oficială – după canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – a Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi a Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt în panteonul rugătorilor pentru neamul românesc. Acest fapt încununa de fapt – ca bucurie duhovnicească – întreaga  strădanie a părintelui Iachint, fapt pentru care şi solicită să i se aprobe retragerea din ascultarea de stareţ. De acum – până în 1998, când pleacă la Domnul – se îndeletniceşte numai cu duhovnicia şi cu sfătuirea ucenicilor săi apropiaţi. Deşi era grav bolnav în ultimii ani, nu înceta să-şi spovedească fiii duhovniceşti.
În dimineaţa zilei de 23 iunie 1998 – în ajunul praznicului Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui chip îngeresc s-a străduit să-l urmeze prin asceză şi rugăciune –, după ce a mărturisit câţiva ucenici, a rămas singur în scaunul său de spovedanie şi se ruga lui Dumnezeu. Către seară şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos, în acelaşi scaun de Spovedanie – fără să cadă –, unde a mărturisit şi a povăţuit mii de călugări şi credincioşi. Acest sfârşit are pentru fraţii şi părinţii mănăstirii un înţeles simbolic: cât a trăit a mărturisit pe toţi cei care au venit la el, iar Dumnezeu ne încredinţează că întreaga sa lucrare I-a fost bineplăcută.
El însuşi mărturisea că dacă ar fi să ia viaţa de la capăt, tot călugăr s-ar face…

Previous Article
Next Article