Revista:

Părintele Vasile Vasilachi, starețul Mănăstirii Antim

Untitled

În perioada de coagulare şi înflorire a grupului care avea se intituleze în acte Rugul Aprins al Maicii Domnului, stareţ a fost Părintele Arhimandrit Vasile Vasilachi, important teolog, duhovnic şi scriitor al Bisericii Ortodoxe Române.

Părintele Vasile Vasilachi s‑a născut în 1909, în localitatea Idrici (comuna Roşieşti), judeţul Vaslui, tatăl său fiind preotul Gheorghe Vasilachi. Este absolvent al Seminarului Teologic Ortodox din Huşi (1929) şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Bucureşti (1933). A obţinut doctoratul în Teologie Ortodoxă la Chişinău, la catedra de Omiletică, cu teza Predica în Evul Mediu, sub îndrumarea Arhimandritul Iuliu Scriban.

A fost tuns în monahism la Mânăstirea Neamţ în ziua de 6 septembrie 1936, fiind apoi preot la Catedrala Mitropoliei din Iaşi şi director al cancelariei eparhiale între anii 1936 şi 1940. Apoi, între anii 1940 şi 1944, Patriarhul Nicodim îl cheamă la Bucureşti, fiind secretar patriarhal şi predicator al catedralei. Între 1944 şi 1948 Părintele Vasile Vasilachi a fost stareţ la Mânăstirea Antim, iar ulterior – între 1949 şi 1959 – a fost egumen al Schitului Pocrov (Neamţ).

A fost arestat în anul 1959 şi condamnat la opt ani de închisoare politică, fiind graţiat în 1964. După eliberare a reuşit cu greu să revină la altar, fiind preot de mir în istorica localitate Bobâlna între 1964 şi 1969. După 1969 a reuşit să plece în Occident, fiind preot la mai multe biserici româneşti din SUA şi Canada până în ianuarie 2003, când a trecut la Domnul. A fost vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Românilor din Cele Două Americi. În anul 1996, a fost ridicat la treapta de Arhimandrit Mitrofor pentru viaţa sa de sfinţenie, dar şi pentru ajutorul financiar dat, alături de profesorul Constantin Virgil Negoiţă, bisericii Sfântul Spiridon Vechi din Bucureşti.

A avut şi un frate care a urmat acelaşi traseu biografic de început, Părintele Haralambie Vasilachi, dar care a plecat la Domnul în închisoarea comunistă de la Gherla (1962). Trebuie subliniat că întreaga familie era plină de slujitori ai altarului strămoşesc, de aceea Părintele Vasile Vasilachi avea să‑şi amintească: „Părinţii noştri se trăgeau din familii de preoţi: tata, preotul Gheorghe Vasilache, fiul preotului Ion Vasilache, şi mama, presvitera Aglaia, născută din familia preotului Gheorghe Nestian, toţi slujitori ai Bisericii lui Dumnezeu, toţi preoţi purtători şi păstrători de lumină cerească pentru ei şi pentru credincioşii români… Aşa de sfântă le era trăirea în credinţă, încât doi fii au îmbrăţişat să fie lor urmaşi întru preoţie şi toţi ceilalţi au regretat că nu s‑au făcut preoţi.”

Părintele Vasile Vasilachi este autorul a numeroase cărţi şi studii, publicate în peste 40 de volume, inclusiv al unei noi traduceri a Bibliei, nepublicată deocamdată. Una din cărţile importante, intitulată De la Antim la Pocrov (reeditată recent la Editura Eikon, colecţia „Arhiva Rugului Aprins”), conţine preţioase mărturii cu privire la istoricul fenomenului Rugului Aprins început la Mânăstirea Antim în anii ’40, chiar dacă uneori este foarte subiectiv şi selectiv în aprecierea acestei importante mişcări de revigorare duhovnicească.

Fiind un strălucit predicator – ca şi fratele său de sânge, Părintele Haralambie – Părintele Vasile Vasilachi îşi aminteşte de momentele de mare încărcătură istorică precum cel petrecut la ajungerea pe tron a Regelui Mihai: „Anii aceia au fost ani de cumpănă, cu prăbuşire de regi, de guverne, au fost ani de războaie, iar eu trebuia să grăiesc întregului neam românesc Cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii. Când Regele Carol al II ‑lea şi‑a dat demisia şi când a fost instalat Regele Mihai, am primit poruncă să spun Cuvântul lui Dumnezeu, în prezenţa Patriarhului Nicodim, în catedrala arhiplină de lume, şi în transmisiune la radio către toată ţara, pe o temă de grandoare şi decadenţă”, notează părintele în paginile intitulate Amintiri din viaţa mea de predicator.

În prefaţa cărţii De la Antim la Pocrov, istoricul Adrian Nicolae Petcu observă că rolul Părintelui Vasile Vasilachi în administrarea Mânăstirii Antim a fost semnificativ, chiar dacă amintirile sale publicate în acest volum, apărut într‑o primă ediţiei în anul 1984, în SUA , lasă de dorit: „Dincolo de deznădejdea generată de prezenţa aproape obsedantă a bombardierelor americane şi de ameninţarea invaziei sovietice, Părintele Vasilachi a avut tăria de a porni refacerea aşezământului antimian, mai ales după evenimentele care au urmat actului de la 23 august 1944. Râvna sa a fost întreţinută mai ales de frumoasele manifestări culturale care se desfăşurau în Antim, atât ca o formă de rezistenţă faţă de agresorul ateu, cât şi ca o evidentă cale de manifestare a unor oameni care cu bucurie duhovnicească se alăturaseră la opera edilitară a stareţului. Am putea spune că ne găsim în faţa unei fericite întâlniri a intelectualilor apropiaţi de rugăciune într‑un spaţiu în care se formau intelectualii de mâine ai Bisericii. Ne gândim la venirea unui Sandu Tudor tot mai adâncit în trăirea tradiţiei isihaste româneşti, o iniţiativă pe care o începuse încă din 1943 în Cernăuţiul condus spiritual de Mitropolitul cărturar Tit Simedrea. Iar prezenţa unui Sandu Tudor într‑un spaţiu cultural‑spiritual presupunea atragerea în primul rând a prietenilor săi, căutători, de asemenea, ai unui trecut duhovnicesc românesc. Facem această subliniere deoarece potrivit surselor istorice mişcarea de redescoperire isihastă l‑a avut ca motor pe Sandu Tudor. O spunem contrar celor afirmate de Vasile Vasilachi, care vede în mişcarea duhovnicească de la Antim o acţiune iniţiată şi întreţinută de el, cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim Munteanu. Iar aprecierea Părintelui Vasilachi este contrazisă în mod unanim de către foşti participanţi de la întrunirile Rugului Aprins, precum Sofian Boghiu, Roman Braga sau Antonie Plămădeală, dar şi de cronicari ai vremii, precum Dudu Velicu, care, dincolo de subiectivismul său în raport cu apropiaţii Patriarhului Nicodim, nu poate fi contestat atunci când documentele de arhivă îi confirmă spusele. De altfel, însuşi Părintele Vasile Vasilachi era membru în comitetul de conducere al Asociaţiei Rugul Aprins, alături de Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Alexandru Mironescu şi Paul Sterian la data oficializării, mai 1947, la autorităţile statului.”

Iată însă şi câteva din mărturiile Părintelui Vasile Vasilachi referitoare la Mişcarea Rugul Aprins, publicate în volumul sus‑amintit ori cu alte prilejuri.

„Şi aşa s‑a aprins cel dintâi Rug la Mânăstirea Antim, sub a cărui ocrotire am început să ne mişcăm, simţind că Dumnezeu este cu noi şi noi cu Dumnezeu. Lumina acelei candele din altar, singura care mai lumina în noaptea acelor timpuri, s‑a răsfrânt şi în afara bisericii. Aşa am organizat mai întâi o întâlnire cu scriitorii prieteni. În fiecare joi seara ne adunam în salonul stăreţiei, unde făceam să lumineze tainic izbăvirea de năpastă în creaţii literare şi filosofice, muzicale şi artistice.

Cu bucurie amintim de marele scriitor şi om de teatru Ion Marin Sadoveanu, care ne citea din meditaţia sa dramatică Martirajul Sfântului Ioan Botezătorul. Parcă‑i văd foile cu scris mărunt şi apăsat de peniţă. Alteori venea Dr. Vasile Voiculescu şi ne aducea creaţiile sale poetice. Dr. Dabija de la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimele descoperiri medicale. Apoi Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru, care prezenta disertaţii filosofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dimitriu vorbea despre limitele gândirii logice şi euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu analiza problematica morală a contemporaneităţii. Scriitorul Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi.

Mircea Vulcănescu, încă tânăr, excela ca filosof şi scriitor. Sandu Tudor (pe care noi l‑am primit ca frate în Mânăstirea Antim şi i‑am dat chilia din clopotniţă), fost ziarist şi polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii de pocăinţă, speranţa în Cel de Sus şi lirism în care cuprindea speranţele întregului popor năpăstuit. Încă de pe atunci scrisese două Acatiste care aveau să‑l facă faimos, unul al Sfântului Dimitrie cel Nou şi altul al Rugului Aprins, adică al marelui nostru simbol. Arhimandritul Benedict Ghiuş ne aducea subtilităţile găsite de el în cărţile cele duhovniceşti. Atunci am avut bucuria şi eu să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufletească pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau Părinţii Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele Andrei Scrima şi alţii.” (Sub acoperământul veşniciei, Ed. Cuvântul vieţii, 1995, New York, SUA , pp. 36‑49)

Este o evidenţă că memoria Părintelui Vasilachi este foarte subiectivă, drept dovadă, în pasajul de mai sus este şi menţionarea prezenţei lui Mircea Vulcănescu la întâlnirile de la Antim – una din foarte rarele astfel de afirmaţii (marele scriitor nici nu ar prea fi avut timp să participe la Rugul Aprins întrucât avea să fie arestat curând alături de alţi demnitari ai regimului Antonescu). Este important însă să reţinem programul cultural‑spiritual al acestor întâlniri de la Antim, regăsit în bună măsură şi în mărturiile altor participanţi:

„Programul bogat al acestui cerc literar şi cultural ne‑a determinat să plănuim scoaterea unei reviste literare de spiritualitate românească şi tipărirea unei colecţii de cărţi literare de trăire creştină. Doream să cuprindem în ele temele ce ne însufleţeau pe toţi cei de la Rugul Aprins, axând în contemporaneitate o creaţie artistică modernă şi creştină, care să aducă şi să răspândească o nouă orientare de viaţă în năpasta care ne sufoca. Nu efemerul ce se acorda cu raţiunea zilei, ci eternitatea însăşi, nu curente filosofice care apuneau cu autorul lor sau cu moda, ci adevărurile care aduceau binecuvântarea miruirii pentru toţi de la Părintele Vieţii; nu compromisul cu răul şi păcatele noastre, ci inspiraţia din Bine, Adevăr şi Frumos, asta urmăream. În redactarea revistei, Sandu Tudor era programat să ne fie un colaborator de seamă, el, care avea în Rugul Aprins o paternitate specială prin dedicaţia sa, prin patosul cu care vorbea, prin credinţa sa.” (ibidem)

Este o evidenţă că generoasele proiecte – revistă, colecţie de carte duhovnicească etc. – nu au mai putut fi înfăptuite odată cu decretul de desfiinţare a asociaţiilor religioase din 1948, grupul Rugului Aprins urmându‑şi calea sa plină de încercări. Mai spune Părintele Vasilachi: „În afară de reuniunile descrise mai sus, oarecum restrânse, aveam întâlniri în biblioteca mânăstirii, unde numărul celor prezenţi era cu mult mai mare. Şi aici reuniunile se ţineau sub lumina aceluiaşi simbol al Rugului Aprins, cu subiecte de afirmare şi trăire creştine. Unele erau pregătiri serioase ale participanţilor pe căile desăvârşirii mistice.

O, cât de luminoase erau prezentările lui Paul Sterian când înfăţişa viaţa Sfintei Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă! Sau când ne înfăţişa scene din războiul nevăzut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt. Spre bogăţia de dăruire a sfinţilor năzuia însuşi Paul Sterian.” Dar în privinţa poetului şi economistului Paul Sterian vom reveni cu câteva pagini aparte…

În privinţa dialogurilor cultural‑duhovniceşti de la Antim din zilele Rugului Aprins, stareţul Vasile Vasilachi precizează: „Erau şi cursuri de îndrumări mistice, de pildă prelegerile Arhimandritului Haralambie Vasilachi, De vorbă cu noi înşine ori Frumuseţile adevărului însuşi, cuprinzând meditaţii filosofice şi teologice. Parcă‑l văd pe fratele Sandu Tudor, cu suflul lui liric, polemizând pe teme creştine ori tâlcuind tainic despre naşterea din apă şi din Duh, în conferinţele ţinute la casa doamnei Olga Greceanu, membră a Rugului Aprins, care deseori ne invita la ea. Pentru publicul larg organizasem lecturi publice în fiecare duminică după‑amiaza, în sala cea mare a bibliotecii mânăstirii. De data aceasta, Rugul Aprins aduna mulţime de doritori să audă învăţături sfinte. Conferenţiarii erau diferiţi, dar cel mai des ne bucuram de prezenţa Arhimandritului Haralambie Vasilachi, a Arhimandritului Benedict Ghiuş, a fratelui Sandu Tudor, a profesorului Alexandru Mironescu, a doctorului Vasile Voiculescu, a lui Paul Sterian, Ion Marin Sadoveanu…”

Fără îndoială, sunt pagini de adâncă spiritualitate românească, iar Părintele Vasile Vasilachi a fost una dintre personalităţile importante ale Rugului Aprins, care nu prea este amintită din păcate atunci când se vorbeşte ori se scrie despre acest subiect…

Marius Vasileanu