Revista:

Maica Heruvima Covaci: «E un folos în orice întâmplare potrivnică»

Untitled

Govora mai păstrează ceva din „aerul” mânăstirilor de demult: cerdacul plin de flori, încăperile văruite mirosind a busuioc, dar şi chiseaua cu dulceaţă cu care eşti primit în dragoste de către maici. Fiind vară încă, am mas într-o noapte în vechea mânăstire vâlceană şi mult mi-a plăcut răcoarea chiliei cu tavanul brâncovenesc boltit în care am fost găzduit. Aşijderea şi cafeaua, paharul cu apă rece şi dulceaţa de cireşe amare – care au fost kerasma de dimineaţă, cu care m-au răsfăţat maicile în pridvorul dinspre răsărit al mânăstirii.

Prima oară când am păşit în curtea mânăstirii am dat peste o maică zveltă, între două vârste, care scormonea pământul pietros ca să-l facă mai prietenos câtorva flori cu care voia să-mpodobească incinta. Fără să ştiu cine este, am intrat în vorbă cu ea şi nu mi-a trebuit prea multă vreme ca să-mi dau seama că maica avea o rară bună-cuviinţă şi o sfială ca cea a fecioarelor de demult. Abia când, într-un târziu, am întrebat cum pot să grăiesc şi cu maica stareţă, am aflat că ea era… dinaintea mea! Aşadar, chiar dintru începuturi am aflat că viaţa maicii Heruvima Covaci se conduce după dictonul ora et labora şi că, deşi stareţă de mânăstire medievală, nu-i este străină smerenia. A săpat în acea zi maica stareţă până după ceasurile zece dinspre noapte şi, dacă s-ar mai fi zărit, ar mai fi trebăluit încă! Atunci m-am hotărât să scriu despre toate acestea pentru că, tot grăind despre cele ale sufletului şi despre cele ale mânăstirii, am văzut nestins dorul după Dumnezeu în ochii albaştri ai maicii Heruvima! Şi asta după mai bine de patruzeci de ani de călugărie!

Maica Heruvima este de obârşie din Banat, dintr-un sat numit Zorile, din ţinutul Caraşului, aflat la vreo 30 de kilometri de Caransebeş. Mirându-mă eu oarecum de aceasta, am aflat că, de fapt, bunicii ei – şi cei dinspre mamă şi cei dinspre tată – s-au refugiat la începutul secolului trecut, fugind din calea bolşevismului din Maramureşul istoric (din Beregovo), cel de dincolo de Carpaţi. (Bineînţeles că numele de Covaci l-au primit de la ungurii ce stăpâneau Ardealul în acea vreme!) Când a intrat în monahism, maica a venit direct la Govora şi aici a şi rămas…

Cum aţi ales mânăstirea, maică stareţă?

Aaa! Venirea mea la mânăstire a fost foarte frumoasă. Eram tinere pe-atunci (aveam 20 de ani!), căci n-am venit singură, ci împreună cu maica Taisia, maica Marina, cu maica Serafima, verişoara mea (care însă nu mai trăieşte, a trecut la cele veşnice) şi cu maica Irina de la Prislop.

Şi v-aţi hotărât cu toatele să vă închinoviaţi, maică?

Da. Cunoşteam pe Părintele Ilarion de la Nicula. Noi mergeam în fiecare an la Nicula, de Adormirea Maicii Domnului. Ne plăcea tare mult acolo. Şi Părintele Ilarion ne mai trimitea câte o scrisoare plină de duh, iar noi ne bucuram tare mult şi ne foloseam de învăţăturile lui. Asta se întâmpla cam prin anii 1968-1970. Odată, ne-am rugat o noapte întreagă la icoana Maicii Domnului ca să căpătăm întărire pentru vrerea noastră, iar părintele ne-a sfătuit: „Eu – zice – v-aş îndruma spre mânăstirile din Oltenia, pentru că au o mare tradiţie şi aveţi ce învăţa acolo. Şi unde va rândui Maica Domnului, acolo veţi rămâne.” Şi aşa am venit la Govora. Pe atunci erau doar vreo zece maici bătrâne aici, care fuseseră mai înainte stareţe la Bistriţa şi apoi preluaseră Govora, după Decretul din ’59.

Şi aţi mai fost şi pe la alte mânăstiri sau doar la Govora direct?

Prima mânăstire la care am venit a fost Govora. Am mai vizitat apoi şi altele: Cozia, Turnu, Dintr-un Lemn… Voia şi maica stareţă de la Dintr-un Lemn să ne oprească acolo, însă ne-a întrebat: „Dar pe la Govora aţi fost?”, şi noi am încuviinţat, adăugând că şi maica stareţă de acolo voia să rămânem la ea. „Atunci acolo să vă duceţi, că e nevoie de voi acolo!”, ne-a dat ea blagoslovenie.

Când se petreceau astea, maică stareţă?

Prin 1974. Atunci am venit la Govora. O, Doamne, cât a timp a trecut!

41 de ani! Şi, de atunci, tot la Govora v-aţi nevoit?

Da. Foarte interesantă a fost şi viaţa asta: în ’54 născută, în ’74 închinoviată şi, din ’94, ascultare de stareţă. (Care nu
e deloc uşoară!)

Tot din 20 în 20 de ani! Era mai simplă vieţuirea ca simplă maică decât ca stareţă?

Categoric! E o ascultare (eu aşa consider egumenia!) grea şi pentru care cred că trebuie chemare de la Dumnezeu. Era mai uşoară viaţa dinainte, dar eu nu ştiam s-o preţuiesc. Dacă aş fi ştiut ce înseamnă adevărata ascultare mi-ar fi fost mult mai uşoară viaţa. Viaţa de ascultare ca stareţă este grea. Mai cu seamă în timpurile acestea. Trebuie să faci faţă şi micilor, dar şi marilor necazuri. Şi ca să faci asta în veacul acesta – care este aşa cum este: complicat, întortocheat şi viclean – nu este uşor.

Şi sfinţia voastră pe ce vă bazaţi ca să faceţi faţă şi neajunsurilor mici, dar şi celor mari?

Pe rugăciune şi muncă. (Aş spune că eu mai mult pe muncă!)

Din smerenie, maică. Dar, oricum, cineva trebuie să le facă şi pe cele ale Martei.

Eu, ca să trec mai uşor peste „cele mici”, am căutat mereu să nu mă necăjesc. Poate o soră nu m-ascultă, sau nu vrea să facă o ascultare. Şi, dacă îi spun de mai multe ori şi văd că nu se îndreaptă, mă duc eu şi fac lucrul acela în locul ei şi nu-i mai spun nimic. Şi în asta eu mi-am găsit o pace sufletească.

Şi nu aveţi o câtuşi de mică mâhnire când se-ntâmplă aşa ceva?

Poate că prima dată simt o oarecare tulburare, dar pe urmă aceasta mi se preschimbă-n bucurie.

Frumos! Dar cum ajungeţi la bucurie?

Mă gândesc atunci cam aşa: „Doamne, dar eu sunt aici în casa Ta. Şi eu trebuie să fac totul, până la jertfa cea din urmă, pentru casa Ta.” Şi – Doamne-Ţi mulţumesc! – până acum încă n-am căzut din picioare la vreo ascultare! Dar şi Dumnezeu ne mai înţelepţeşte să alegem şi noi ceea ce neapărat trebuie făptuit – că pe toate care trebuiesc niciodată n-o să le putem împlini. Pe urmă, când cineva stă împotriva mea, mă gândesc că poate e şi asta un fel de cruce pentru mine – că doar şi eu trebuie să am potrivnicii mei care să m-ajute să mă mântuiesc, nu?

Da. Poate că e îngăduinţa lui Dumnezeu să se-ntâmple uneori asta, ca să mai învăţăm câte ceva, sau să ne mai tăiem voia.

Bineînţeles. Şi eu încerc mereu să văd care e folosul meu din orice întâmplare potrivnică. Lucrul acesta pe mine m-a ajutat foarte mult în viaţă. La început mă tulburam tare şi mă mâhneam când vedeam că nu se face un lucru cum trebuie. Pe urmă m-am gândit că nu pot să mai continui aşa, pentru că îmi pierdeam toată aşezarea şi liniştea. Şi mi-am zis atunci: „Doamne, dar Tu mi-ai dat atâta pricepere şi atâţia talanţi dintr-ai Martei! Ia să m-apuc eu să fac ceea ce sora mea poate nu poate să facă.” Şi am făcut precum am gândit şi aşa am dobândit pace.

Mare lucru să dobândeşti pacea!

Adevărat că mare este! Dar, până la urmă, am tras eu concluzia că şi aceasta tot de la Dumnezeu vine.

Păi da, pentru că făcând ascultarea altcuiva, sfinţia voastră vă smereaţi de fapt!

Nu ştiu dacă mă smeream. Eu nu simţeam asta atunci…

Nici un om smerit nu ştie că e smerit…

Nu. Eu ştiam că e casa lui Dumnezeu acolo şi că lucrul acela e musai să fie făcut şi, fiindcă altcineva nu poate, trebuie să-l făptuiesc eu.

Să vă povestesc ceva legat de lucrurile acestea. Eu am iubit întotdeauna biserica şi mânăstirea. Şi mi-a plăcut întotdeauna să trudesc pentru ele. (Doar în casa Domnului lucram!) Maica stareţă dinainte – maica Justiniana Văleanu – era o egumenă răbdătoare, înţeleaptă şi cu fire de artist (scria şi versuri, iar unele le punea şi pe note!), dar nu excela întru cele practice – în treburile Martei, cum ziceam mai devreme. Eu, fiind mai tânără şi mai novice într-ale călugăriei, mă tulburam când vedeam că lâncezeau unele treburi gospodăreşti şi atunci, de multe ori, luam atitudine. Luam atitudine, dar cu râvnă pentru binele casei lui Dumnezeu. Nu eram neascultătoare, doar că, dacă vedeam că ceva nu era în ordine şi maica stareţă nu ia măsuri, mă supăram şi-i spuneam ce aveam pe suflet. Dar, de fapt, eu o supăram atunci. Peste vreme, la 12 ani după ce maica stareţă a trecut la cele veşnice, mi-am dat seama ce-am făcut pentru că mi s-a întâmplat şi mie să nu mă asculte maicile. Şi m-am dus atunci la mormântul maicii stareţe şi i-am cerut cu lacrimi iertare. Pot să vă spun că din anul acela s-a pus pacea în „casa lui Dumnezeu” de la Govora!

„Ce faci, te face!” Maică stareţă – că tot am vorbit despre ascultări –, dintre cele trei voturi monahale (castitate, sărăcie şi ascultare), care credeţi că este mai greu de împlinit pentru maici?

Toate sunt sau grele sau uşoare, după putinţa fiecăruia. Cred totuşi că ascultarea este una din cele mai importante virtuţi pentru că ea trebuie făptuită atât de monahi, cât şi de mireni (având în vedere faptul că şi în societate există relaţii de subordonare, în care o persoană trebuie să asculte de alta, ascultarea fiind astfel o temelie a bunei rânduieli). Eu cred că cine face astăzi ascultare dobândeşte mare câştig şi pace lăuntrică. Sfinţii Părinţi – pe temeiul Sfintei Scripturi – spun că plata neascultării este pierderea mântuirii şi deci moartea. Asta înseamnă că ascultarea de Evanghelie se cere de la toţi oamenii, fie ei monahi sau mireni, că nu doar călugării vor să dobândească împărăţia cerului. Dar să ştiţi că, pe cât pare de simplă şi uşoară ascultarea, pe atât este de grea, din pricină că firea noastră este înclinată deseori mai mult spre rău decât spre bine şi, în felul acesta, complică mereu bunul mers al lucrurilor. (Parcă spre rău lucrurile merg mai repede decât spre bine!) De aceea trebuie ca, atunci când firea noastră înclină spre rău, noi să o silim spre bine pentru că doar prin „silirea firii” putem intra într-o bună rânduială.

În lume, maică, nu mai ascultă nimeni de nimeni! Tinerii de astăzi sunt greu de deprins cu ascultarea: ei sunt deprinşi mai degrabă cu „drepturile” şi cu îndreptăţirile mai mult…

Da, celor din lume le este mai greu, mai ales celor tineri. Dar dacă s-ar strădui să câştige această virtute, ar creşte frumos şi s-ar bucura de binecuvântarea părinţilor, şi atunci cu siguranţă şi de cea a lui Dumnezeu – că doar cu dreptate grăieşte Înţeleptul Solomon când spune: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (Pilde 22, 6)

Însemnează că părinţii ar trebui să-i înveţe ascultarea pe copii, dacă i-ar iubi şi preţui cu adevărat…

Da. Cred că ar trebui să ia seama la Iisus Hristos, Care este pilda ascultării desăvârşite. Că El a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Iar dacă Dumnezeu a ales să moară pe cruce pentru noi înseamnă că noi avem un preţ foarte mare. De ce să nu-şi preţuiască atunci şi părinţii pruncii lor? Ar trebui să-i crească în legea lui Dumnezeu, să-i înveţe să moară păcatului şi să trăiască în Hristos, că El e Cel care a vindecat neascultarea noastră. Dacă tinerii ar trăi în Hristos, ar fi ascultători şi, în felul acesta, liberi.

Cred că e greu, maică…

E greu pentru că nici o patimă nu ne părăseşte fără nevoinţă. Şi în ziua de azi lumea nu mai vrea nevoinţe.

Maică stareţă, chiar cuvântul „nevoinţă” înseamnă să nu-ţi împlineşti voia ta, ci s-o accepţi pe-a fratelui tău (şi aşa pe a lui Dumnezeu). Ori asta duce tot la ascultare…

Bineînţeles. La taina lepădării voii proprii, că asta este de fapt ascultarea. Călugărul ascultă de cel mai mare şi aşa împlineşte voia lui Dumnezeu, pentru că el ştie că prin cel mai mare îi grăieşte chiar Iisus Hristos. Virtutea aceasta, dacă este făcută cu smerenie, poate să-l desăvârşească pe monah.

Tot gândindu-mă cum să închei acest dialog cu maica stareţă, adusu-mi-am aminte că Mânăstirea Govora se află sub acoperământul Maicii Domnului înaripate (minunat şi unic zugrăvită în pridvorul bisericii), dar şi în paza ochilor heruvimici ai maicii Heruvima Covaci, cea care poartă de grija mântuirii sufletelor închinoviate într-acest sfânt lăcaş…

George Crasnean