Revista:

Schiarhimandritul Ioachim Parr: „Până şi Beatles a cântat despre asta: să-l iubeşti neîncetat pe celălalt…” (I)

Untitled

Schiarhimandritul Ioachim Parr este egumenul mânăstirii Sfânta Maria Egipteanca din New York. Mânăstirea a fost înfiinţată de părintele Ioachim în anul 1993 în Manhattan. În prezent, clădirea este anexată mânăstirii actuale. Din anul 2008 mânăstirea se află în nordul statului New York, în Treadwell.

Ioachim Parr s-a născut în anul 1936 într-o familie catolică din Marea Britanie. La vârsta de 18 ani intră în monahism în ordinul benedictin. În 1950 devine misionar în Calcutta. Sub influenţa Sfântului Ioan Maximovici el se converteşte la ortodoxie. În 1970 trăieşte la schitul Sfântul Ilie din Muntele Athos. În 1993 ieromonahul Ioachim înfiinţează mânăstirea „Sfânta Maria Egipteanca” şi „Casa Milei”. Dorinţa sa a fost să ajute cât mai mult posibil pe cei aflaţi în nevoie. Din 2001 mânăstirea a fost inclusă în jurisdicţia Bisericii Ruse din exil.

În ultimii trei ani, părintele Ioachim a vizitat mai multe mânăstiri ale Bisericii Ortodoxe Ruse din Estonia, Belarus, Ucraina, unde a dezbătut tot felul de teme cu monahii şi monahiile din aceste ţinuturi. Părintele schiarhimandrit subliniază ideea iubirii nemărginite şi dezinteresate a lui Dumnezeu faţă de om şi vorbeşte despre dragostea pe care Mântuitorul o aşteaptă în schimb de la noi. Convorbirile părintelui Ioachim ne învaţă să vedem în aproapele pe Hristos, să iubim pe fiecare, fără excepţie şi fără încetare, să-l încălzim fie doar şi cu o simplă privire. Întotdeauna se bucură să viziteze pământul Rusiei, simţindu-se ca acasă în aceste locuri. „Eu nu vorbesc limba dvs, dar noi vorbim aceeaşi limbă. Eu nu mă uit la graniţe şi la naţionalitate. Pentru mine acestea nu au nici un sens. Dacă noi toţi suntem copiii lui Dumnezeu, atunci avem un singur Tată şi suntem o familie şi nu există graniţe. Eu iubesc Rusia fiindcă vă iubesc pe voi şi pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu.”

Părinte Ioachim, în biserică sau în cărţile publicate, vorbiţi în mod constant despre dragoste. De ce acordaţi atât de multă atenţie iubirii în viaţa omului şi începeţi o discuţie întotdeauna cu această temă?

O analiză elementară a relaţiilor normale dintre oameni, ne-o explică Scriptura într-un mod foarte simplu: „poţi să faci orice, poţi face minuni, poţi să ai grijă de bolnavi, să înviezi morţi, să mergi pe apă, să muţi munţii, dar dacă dragoste nu ai, nimic nu ai.” Pentru că asta dă viaţă în relaţia cu celălalt şi ne face vii. Şi nu există comunicare cu celălalt fără dragoste. De aceea grija pe care noi trebuie să o avem este pentru cealaltă persoană, a avea grijă de binele celuilalt mai mult decât de binele nostru personal. Deci, dragostea pretinde ca tu să renunţi la tine. Dragostea cere să nu te iubeşti pe tine însuţi, ci să-l iubeşti pe cel de lângă tine. Dragostea este singurul comportament adevărat uman, este eliberarea din propriul surghiun. Orice facem noi ca fiinţe umane se referă la dragostea de sine, dragostea pentru divinitate sau dragostea pentru ceilalţi. Dragostea de sine este distrugătoare, te izolează, te face individualist, te blochează în lumea ta, determinând o îngrijorare pentru orice. Motivul pentru care eu vorbesc despre dragoste este că şi Hristos a vorbit despre acelaşi lucru. Hristos a venit pentru că, după cum bine se spune de la începuturi: „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât şi-a dat singurul Său Fiu.” Singurul motiv pentru care Hristos a venit pe pământ este dragostea. El a venit ca să ne înveţe să iubim. Dar noi nu ştim cum să iubim cu adevărat. Oamenii spun: „of, trebuie să mă îngrijesc de mine însumi”, iar eu le răspund că în cele patru Evanghelii, date nouă pentru a ne ghida, în nici un loc nu-L auzi pe Iisus Hristos spunând: „îţi poruncesc să te iubeşti pe tine însuţi”. Se spune însă: „vă poruncesc să vă iubiţi unii pe alţii”. Trebuie să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, cu toate puterile tale şi să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dar nimic despre iubirea de sine nu scoate în relief referatul biblic. Dumnezeu spune că noi trebuie să ne iubim duşmanii. Întreg mesajul lui Hristos este despre dragoste – iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, este vorba despre comunicare, dar nimic despre dragostea de sine. Deci imposibil de vorbit despre Dumnezeu sau despre Biserică, chiar despre om fără să vorbeşti despre dragoste. De aceea eu vorbesc despre dragoste tot timpul.

Şi scoateţi în evidenţă că omul cu adevărat nu ştie cum să iubească. Noi chiar nu ştim ce este dragostea.

Înainte de cădere, Adam şi Eva trăiau în grădina raiului, conştientizând prezenţa continuă a lui Dumnezeu – protopărinţii nu au fost nici o clipă în afara prezenţei Sale. Când au început să fie atenţi cu ei înşişi, să se gândească la ei înşişi şi au început să înlocuiască prezenţa lui Dumnezeu, dragostea Lui şi vorbirea cu El cu cugetarea despre sine, cu ideea „cu mine cum rămâne?”, atunci ei au căzut în păcat. Au devenit mândri şi neascultători. Deci, omul nu a trăit într-o legătură constantă cu Dumnezeu şi nu a luptat pentru a găsi această comunicare pentru că a pierdut conştientizarea Lui odată cu păcatul. Omul acum are de lucrat din greu pentru a recăpăta această prezenţă. S-a întâmplat aceasta pentru că am devenit centru al sinelui propriu şi nu centru al lui Dumnezeu. Asta se întâmplă în clipa aceasta cu noi. Aşa stând lucrurile orice relaţie dintre noi este dificilă. Orice relaţie cu altcineva este pentru noi grea, căci ne gândim la noi înşine. Noi spunem: „Te iubesc, DAR TU MĂ IU BEŞTI? Mi-ai promis iubirea, dar tu nu ai făcut asta, nu ai făcut cealaltă!” Este vorba numai despre noi înşine. De aceea trebuie să învăţăm să iubim. Dragostea vine întotdeauna prin grija pentru celălalt, nu pentru tine însuţi. Dacă iubeşti, întotdeauna te dedici celuilalt şi nu ţie însuţi. Dacă este vorba despre tine, te iubeşti doar pe tine. Dacă ai fi într-o cameră cu zece persoane şi ai spune că îi iubeşti pe toţi cu excepţia uneia, asta nu înseamnă că tu nu iubeşti unul din cei zece, tu nu iubeşti pe nici unul, de fapt. Singura persoană pe care o iubeşti eşti tu însuţi. Dacă tu iubeşti oamenii după modul în care îi judeci şi după felul în care ei îţi răspund ţie atunci este vorba doar despre tine. Trebuie să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu şi să iubim fără deosebire – fără diferenţe! Nu-i vorba despre acţiunile cuiva sau despre aspectul cuiva, nici despre promisiunile celui ce ne stă în faţă, ci este vorba despre cine este el. Cine eşti tu şi cine sunt eu? Tu eşti copilul lui Dumnezeu, tu eşti cel pe care Dumnezeu îl iubeşte şi El mă iubeşte şi pe mine. Unghiul din care vezi este important! Nu poţi spune: „nu pot să iubesc pe oricine pentru că trebuie să-mi port de grijă, sunt preocupat să ţin cont de mine”.

Dragostea este mereu legată de Dumnezeu, fără Dumnezeu nu poate fi vorba de iubire. Nu poţi spune „îmi iubesc soţul, fără să-L iubesc în primul rând pe Dumnezeu.” Nu, tu nu-ţi iubeşti soţul, tu te iubeşti doar pe tine şi nu ai habar cine este soţul tău şi nici chiar cine eşti tu. Trebuie să ajutăm oamenii să conştientizeze că o relaţie umană adevarată presupune relaţia cu Dumnezeu întâi fără de care nici o altă relaţie nu poate fi trainică.

În opinia dvs., care este cea mai importantă problemă a vieţii duhovniceşti din prezent?

Egoismul. Este obsesia pentru propria persoană, din păcate trebuie să subliniez acest lucru. Conştiinţa ta te are în centrul ei doar pe tine – oricine altcineva îţi dă ceva sau îţi cere ceva. Dacă omul respectiv îţi dă ceea ce vrei, îi faci loc în propria conştiinţă, dacă nu, îl expulzezi din propriul univers. Pentru că întotdeauna contează cum te simţi tu, ce vrei tu, cum arăţi tu, cât de important eşti, trebuie ca ceilalţi să aibă grijă de tine, să arăţi bine şi alte asemenea lucruri. Iluzii de felul ăsta. Nu-ţi poţi lua gândul de la tine însuţi. Dar Domnul spune: „Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău?” Cum poţi fi în acelaşi timp şi obsedat de propria persoană şi iubitor de Dumnezeu? Nu este posibil aşa ceva. Cugetul îţi stă doar la tine şi te împotriveşti dorinţei Domnului care spune: „Iubeşte-mă cu tot cugetul tău!”. Pe când tu spui: „Nu, nu, nu! Mă iubesc doar pe mine şi îţi fac şi Ţie, Doamne, puţin loc în viaţa mea”. Numai că Dumnezeu nu îţi va răspunde la această strategie a ta.

De ce ni se întâmplă aceasta? Ce ar trebui să facă oamenii ca să evite şi să alunge egoismul din sufletele lor?

Aşa a fost mereu. Nu-i nimic nou. Aceasta ne vine nouă de la căderea lui Adam din momentul în care am pierdut conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu. În loc să redobândească această stare, dorinţa omului a fost să se lege – pentru a fi fericit, împlinit şi complet, dar fără Dumnezeu – , de cineva pe care îl găseşte atractiv, pe care are impresia că îl iubeşte. Dar nu se întâmplă aşa. Mereu suntem în căutarea a ceva care să ne aducă împlinirea şi totodată ceva lipseşte orice am face, pentru că acel ceva este Dumnezeu. Doar în Dumnezeu se poate restabili integritatea relaţiilor noastre. De la cădere omul caută mereu această refacere a relaţiilor sale. Fiecare dintre noi are acest sentiment, că ceva îi lipseşte. Nu ştii ce, dar eşti în căutare, eşti prins în tot felul de lucruri, te iei cu tot felul de mărunţişuri, te simţi plictisit şi cauţi altceva. Dar te plictiseşti şi cu asta şi tot aşa. Apoi întâlneşti pe cineva şi lumea devine minunată. Dar din clipa în care ai început să îi găseşti defecte, nu îl mai iubeşti. Se întâmplă toate astea pentru că ceea ce ne poate dărui Dumnezeu, nu ne poate oferi nimeni. Niciodată nu vom relaţiona cu ceilalţi în sensul adevărat al cuvântului, până nu Îl găsim pe Dumnezeu. Singura cale pentru a ne vindeca de egoism este de a învăţa să-i iubim pe ceilalţi. Nu vei înceta niciodată să fii egoist dacă eşti concentrat doar asupra vieţii tale. Sugerez tuturor celor care se străduiesc să înveţe pe ceilalţi, dar sunt în acelaşi timp foarte egoişti, să mă sune şi eu voi încerca să îi învăţ ce este dragostea: le voi arăta suferinţa fraţilor şi a surorilor şi vor învăţa să se ajute pe ei înşişi ajutându-i pe ceilalţi. Atunci când dai un sandwich unui om înfometat de pe stradă, TU primeşti binecuvântarea şi nu cel sărac. Pentru că atunci când dai ceva cuiva care are nevoie tu vei simţi o schimbare în tine. Atunci când mergi la spital, locul în care oamenii mor şi tu îţi oferi puţin ajutorul, îi speli, le curăţi măsuţa, îi ştergi la gură, îi ajuţi să mănânce, astfel încât ei să poată înghiţi, vei vedea o altă dimensiune a acelei persoane al cărei corp este măcinat de boală. Căci nu trupul pe care îl vedem este esenţa omului. Toate acestea îţi vor cutremura propria vanitate şi vei renunţa să te mai gândeşti la tine însuţi în modul în care ai făcut-o până la acea dată. Trebuie să pricepem că avem înţelegeri greşite despre noi înşine. Sufletul ne reprezintă cu adevărat, sufletul arată cine suntem. Scopul pentru care trăieşti, nu cum trăieşti este tot ce contează. E nevoie ca oamenii zilelor noastre să îşi rupă lanţurile iubirii de sine şi ale egoismului şi pot face asta sacrificându-se pe sine, dăruindu-se celorlalţi, slujind lor, deşi nu este uşor deloc. Vezi cât de josnic şi de mărunt eşti atunci când te gândeşti doar la tine însuţi. Când mergi pe stradă, cineva îţi poate arăta un om spunând ”iată un alcoolic!”, pe când tu poţi susţine: „uite un frate de-al nostru! Este singur şi trist, a băut, dar tot fratele nostru rămâne. Cum putem trece pe lângă el aşa?” Dacă ar fi să îţi vezi propriul frate sau propria soră beată pe trotuar, ce ai putea face într-o asemenea situaţie? Nu îl vei putea părăsi şi vei continua să îl iubeşti aşa cum este.

Este dificil de cele mai multe ori să nu ne înfuriem cu astfel de fraţi şi surori care mereu fac astfel de lucruri, nu muncesc, se droghează, beau, chiar dacă ne străduim să îi iubim.

Să ne imaginăm că într-o bună zi doctorul îţi comunică un diagnostic dur, cum că ai avea cancer. Dai familiei vestea şi va reacţiona în felul următor: „oh, e o problemă, ne vei ruina viaţa, avem planuri diferite, nu vrem să avem de a face cu tine pentru că eşti bolnav, trebuie să ne vedem de viaţa noastră.” Deci când fratele tău are o problemă cu alcoolul sau cu deznădejdea, tu nu faci totul ca să îl înţelegi, te gândeşti doar cât este de jenant faptul că bea. Fratele tău este în suferinţă, chiar dacă el singur şi-a provocat-o. Dacă aş avea o arsură pe mână şi m-ar durea, tu ai simţi milă pentru mine, dar dacă eu aş avea un cuţit şi mi-aş cresta singur braţul, tu ai ţipa să mă opresc pentru că mi-aş face rău, nu? Numai că durerea este la fel. Fratele tău suferă, iar tu vezi doar ceea ce face el şi te jenezi. Eşti nervos, te
înfurii pentru că el nu vrea să se schimbe şi îi chinuie pe toţi cei din jur. Încerci să faci ceva, dar nu se schimbă nimic şi nici nu observi că el este bolnav. Pierzi percepţia corectă a suferinţei fratelui şi felul în care vezi lucrurile, în fapt, creează întreaga problemă. Când i-ai spus fratelui tău ultima oară că îl iubeşti? Tu îl iubeşti, ai dragoste pentru el, dar cu toate acestea el suferă. E dificil, dar nu există nici un motiv să nu-l iubeşti. Dumnezeu aşteaptă, este acolo indiferent de ceea ce faci, faptele tale nu-I schimbă dragostea. Dumnezeu ne iubeşte oricum! Nimic din ceea ce facem nu stăvileşte dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Acesta este principalul nostru model şi trebuie să urmăm acest exemplu şi să învăţăm la rândul nostru să iubim la fel. Perseverezi în a iubi chiar făcând greşeli, înveţi să iubeşti nu prin ceea ce faci, ci în ciuda a ceea ce faci. Înveţi să iubeşti din propriile tale greşeli, chiar prin neiubirea ta. Este greu pentru că noi nu înţelegem ce este dragostea; credem că dragostea ni se cuvine doar nouă.

(va urma)

Kristina Poliakova

Sursa: pravoslavie.ru,
varianta în limba engleză
Traducere: Isabela Aivăncesei