Revista:

Schiarhimandritul Ioachim Parr: „Până şi Beatles a cântat despre asta: să‑l iubeşti neîncetat pe celălalt…” (II)

Untitled

Continuăm publicarea în acest număr a unui interviu pe care părintele Ioachim Parr, stareţul Saint Mary of Egypt Monastery at the Mercy House, situată în Manhattan, l‑a acordat Christinei Poliakova.

Aţi acceptat Ortodoxia în 1970. Care a fost principalul motiv al acestei decizii?

Nu a fost un motiv principal, ci doar o etapă în devenirea mea. În Ortodoxie am descoperit Biserica Apostolică primară, aşa cum a fost în timpul apostolilor care au vieţuit în primul secol creştin. Aceeaşi năzuinţă şi acelaşi obiectiv din acele timpuri încă dăinuie în Ortodoxie. Raportarea la principiile Bisericii Apostolice, ascultarea faţă de Părinţii Bisericii, dogmele şi lămuririle Sinoadelor Ecumenice, înnoirea prin pocăinţă, toate au rămas la fel în Ortodoxie. Deşi nu toţi din Biserică au atins aceste înţelesuri, asta nu înseamnă că Biserica nu este calea. Biserica este asemenea unui trup care şi‑a păstrat puritatea. În Biserica Romano‑Catolică – din care provin –, conştientizarea Bisericii Apostolice primare, a legăturii şi a tradiţiei lăsate de Părinţi şi dogmele au devenit confuze în Evul Mediu odată cu scolastica, în secolul XIII şi mai târziu. Toate au suferit schimbări, aşa încât Sfânta Tradiţie a căpătat influenţe filosofice care explică teoria teologică, apoi au fost folosiţi filosofii pentru a explica existenţa Bisericii. Biserica Ortodoxă este singura care a conservat Tradiţia. Sigur, pentru mine a fost un mare chin pentru că atunci când am trecut la Ortodoxie mulţi membri ai acestei Biserici nu ştiau despre ce vorbesc. Chiar dacă au crescut în Biserică, ei nu auziseră niciodată despre rânduiala Bisericii primare, ca s‑o poată înţelege. Mi se spunea: „Ce‑i cu tine aici? Tu nu eşti rus. Asta‑i Biserica noastră!” Iar eu le răspundeam: „Dacă asta‑i Biserica voastră, atunci vă părăsesc. Dar dacă ar fi Biserica lui Hristos, atunci şi eu şi voi suntem parte din ea. Dacă tu eşti creştin ortodox doar pentru simplul fapt că eşti rus şi ai fost botezat în primii ani de viaţă, asta nu te face mai ortodox decât sunt eu, chiar dacă nu am fost născut rus şi am fost botezat mai târziu decât tine. Botezul ne face ortodocşi, iar nu naţionalitatea.” Aşa că am devenit creştin ortodox şi a fost minunat, dar şi foarte greu în acelaşi timp. A fost minunat pentru că am găsit ceea ce am căutat toată viaţa mea şi a fost dificil pentru că a trebuit să îmbrăţişez Ortodoxia cu toate aspectele ei. Dacă vrei să bei apă ai nevoie de un recipient, lichidul trebuie să fie pus în ceva, altfel curge. Ruşii au cultura şi practica respectării credinţei, dar este greu să vezi apa fără să ţii cont de paharul ce o conţine. Unii oameni confundă paharul cu apa. Noi confundăm Ortodoxia cu practicile bisericii locale. De exemplu, în duminica de dinaintea Paştelui – Duminica Floriilor –, am fost într‑o parohie în care creşteau tot felul de copaci, chiar şi palmieri, dar cineva mi‑a spus: „Trebuie să foloseşti numai mâţişori de salcie de Florii, pentru noi asta înseamnă Floriile.” Eu am răspuns: „În timpurile lui Hristos nu se foloseau mâţişori. Se foloseau palmieri şi alte tipuri de ramuri. În locul în care ne aflăm avem şi palmieri şi celelalte ramuri folosite în acea vreme, dar voi insistaţi să folosim numai mâţişori de salcie, căci este singura plantă care creşte primăvara în Rusia. Asta înseamnă Ortodoxie? Asta este nebunie!” Aşa că am folosit palmieri şi ramuri de copaci, iar credincioşii s‑au înfuriat. Susţineau că le‑am denigrat credinţa şi am schimbat regulile Bisericii. Nu au priceput şi pentru mine a fost o mare greutate, fiind şi la începutul vieţii mele de ortodox. Am depăşit toate astea acum şi i‑am înţeles şi pe ei.

Creştinii aspiră să devină misionari. Ce ar trebui mai exact să facem şi care ar fi principala misiune a Bisericii Ortodoxe?

Misiunea Bisericii ne‑a fost dată de către Hristos: de a propovădui, de a învăţa toate neamurile cine este Dumnezeu, de a le boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Acestea sunt învăţăturile lui Hristos. De a aduce oamenii pe calea Tatălui şi Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Misiunea Bisericii este de a‑i îndrepta pe oameni spre mântuire, de a‑i învăţa cine este Iisus Hristos. Un creştin ortodox care nu crede că Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa nu este pe drumul cel bun. Trebuie să crezi tu mai întâi ca să‑i poţi împărtăşi şi celuilalt credinţa ta. Să‑ţi mărturiseşti cu viaţa credinţa. Misionarii trebuie să fie ei înşişi creştini mai întâi, iar Biserica are misiunea de a‑L propovădui pe Hristos pretutindeni. Oamenii spun că toate religiile au acelaşi izvor şi nu contează cum credem, dar bineînţeles că nu este aşa. În privinţa serviciilor sociale, cred că este nepotrivit ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor în care te sustragi de la relaţionarea personală şi de la oportunitatea pe care ai putea să o ai, aceea de a sta faţă în faţă cu fraţii şi surorile care suferă şi au nevoie de ajutor. Arunci bani într‑o cutie a milei, cumperi mâncare sau altceva şi spui ca ai făcut milostenie şi ţi‑ai făcut datoria ajutând o şcoală sau un spital. Îţi păcăleşti conştiinţa, de fapt. Dar nu ai văzut niciodată persoana pentru care ai făcut milostenie, ai plătit dintr‑o nevoie de‑a ta de a‑ţi linişti conştiinţa că eşti bun şi darnic. Ai dat doar ca să te simţi mai bine, nu pentru că îl iubeşti şi îţi pasă de fratele tău cu adevărat.

Care credeţi că este cea mai grea problemă socială în Rusia? Ce vedeţi pretutindeni în jurul dvs.?

Eu cred că cea mai cumplită problemă a zilelor noastre este singurătatea. Nu e om care să nu se simtă singur; oamenii nu pot suporta liniştea, nu pot sta singuri pentru că se simt goi şi le este frică. Tinerii consumă droguri şi alcool ca să nu simtă durerea, ascultă muzică pentru a se distrage de la a gândi, folosesc obiecte vizuale şi filme video, sex, dar nu au legături fireşti. Au bani, au de toate şi în pofida a toate îşi fac rău de moarte. Toate acestea pentru că ei nu vor să fie singuri. Singurătatea este cea mai cumplită boală a societăţii noastre şi se întâmplă asta pentru că nu suntem în legătură cu Dumnezeu, cu fraţii noştri, cu noi înşine. Suntem înspăimântaţi că vom muri. Învăţătura Bisericii este destul de simplă: să urmezi calea lui Iisus Hristos. Ce a făcut El? De ce a venit El? Ce ar trebui să facem noi ca să dobândim viaţa veşnică? Hristos spune foarte clar: „Tot ce faceţi surorilor şi fraţilor voştri, Mie îmi faceţi. Când Mi‑a fost foame, nu Mi‑aţi dat de mâncare, când Mi‑a fost sete, nu Mi‑aţi dat să beau, când am fost în temniţă nu M‑ aţi vizitat, când am fost singur nu aţi venit să Mă vedeţi.” Şi I se va spune: „Când ai fost, Doamne, în temniţă, când Ţi‑a fost Ţie foame vreodată?” Şi Domnul va răspunde: „Atunci când fratelui vostru i‑a fost foame sau sete, s‑a aflat în temniţă sau singur, dezbrăcat sau fără casă, acela am fost Eu, de fapt, şi voi nu M‑ aţi ajutat.” Aceasta este porunca lui Hristos. Dacă vrem să‑I vedem faţa trebuie să ne iubim aproapele. El spune: „Cel care Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl.” Putem extrapola şi să spunem că dacă‑L vezi pe Hristos în omul de lângă tine, ai văzut faţa Lui. Dacă Îl recunoşti pe Tatăl în Iisus Hristos, Îl vei recunoaşte pe Iisus Hristos în aproapele. Iată cum poţi vedea chipul lui Hristos! Dacă nu‑L poţi vedea pe El în aproapele, nu‑L vei vedea niciodată. De aceea şi suferim. De ce este Biserica atât de deconectată de societate? Pentru că nu i se aude mesajul. Dvs. trăiţi în Moscova şi aici majoritatea celor cu vârste cuprinse între 15 şi 40 de ani nu sunt interesaţi de Biserică. Nici nu se gândesc să aibă preocupări de felul acesta.

Oamenii spun adesea: „Dumnezeu este în inima mea şi asta îmi este suficient.”

Şi nu au nevoie de Biserică, aşa‑i? Ar putea spune la fel de bine că mâncarea li se află în stomac şi nu au nevoie să mănânce sau că aerul este deja în plămâni şi nu au nevoie să respire. Cât nonsens! Este doar o scuză pentru a nu face nimic. Credinţa este o legătură permanentă cu Dumnezeu; ea nu există doar ca noţiune. Aceşti oameni se iubesc pe ei înşişi, sunt individualişti şi neagă faptul că ar trebui să fie în legătură cu aproapele lor. Spun oricui că iubesc pe Dumnezeu, Dumnezeu este în mine, nu am nevoie de Biserică. E un nonsens! Ceea ce vor ei cu adevărat să spună este: „Nu sunt dispus să fac vreun sacrificiu, nu vreau să particip la asta, vreau doar să‑mi trăiesc propria viaţă aşa cum doresc.”

Unii oameni spun că este prea devreme pentru ei ca să frecventeze biserica, sunt prea tineri să meargă la biserică, chiar dacă au 40 sau 50 de ani.

Eu le‑aş spune că mai bine să alerge spre biserică! Ar putea fi prea târziu. Pot ei garanta că mai sunt aici mâine? Ei pot doar spera asta. Dar dacă Dumnezeu îi cheamă chiar mâine, ce ar putea spune atunci? „Îmi pare rău, Doamne, am lăsat să treacă timpul, nu am vrut să‑Ţi dau viaţa Ţie, sunt foarte ocupat şi foarte egoist şi mă iubesc doar pe mine.” Trebuie să punem foc în om în felul acesta, să îi motivăm astfel pe oameni. Invitaţi‑l să bea un ceai cu mine pe cel care spune asta şi vom discuta mai multe despre amânarea pocăinţei.

Uneori suntem reci atunci când ne împărtăşim, mergem la biserică doar din obişnuinţă. Toţi avem suişuri şi coborâşuri în viaţa duhovnicească. Am auzit odată pe cineva spunând că noi, creştinii, ar trebui să avem un foc care să ne mistuie în propriile suflete, o flacără atât de puternică încât să ne pătrundă inimile. Cum am putea păstra această flacără mereu aprinsă?

Trebuie să dorim pe Dumnezeu şi Biserica şi în acelaşi timp să facem ceea ce este necesar pentru a păstra această dorinţă vie. Să luăm exemplul unei femei tinere: ea vrea să arate bine din cauza vanităţii sale. Evită lucrurile de care nu are nevoie, vrea sa fie în formă şi are grijă mereu să arate bine şi să îşi păstreze silueta. Femeile vor să fie frumoase. Acest obiectiv le conduce viaţa şi ele nu neglijează niciodată acest ţel. Se trezesc dimineaţa, se spală pe faţă, se machiază, se coafează şi merg la muncă. Nu uită niciodată aceste lucruri şi nu ies niciodată fără a avea părul coafat, să nu cumva să aibă hainele şifonate pentru că ele cred că au o imagine pe care trebuie să o arate, vor să aibă un look plăcut. La fel am putea proceda şi noi în relaţia noastră cu Dumnezeu: să avem mereu conştiinţa prezenţei Sale, să‑L avem mereu în cugetul nostru. Oamenii nu neglijează felul în care arată, dar uită de rugăciune, de Dumnezeu, uită să‑şi iubească aproapele şi asta pentru că se concentrează doar asupra lor înşişi. Au energie, au strategie, dar se îndreptă spre un obiectiv greşit – către ei înşişi.

De ce îi este atât de greu omului contemporan să se roage?

Omul modern vrea să se distreze, vrea entertainment. Nu are dorinţa de a se jertfi, de a renunţa la el însuşi ori de a dărui. Se concentrează doar la ceea ce îi face plăcere să facă. Atunci când mă rog, reuşesc să ies din relaţia cu mine însumi şi mă racordez la cine trebuie, la Dumnezeu. Rugăciunea este o conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu. Noi nu putem face ca Dumnezeu să fie prezent. El este mereu prezent, este prezent aici chiar acum şi noi trebuie să fim conştienţi de prezenţa Sa. El este aici cu noi. Asta înseamnă rugăciune, a trăi în prezenţa lui Dumnezeu. A vorbi cu Dumnezeu prin sufletul tău, prin viaţa ta, prin tot ceea ce te leagă de El. Să presupunem că acest interviu l‑am realiza într‑o sală mare, cu mii de oameni. Nu‑l pot vedea pe fiecare dintre cei prezenţi pentru că lumina cade doar pe scenă, dar ştiu că oamenii sunt acolo, pe scaunele lor. Şi un bărbat pe care l‑ai întâlnit cu o lună în urmă şi s‑a îndrăgostit nebuneşte de tine (tu te gândeşti la el tot timpul) spune că vrea să fie prezent la acest interviu. Vei spune: „În nici un caz pentru că eu mă voi gândi tot timpul la tine, aş fi agitată şi m‑aş gândi întruna la felul cum arăt, la ce fac.” Asta pentru că atenţia ta ar fi concentrată doar asupra lui. Acelaşi gen de relaţie avem cu Dumnezeu. Numai că noi ne concentrăm asupra nouă înşine sau asupra altor persoane şi nu către Dumnezeu.

Interviu realizat de Kristina Poliakova

Sursa: www.pravoslavie.ru,
varianta în limba engleză
Traducere: Isabela Aivăncesei