Revista:

Schimonahia Iustina – Ascultarea cu inimă de mamă

Untitled

A absolvit Facultatea de Medicină în Iaşi, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” în 1999, anul în care a şi intrat în mânăstirea ce abia se năştea la iniţiativa Părintelui Justin Pârvu. Îmbrăcată în haina monahală, schimonahia Iustina Bujor a continuat un an de stagiu şi apoi specializarea în Medicina de familie. Întâlnirea cu Părintele Justin Pârvu i‑a schimbat traiectoria vieţii: s‑au întâlnit, după cum mărturiseşte maica Iustina Bojor, „dorinţa Părintelui Justin de a construi un aşezământ social şi idealul meu de a face bine şi de a ajuta oamenii mai mult decât se putea face în societate”.

„A fi stareț înseamnă a purta povara fiecăruia într‑un mod nevăzut”

Ce diferenţă este între a fi stareţ şi a fi simplu monah?

A fi stareţ înseamnă a purta povara fiecăruia într‑un mod nevăzut, pentru că menirea unui stareţ este de a ajuta acele suflete care se află în curtea sa să ajungă la mântuire şi să aibă un sfârşit bun. Un stareţ trebuie să aibă foarte multe calităţi, nu numai de conducere duhovnicească, dar şi pe cea administrativă, de exemplu, care de multe ori este la fel de grea şi dificilă ca prima. Un stareţ, spre deosebire de un simplu monah, când pune capul pe pernă nu poate avea un somn liniştit pentru că are o grijă continuă zi şi noapte ca mersul mânăstirii să fie bun. De asemenea, şi un monah trebuie să aibă grijă să îndeplinească toate îndatoririle cu frică de Dumnezeu şi întotdeauna cine are frică de Dumnezeu nu poate sta relaxat şi fără grijă.

Ce înseamnă ascultare? Care sunt limitele ascultării?

Literatura duhovnicească şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele mai multe ori despre ascultare şi mai ales despre ascultarea necondiţionată. De multe ori poate părea absurd pentru un călugăr sau un începător ceea ce trebuie să facă, dar ascultarea trebuie de asemenea dată de stareţ cu multă înţelepciune, în aşa fel ca să nu vatăme mai mult pe ascultător şi să‑l facă să se îndepărteze de mânăstire şi de Dumnezeu. De aceea trebuie multă răbdare şi din partea stareţului şi din partea ascultărilor, pentru că ascultarea este în fond un exerciţiu duhovnicesc, care trebuie să ne ajute să ne tăiem patimile şi să începem greul drum al smereniei. Sfinţii Părinţi spun că ascultarea se face până la păcat şi conform cu scrierile Sfinţilor Părinţi. De aceea este foarte important pentru un călugăr să citească din aceste scrieri, ca să aibă şi un reper duhovnicesc. Atunci când în numele ascultării eşti împins să încalci rânduiala Sfinţilor Părinţi şi canoanele Bisericii, atunci ai dreptul să refuzi ascultarea.

„Starețul trebuie întotdeauna să poruncească nu ca un stăpân, ci ca şi cum s‑ar sfătui cu cel căruia îi porunceşte”

Care este scopul ascultării? Cu ce inimă le dă cel ce o rânduieşte?

Stareţul trebuie întotdeauna să poruncească nu ca un stăpân, ci ca şi cum s‑ar sfătui cu cel căruia îi porunceşte, pentru că rezultatul final trebuie să fie umilinţa şi zdrobirea inimii celui care trebuie să execute. La noi, în România, avem acelaşi cuvânt şi pentru ascultarea pe care o dăm la munca în sine, adică la bucătărie, grajd, biserică sau câmp, dar şi pentru ascultarea interioară de stareţ, atunci când îţi spune să faci un anumit canon sau rugăciune sau să nu mergi într‑un anumit loc sau să nu vorbeşti la telefon… Sufletele sunt foarte sensibile şi de aceea trebuie să dai o ascultare cu inimă de mamă şi cu multă dragoste şi atunci rezultatul va fi mai sigur, pentru că monahul nu va face ascultare din frică sau constrângere, ci din dragoste.

„… mânăstirea de fapt este un spital duhovnicesc”

Care este diferenţa dintre ceea ce citeşti, ştii, cunoşti sau ţi se spune despre mânăstire şi viaţa concretă, practică din acest spaţiu?

Aproape toţi începătorii au aceeaşi problemă: vin în mânăstire crezând că găsesc pe fraţii lor deja sfinţi, neştiind că mânăstirea de fapt este un spital duhovnicesc şi că procesul de desăvârşire nu e terminat decât pe patul de moarte. Altă ispită este aceea că ei cred că dacă vin în mânăstire vor sta numai în chilie şi biserică şi se vor ruga în continuu. Mânăstirea implică, bineînţeles, şi munca fizică, care trebuie distribuită cu dreaptă socoteală, fără a minimaliza timpul de rugăciune. Câteodată nu mai ai timp să citeşti nimic din literatura duhovnicească, nici măcar cât citeai acasă, şi sunt mulţi care se descurajează din cauza asta. Dar de multe ori eşti pus la încercare, între a te jerfti şi a da din timpul tău sau a rămâne în egoismul cu care ai venit, fără să sacrifici nimic. Se spune că de fapt toată viaţa şi toate clipele pe care le trăieşte un călugăr în mânăstire sunt rugăciune, chiar dacă el nu stă cu cartea în faţă, pentru că suntem datori ca toate gândurile noastre şi vorbele şi gesturile să fie îndreptate către Dumnezeu. Când reuşeşti să conştientizezi acest lucru, atunci ai pace în suflet şi cu toată lumea.

„Această lepădare de sine se învață într‑o viață  întreagă”

La ce se referă lepădarea de sine?

Cel mai greu lucru este lepădarea de sine. Numai cine trece prin suferinţă poate realiza aceasta. În mânăstire ai foarte multe ocazii, sau mai bine zis eşti mai conştient de ele, să laşi de la tine, având în vedere că toate sunt de obşte, în comun. Acestea te educă să nu cârteşti când o mâncare e mai slabă, sau când fratele tău te‑a lăsat singur să termini treaba şi el s‑a dus la chilie să se odihnească, sau să te osteneşti să ajuţi pe cineva când tu eşti deja epuizat… Toate acestea cer nobleţe sufletească şi să ai în faţă tot timpul Judecata de Apoi, când ţi se vor contabiliza toate. Această lepădare de sine se învaţă într‑o viaţă întreagă.

Cum se împacă împărţirea de sarcini ca stareţ şi lepădarea de sine?

Cel mai bun exerciţiu pentru lepădarea de sine o face stareţul, pentru că trebuie să aibă îndelungă răbdare cu dispoziţia, caracterul şi boala fiecăruia, sau cu neînţelegerile dintre ei. De multe ori eşti pus în situaţia de judecător, de a face dreptate.

Majoritatea scrierilor provin de la Sfinţi Părinţi, în general dinspre obşti de monahi. Este suficientă documentaţia feminină pentru alcătuirea unei obşti armonioase?

Aceasta chiar este o problemă importantă, dar în ultimii ani au început să mai apară şi vieţi de sfinte sau cărţi cu rânduiala în obştile de maici, ca de exemplu viaţa stareţei Macrina, ucenica lui Gheron Iosif. Ea surprinde foarte bine chiar problemele contemporane ale obştilor de maici. Într‑adevăr, e o diferenţă destul de mare între vieţuirea într‑o mânăstire de călugări şi una de maici, pentru că gândirea lor, simţirea, raportarea la ceilalţi este diferită. De asemenea, este o diferenţă între monahismul românesc şi cel grecesc. Poporul român e mult mai apropiat de mânăstiri, trăieşte şi creşte odată cu mânăstirile, încât e dificil de făcut un program de vizită, cum se întâmplă în Grecia, când de la o anumită oră se închid porţile şi nimeni nu mai are acces după zidurile sfintelor lăcaşe.

Obştile monahale feminine se ghidează mai mult după tradiţia mânăstirii şi adaptarea, acolo unde se poate, la scrierile pentru călugări. De multe ori se aplică greşit, pentru că nu se poate crea o balanţă între ascultarea de stareţă şi cea de duhovnic.

Ce rol a avut Părintele Iustin în prefacerea duhovnicească a sfinţiei voastre?

Părintele Justin ne‑a născut din nou, ne‑a format după tiparul lui, în aşa fel ca după trecerea lui la Domnul să nu putem acţiona altfel decât în linia gândirii lui. Deoarece părintele a fost un om sfânt şi plin de înţelepciune, a format pe fiecare, poate prin metode mai atipice, dar conform cu Sfinţii Părinţi şi cu regulile monahale. De asemenea, şi formarea mea ca stareţă tot lui o datorez, pentru că chiar de la începutul stăreţiei m‑a supravegheat, m‑a certat uneori dacă nu acţionam aşa cum trebuia după Dumnezeu şi mi‑a dat o direcţie pe care încerc acum să o menţin. Totdeauna ne‑a învăţat prin exemplul personal că smerenia este mai mare decât toate şi că a fi stareţ nu este un motiv de mândrie, ci de răbdare continuă şi o mare responsabilitate şi grijă faţă de cei pe care îi păstoreşti.

Interviu realizat de Isabela Aivăncesei