Revista:

Cuvioasa maică Benedicta

Untitled

Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Discipol al lui Tudor Vianu. Istoric literar, universitar, eminescolog, comparatist. Membru corespondent al Academiei Române, director al Şcolii Române din Roma. În ultimii ani ai vieţii – maica Benedicta, monahie a Văratecului. Piesele unei biografii care impresionează prin definirea vocaţiei. Ea însăşi desluşită ca un dar de preţ prin focalizarea, graţie proniei, către o precisă direcţie. „Cetăţean al Galaxiei Gutenberg”, crezând în cuvânt, căci „cuvântul este logos, cuvântul este sfânt”, trecerea sa prin lume se sustrage formulelor clasice ale unui curriculum vitae, pentru că fiecare dintre etapele devenirii reprezintă chipuri ale unui ideal. O felduinţă nedispusă la compromisuri.

Se naşte la 20 august 1920, la Bucureşti. Tatăl, Nicolae Dumitrescu, fiul lui Matache Dumitrescu, proprietar al moşiilor Glina – Catrina, Căţelu, Ferentari, din jurul Bucureştilor, este jurist. Mama, Maria Dumitrescu, este fostă profesoară de română la Liceul „Regina Maria”. Ei o îndrumă către cultură, „într-o casă în care literatura română era în cărţi şi în aer”. Tot ei sunt cei care îi încurajează talentul muzical. Muzica va reprezenta, de-a lungul întregii existenţe, marea sa dragoste. Iar faptul că, din motive medicale, nu i se va putea dedica va fi privit ca argument al sporirii credinţei de către cea care, la sfârşitul vieţii, mărturisea: „Am încercat să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simţit în toate un deget de sus, care m-a mânat.”

Însăşi istoria familiei pledează în favoarea acestei desluşiri a lucrurilor. Părinţii săi, colegi de facultate, căci cele două facultăţi împărţeau aceeaşi clădire, sunt cununaţi, la Iaşi, în 1917, de memorandistul Vasile Lucaciu, alături de părintele Gheorghe Apostol, bunicul matern – căci nu era vrajbă atunci între fraţii ortodocşi şi greco-catolici. Nicolae Dumitrescu, grav rănit la Mărăşeşti, este descoperit de socrul său, parohul bisericii din Mărăşeşti, într-un tren cu răniţi, dus la Iaşi şi operat, salvată fiindu-i viaţa.

După absolvirea Liceului de Fete, în care influenţa Elenei şi Aninei Pogoneanu va fi esenţială dedicării către cariera umanistă, urmează cursurile Facultăţii de Drept şi a celei de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti. În 1948 începe cariera universitară ca asistentă la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a Facultăţii de Litere din cadrul universităţii bucureştene. Un an mai târziu, se căsătoreşte cu avocatul Apostol Buşulenga. În decursul deceniilor, activitatea didactică este completată de calitatea de director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară, preşedinte al Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată, director al publicaţiilor Synthesis şi al Revistei de istorie şi teorie literară, în 1991 fiind numită, pentru scurtă durată, director al Accademiei di Romania.

Pentru detractorii săi, ceea ce contează este prezumtiva incorectitudine politică. Pentru majoritatea, maica Benedicta reprezintă un sinonim al culturii. Eseurile şi cursurile sale, viziunea asupra Renaşterii şi perenitatea luptei lui Sofocle pentru adevăr, legăturile romantismului german cu lirica eminesciană, umanismul, căruia i-a aparţinut întru totul şi asupra căruia a deschis noi perspective, Biblia – parte a bibliografiei cursului său –, cruciada purtată alături de fostul student şi asistent, poetul Ioan Alexandru, împotriva neputinţelor unui regim strivit de propria sa obtuzitate sunt repere ale unei cariere ce nu are nimic din ambiţia şi trufia, suficienţa şi pofta de onoruri pe care adesea le întâlnim. Pentru că, aşa cum mărturisesc studenţii săi, fiecare dintre treptele acestei forme de împlinire constituie o reflectare a jertfei.

Acest fapt devine evident după 1990, când prietenia veche cu Valeria Sadoveanu, întâlnirile cu viitorul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania, verile petrecute, vreme de două decenii şi jumătate, la Mânăstirea Văratec, sprijinul părintelui duhovnicesc, cucernicul părinte Gheorghe Chiriac, doctor în Teologie la Strasbourg, fost deţinut politic, cel ce îi oferă sfat deprinderii rugăciunii inimii, întâlnirile cu cuvioşii părinţi Justin Pârvu (care o va tunde în monahism) şi Iachint Unciuleac, nu în ultimul rând societatea ale cărei valori, bântuite de strălucirea părelnicului, nu le poate accepta, o determină să se retragă la Mânăstirea Văratec, unde primeşte tunderea în monahism. Sămânţa acestei decizii se află în anii copilăriei când, alături de mătuşa paternă, Zoe, participa la slujbele oficiate în biserica Precupeţii Noi.

Trece la cele veşnice la 5 mai 2006, în ajunul praznicului Izvorului Tămăduirii. Potrivit diatei lăsate, este înmormântată în cimitirul Mânăstirii Putna. În fiecare vară, ctitoria muşatină găzduieşte lucrările manifestărilor ştiinţifice dedicate memoriei maicii Benedicta. (http://www.romlit.ro/colocviul_de_la_putna)

La un deceniu după trecerea pragului acestei vieţi, moştenirea sa este mai importantă decât oricând, reamintindu-ne rândurile fostului său student, Alex. Ştefănescu (Ce urât ne-am purtat cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga!, în România literară, nr. 19/2006). Dar mai ales ca busolă; ca hartă; ca încurajare. Într-o lume a firescului relativizării, cultura rămâne reperul dintâi. De aici pornind, recunoştinţa faţă de memoria maicii Benedicta de la Văratec devine încercare de neafundare în zădărniciile cotidiene, sporire a credinţei şi revenire, de fiecare dată, după fiece cădere, la Dumnezeu. Inclusiv prin intermediul culturii.

Vincenţiu Dascălu