Revista:

Biserica de aramă din căuşul muntelui sau trei ani fără Părintele Justin Pârvu (I)

Untitled

Luna aceasta se împlinesc trei ani fără Părintele Justin Pârvu. Sfinţia sa a lăsat în urmă mii de fii duhovniceşti, monahi şi mireni, care astăzi îl pomenesc mereu în rugăciunile lor şi‑i răspândesc sfaturile pe care şi‑au retemeluit vieţile. Doamna Doina Jalea, fost Redactor‑şef al postului de radio „România Actualităţi”, l‑a cunoscut pe părintele în ultimii săi ani şi i‑a devenit o ucenică fidelă. Ne bucurăm să găzduim aici una dintre convorbirile pe care dumneaei le‑a avut cu Părintele Justin, în luna iunie a anului 2001, cu exact 12 ani înainte de trecerea părintelui la Domnul. Departe de a le fi slăbit, scurgerea timpului cred că a încărcat cuvintele Părintelui Justin cu o putere aparte. (C.C.)

De la coada lacului Bicaz ceva mai încolo, la răscrucea satului Petru Vodă, se face spre stânga un drum forestier de vreo 5 kilometri, care se strânge în Poiana Haşca. Aici, în căuşul muntelui căptuşit cu brad, stă rânduită de mâna lui Dumnezeu o biserică pictată în nuanţe de aur şi aramă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Mireasmă de lemn proaspăt în aerul tare de munte, căci lucrarea nu este desăvârşită încă. De jur‑împrejur chilii de călugări. La căsuţa Părintelui Justin Pârvu, oameni veniţi de prin partea locului sau de departe aşteaptă. Timp de trei zile – după un străbun obicei al mânăstirilor Moldovei –, oricine primeşte aici culcuş şi hrană, aşa că nu‑i nici o grabă! Părintele Justin, stareţul, la peste 80 de ani, nu oboseşte niciodată să primească, pe rând, din zori până în crucea nopţii, mulţimile de creştini. Cu răbdare duhovnicească şi infinită dragoste de oameni, dăruit cu har, Părintele Justin te învăluie mai întâi în lumina blândă a ochilor săi albaştri, apoi îţi cercetează adâncul inimii şi firul gândului. În cele din urmă află credinţa, nădejdea şi dragostea fiecăruia, căci credinţa ortodoxă nu este filosofie, nu este teologie, este trăire! Şi nimeni nu cunoaşte mai bine decât el Ţara Românilor, starea de spirit a neamului şi vremea ce va să vie.

Care ar fi acum, părinte, la ceas de derută, interesul naţional pentru neamul românesc?

Redresarea morală, lupta împotriva patimilor din noi, reînnoirea vieţii noastre spirituale şi revenirea la făgaşul nostru de origine.

Deţinem oare noi, românii, vreo comoară, de se înverşunează toţi şi toate împotriva noastră?

Comoara românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este îndreptată împotriva ei. Câtă vreme există viaţă monahală, nu e totul pierdut. Cei înverşunaţi împotrivă nu ne vor neapărat numai teritoriile, ci mai ales distrugerea spiritului românesc, secătuirea lui picătură cu picătură. Se lucrează extrem de subtil la aceasta!

Tăvălugul vieţii moderne, de consum cu orice preţ, mai poate fi oprit?

Viaţa modernă este cu atât mai periculoasă cu cât noi ne îndepărtăm de originea noastră. Nu mai avem tradiţii, obiceiuri, straiele noastre, ţinuta noastră… Le‑am anulat, îmbrăţişând tot ceea ce este străin spiritului nostru. Aceasta este o slăbiciune: să iei mai întâi tot răul de la celelalte popoare.

În cine stă nădejdea salvării?

Tinerii!!! Şcoala trebuie să‑i recâştige pentru viaţa morală spre regenerarea spirituală. Şi Familia!!! Dacă un tânăr creşte într‑o familie sănătoasă, el va putea, prin şcoală şi Biserică, să se împlinească şi în societate.

Dar tinerii au nevoie de modele!

Vieţile sfinţilor şi modelele de viaţă ale înaintaşilor noştri, de la Ştefan cel Mare, dacă nu mai dinainte, şi până în zilele noastre. Altele nu pot fi!

Pe ce ar trebui să se sprijine ţara şi omul?

Ţara pe Biserică, armată şi şcoală, iar omul pe familie.

Ce‑i sfătuiţi pe români acum, când toţi par derutaţi?

Să asculte numai de cuvântul lui Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”

România – Grădina Maicii Domnului

La ceas de seară mai e de aflat un lucru esenţial. De ce în popor i se spune ţării noastre Grădina Maicii Domnului?

Când Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a Sa, românii, cu bunul lor simţ caracteristic, au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit, la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: „Petre, dă‑le un colţ din Grădina Raiului.” Dincolo de poveste, adevărat este că Maica Domnului e aici, cu noi.

Despre „neghinele” vie]ii bisericeşti

Părinte Justin, în partea noastră de lume, Europa este centrul vortexului. De la Marea Schismă, cele două jumătăţi ale unui întreg firesc sunt ireconciliabile, căci continuă să se raporteze diferit la Dumnezeu. Aproape 1.000 de ani de dezbinări! De ce?

Apostolul Pavel rezumă toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om şi filosofia cea după Dumnezeu‑Omul (Coloseni 2, 8‑10): „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii. Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.”

Există două filosofii: filosofia ortodoxă a „de‑o‑fiinţimii” şi filosofia eretică şi occidentală, modernă, a „asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, dumnezeiesco‑omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeire şi omenire, filosofia bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic, dat de certitudinea Învierii. A doua este o filosofie adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului.

Biserica este Trupul Dumnezeului‑Om Hristos. Este o greşeală fundamentală ca Biserica să se împartă. În mersul lor de‑a lungul istoriei, multe Biserici s‑au dezbinat, între care şi a noastră. Biserica s‑a adaptat poporului, în timp ce regula e inversă: poporul trebuie să se adapteze Bisericii! Ştim că acestea au fost „neghinele” vieţii noastre bisericeşti, „neghine” pe care Domnul nu le smulge, ci le lasă să crească împreună cu grâul până la seceriş. Este de acum vremea, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze a fi dezbinaţi. E vremea să fie arhierei şi preoţi ai Bisericii Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească! Misiunea Bisericii este de a cultiva în sufletul poporului simţământul şi cunoştinţa faptului că fiecare mădular al Bisericii este o persoană sobornicească, veşnică şi dumnezeiască‑omenească, pentru că este a lui Hristos, şi, pentru aceea, frate al tuturor ortodocşilor.

Care ar fi mijloacele cu care se poate realiza acest scop? E simplu, mijloacele dumnezeieşti‑omeneşti ale Bisericii sunt: dreapta credinţă, postul şi rugăciunea, dragostea, blândeţea, smerenia şi îndelunga răbdare. A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în batjocură. Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos, aşa cum nu L‑a suferit nici pe Hristos. Mediul în care creştinul aduce roadă este jertfa martirică. Lucrul acesta trebuie să‑l învăţăm pe român. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor!

Prin aceste nevoinţe şi fapte bune poruncite de Biserică se mântuieşte sufletul de lume şi de toate organizaţiile atee, stricătoare de suflet şi ucigătoare de oameni ale lumii. Ateismului cultivat şi antropofagiei poleite a „civilizaţiei” contemporane trebuie să le opunem personalităţi purtătoare de Hristos, care cu blândeţea mielului vor birui patimile cele aprinse ale lupilor urâtori de Hristos şi cu nevinovăţia porumbeilor vor izbăvi sufletul poporului de plăgile produse de „civilizaţie” şi politică. Civilizaţiei occidentale în numele omului fără de Dumnezeu, desfigurat de păcat, trebuie să‑i opunem nevoinţa săvârşită în numele lui Hristos. Pentru aceasta, datoria principală a Bisericii noastre este de a crea nevoitori purtători de Hristos. Temelia se poate pune numai având arhierei, preoţi parohi, călugări şi mireni nevoitori. Cuvântul care trebuie să se audă înlăuntrul Bisericii, astăzi, este: înapoi la nevoitorii purtători de Hristos, la Sfinţii Părinţi!!!

„Omul european s‑a proclamat pe sine Dumnezeu”

Ar rezulta, părinte, că există în sânul civilizaţiei noastre două culturi, una dumnezeiesc‑omenească şi alta doar omenească, teren de manipulare a sufletului şi de lucrare a răului, dar şi de înfruntare. Cum să înţelegem lucrurile şi ce e de făcut?

Cultura europeană modernă are ca temei omul. Prin om se înfăptuieşte scopul civilizaţiei europene şi conţinutul ei. Umanismul este principalul ei arhitect! El e clădit în întregime pe principiul că măsura tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, este omul. El e supremul creator şi dătător de valoare. Adevărul este ceea ce el va proclama ca adevăr, sensul vieţii este acela pe care el îl va proclama ca sens al vieţii, binele şi răul sunt acelea pe care el le va proclama ca bine şi rău. Mai simplu e să spunem că omul european s‑a proclamat pe sine Dumnezeu. Oare nu se observă cât de constantă este dorinţa lui de a face pe Dumnezeu? De a face pe Dumnezeu prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filosofie şi prin cultură, prin religie şi prin politică, prin artă şi prin modă, să facă pe Dumnezeu cu orice preţ, chiar prin Inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie? El a declarat pe limba lui umanistă că Dumnezeu nu există şi, călăuzit de această logică, a tras, plin de curaj, următoarea concluzie: de vreme ce Dumnezeu nu există, înseamnă că eu sunt Dumnezeu!

Nimic nu vrea mai mult omul occidental decât să se prezinte ca Dumnezeu, chiar dacă este în universul acesta precum un şoarece în cursă. Ca să arate şi să dovedească „dumnezeirea” sa a proclamat că toate lumile de deasupra noastră sunt goale, fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El vrea, cu orice preţ, să domnească asupra naturii, să o supună sieşi, drept care a organizat o campanie sistematică împotriva naturii, campanie pe care a numit‑o „cultură”. La ea a înhămat filosofia, ştiinţa, religia, etica, politica şi tehnica sa. Şi a izbutit să defrişeze o bucăţică de pe suprafaţa materiei, dar nu a transfigurat‑o. Luptându‑se cu materia, omul n‑a reuşit să o înomenească, ci ea a reuşit să îl restrângă pe om şi să‑l limiteze la ceea ce este de suprafaţă, să‑l reducă la materie. Şi omul, îngrădit din toate părţile de materie, se conştientizează pe sine ca materie şi doar materie. Cine a învins? Ca o ironie, civilizaţia l‑a făcut pe om rob al materiei, rob al lucrurilor. Autoproclamatul dumnezeu se închină lucrurilor, idolilor pe care el însuşi i‑a făurit. E limpede că omul occidental nu e Dumnezeu, ci un simplu rob al lucrurilor. În campania sa împotriva a tot ce este mai presus de fire, el a înlocuit cu produsele civilizaţiei sale orice năzuinţă spre cele mai presus de materie: a înlocuit cerul, a înlocuit sufletul, a înlocuit nemurirea, a înlocuit veşnicia, L‑a înlocuit pe Dumnezeu cel Viu şi Adevărat şi a promovat cultura ca dumnezeu, fiindcă omul nu poate rezista fără Dumnezeu pe această lume, oricum ar fi acest Dumnezeu, fie el chiar şi unul mincinos, creat de om. Aceasta e ironia sorţii omului cu astfel de dispoziţie sufletească!

Oare nu se vede că omul occidental a transformat Europa într‑o fabrică de idoli? Aproape toate produsele culturii au devenit idoli. Drept care vremurile noastre sunt, mai înainte şi mai presus de toate, vremuri de închinare la idoli. Nicăieri oamenii nu se închină atât înaintea lucrurilor şi nu se trăieşte atât de mult pentru lucruri şi de dragul lucrurilor ca în civilizaţia Occidentului. E o închinare la lut, căci nu se închină oare omul la lut când îşi iubeşte şi‑şi grijeşte doar trupul, susţinând cu îndărătnicie că trup este şi numai trup?

În filosofia Dumnezeu‑omenească a vieţii, însă, omul, societatea, poporul, statul trebuie să se acomodeze la Biserică, întocmai ca şi la prototipul lor veşnic. Invers, acomodarea Bisericii cu ele este cu totul inacceptabilă, cu atât mai mult subjugarea Bisericii de către ele.

Un popor numai atunci posedă valorile reale, când trăieşte şi pune în aplicare faptele bune, evanghelice şi întrupează în istoria lui etosul Dumnezeu‑omenesc. Ceea ce valorează pentru popor, valorează şi pentru stat şi pentru societate. Scopul poporului, ca totalitate, este acelaşi cu scopul omului ca persoană singulară. Şi scopul acesta este întruparea – în toate manifestările vieţii lui – a dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei evanghelice. Orice neam trebuie să devină „popor al lui Dumnezeu”, „popor sfânt”, care pune în evidenţă şi propovăduieşte, prin istoria lui, adevărul Dumnezeu‑omenesc al vieţii şi etosul Dumnezeu‑omenesc al ei (vezi I Petru 2, 9‑10; 1, 15‑16).

Interviu realizat de Doina Jalea