Revista:

Kabarnos, poetul muzicii bizantine

Untitled

Mărturisesc că mi‑am dorit ani mulţi la rând să‑l ascult – şi să‑l întâlnesc – pe Arhimandritul Nikodimos Kabarnos şi tare m‑am mâhnit când am aflat că a concertat la Râmnicu Vâlcea, fără ca să aflu şi eu ceva despre asta! Dar Dumnezeu – Care vede inima omului! – a potrivit atât de bine lucrurile încât aveam să petrec în preajma protopsaltului elin toate ceasurile din seara până‑n noaptea zilei de 14 mai 2016, când se plineau exact 36 de ani de la naşterea sa în această lume! Bineînţeles că Dumnezeu lucrează prin oameni, iar oamenii Lui în acest caz au fost: mai întâi, Arhiepiscopul Varsanufie al Râmnicului – fără de care nu se putea întâmpla nimic din toate acestea, pentru că el a fost cel care l‑a invitat pe Arhimandritul Nikodimos Kabarnos –, apoi Arhimandritul Casian Hunca, care a mijlocit şi a făcut să posibil acest interviu, arhidiaconul Ştefan Constantin Răzvan – căruia îi mulţumesc şi acum pentru toată tălmăcirea din limba elină! – şi, nu cel din urmă, bunul prieten Cristian Stoica, în casa căruia am petrecut acele frumoase ceasuri de taifas. Deci…

Arhimandritul Nikodimos – botezat la naştere Panagiotis – s‑a născut în Mytilene, pe Insula Lesbos, acum 36 de ani, la 14 mai 1980, ca cel mai mare dintre cei şase copii ai familiei Kabarnos. În timpul primilor ani de şcoală, la îndemnul prietenului său Kostas Siteras, a studiat şi muzica bizantină cu profesorul Yorgos Mihalelis. Mai târziu, îşi va desăvârşi educaţia muzicală la Şcoala Superioară Bisericească, iar pe cea teologică la Universitatea Naţională Kapodistrias din Atena. A mai studiat şi tehnologia sunetului şi a instrumentelor muzicale la Şcoala Tehnică din Kefalonia (Lixuri), iar de curând a devenit doctor al Universităţii Pontificale Gregoriene din Roma în domeniul comunicării sociale. A învăţat apoi şi regie pentru cinematografie şi televiziune, colaborând cu numeroase canale media şi încercând să promoveze muzica bizantină şi pe aceste căi. Muzică psaltică a mai studiat cu Dionisios Iliopulos, Spiridon Pavlakis şi Panagiotis Ioakim, diploma de ieropsalt luând‑o cu calificativul „Excepţional”.

Cântă la strană de 25 de ani: mai întâi în locurile natale – la biserica Agios Antonios o’Megalos Trigona; la biserica Metamorfosis Megalohori; la Agios Simeonos de lângă Catedrala Mitropolitană din Mytilene; la Panagia Agiasu – unde se află icoana Panagia Brefokratousas din Agiassos; la Agios Nikolaos Plomariou din Plomari‑Mytilene; apoi în Atena, la Panagitsa Tavrou, la biserica de secol XI Agia Aikaterini Plakas; la Agios Dimitrios Ambelokipon – unde a cântat cu fostul protopsalt al Patriarhiei Ecumenice (1960‑1964), Trasyvulos Stanitsas; la biserica Metamorfosis Moschato.

A intrat în monahism şi a fost hirotonit ierodiacon la 24 ianuarie 2009, iar la 2 februarie în acelaşi an a devenit ieromonah şi arhimandrit. Astăzi slujeşte ca preot al Arhiepiscopiei Atenei şi predă muzică bizantină.

La mulţi şi mântuitori ani, părinte arhimandrit! Mulţumiri din partea mea şi a celor care citesc această revistă pentru faptul că aţi acceptat să‑mi acordaţi acest interviu tocmai în această zi!

Hristos a înviat! Mai întâi aş vrea să ştiu cine este publicul‑ţintă al revistei dumneavoastră?

Monahii din România. De toate vârstele. Revista se numeşte Lumea Monahilor.

Putem aşadar discuta teologic.

Bineînţeles. Aş vrea să vorbim mai întâi despre începuturi: cum a apărut dragostea pentru muzica psaltică?

Interviul acesta se va transcrie cuvânt cu cuvânt sau veţi face un fel de sinteză?

De obicei, noi ne silim să redăm cât mai fidel cuvintele părinţilor. Doar dacă mai trebuie îndreptate anumite dezacorduri gramaticale, ori anumite expresii sau interjecţii, atunci ne mai permitem să intervenim…

Bun! În vremea copilăriei, am început să studiez muzica din întâmplare. Asta pentru că un prieten mi‑a spus odată: „Haide să‑l vedem pe dascălul Yorgos!” Yorgos era un profesor de muzică din Mytilene, locul meu de baştină. Cu el am început să învăţ muzică bizantină. Şi aşa cum un copil începe de la o vârstă fragedă să studieze o limbă străină, fără s‑o înţeleagă, fără să priceapă prea bine ce face, tot aşa şi eu am ajuns să ştiu muzică fără să‑mi dau seama de asta. Totuşi, la un moment dat, m‑am plictisit şi n‑am mai vrut să continui. Şi‑mi spune atunci un prieten cu care învăţam muzică: „Panos, vino să cânţi, dar nu mai privi cursurile ca pe ceva de învăţat, ci ia totul ca pe un amuzament!” De aceea primul om căruia îi datorez cariera mea muzicală este profesorul Yorgos Mihalelis, iar cel de‑al doilea, fără de care n‑aş mai fi ajuns în postura actuală, este prietenul meu…

Care se numeşte…

…Kostas. Kostas Siteras. Şi să zicem că aceasta este „protoistoria” carierei mele muzicale.

Dar Kostas mai cântă? A mai cântat?

Kostas este astăzi ajutorul dascălului în biserica la care cânt şi eu. El ţine strana din stânga, ca lampadarios, iar eu pe cea din dreapta. Cu timpul, lucrurile au evoluat, au căpătat o altă turnură pentru că, mai înainte de a împlini 18 ani, am plecat de pe insulă [Insula Lesbos – n. red.]. Totuşi, înainte de a părăsi insula natală am avut fericita ocazie de a cânta într‑o biserică, al cărei preot slujitor nu mai este acum printre noi, dar este considerat sfânt: Părintele Fotios. Era un părinte nebun pentru Hristos. Am trăit multă vreme pe lângă acest om şi am învăţat de la el multă teologie, fără ca el să‑mi fi vorbit vreodată despre aşa ceva. Asta pentru că viaţa lui era teologie! De atunci consider că lucrul de bază în viaţa bisericească nu este atât să vorbeşti teologic, cât să trăieşti teologia zi de zi. Viaţa ta să fie teologie! Această teologie am primit‑o de la Părintele Fotios şi învăţătura lui am încercat s‑o introduc şi în cântare. Acum, dacă eu am reuşit să pun în practică aceasta, rămâne de văzut. Concluzia va fi a celor care mă ascultă.

Mai departe… Odată cu adăugirea anilor, am plecat din insula natală – după cum am spus – şi am luat drumul Atenei. La Teologie.

La studii

În prima duminică, după ce am ajuns în Atena, m‑am dus la o biserică oarecare. Întâmplător. Şi m‑am dus la strană. M‑a pus psaltul să cânt ceva şi atunci a ieşit preotul din altar şi mi‑a zis: „Avem nevoie de un psalt în biserica noastră şi tu vei fi acela!” În felul acesta, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încă din prima săptămână mi‑am găsit şi… de lucru, cum s‑ar zice. Psalt!

Toată viaţa mea pe tărâmul muzicii bizantine este o minune. Nu este vorba despre ceva magic, ci despre modalitatea prin care psaltica reuşeşte să mă aducă la starea de dinainte de cădere. Adică la naturaleţe. Ceea ce mi se întâmplă mie prin muzica bizantină este ceva cu totul natural. Nu este nimic magic. Pur şi simplu, prin muzica bizantină reuşesc să experiez starea primordială, de dinainte de cădere.

Să înţeleg de aici şi că muzica bizantină este un fel de a doua natură?

Corect!

Bun. Şi la câţi ani a plecat copilul Panagiotis să înveţe muzică psaltică? La 12?

Pe la şapte‑opt ani.

Şi părinţii ce au zis despre asta?

Părinţii mei nu au nici o treabă cu muzica bizantină. Iubesc biserica. Nu lipsesc de la Liturghie. Iar pe noi de mici ne‑au dus la biserică…

Înseamnă că sunteţi mai mulţi acasă…

Eu sunt primul din cei şase copii ai părinţilor mei. Toţi fraţii mei au studiat muzică psaltică, dar… nici unul nu cântă! Oriunde se duc să cânte, lumea îi întreabă mai devreme sau mai târziu: „Cum te cheamă?” „Kabarnos.” „Aha! Kabarnos!” Adică…

Da. E deja un nume greu de purtat. Altceva acum, părinte. O problemă care mă frământă de multă vreme: reuşeşti să te rogi atunci când cânţi? Chiar dacă nu întotdeauna, să zicem.

Muzica nu e rugăciune. Rugăciunea este un mod de a comunica cu Dumnezeu – aşa cum făceau primii oameni în paradis. Muzica este consecinţa căderii omului. Aşadar căderea omului l‑a adus pe acesta în situaţia să aibă nevoie să se exprime într‑un mod, să spunem, neautentic. De a comunica ne‑natural cu Dumnezeu, întrucât omul şi‑a pierdut comunicarea aceea perfectă din rai cu Creatorul. De aceea muzica este ceva în locul comunicării directe cu Dumnezeu…

În general, fiecare tip de artă este o creaţie a omului şi nu a lui Dumnezeu. Iar arta a fost creată de om spre a depăşi moartea. Pentru că păcatul a pus un zid între oameni şi Dumnezeu şi a adus moartea. Arta încearcă – şi de multe ori reuşeşte, oarecum – să spargă acest zid, să surmonteze timpul. De exemplu, ceea ce face un sculptor: el va muri cândva, dar sculptura sa va rămâne. La fel şi muzicianul: tot artă face, iar după moarte, muzica lui va dăinui, se va cânta.

De aceea, eu consider că muzica nu este forma perfectă de comunicare cu Dumnezeu. Este doar o formă simplă, cel mai neînsemnat mod de a te ruga lui Dumnezeu.

Atunci, poate că tu cânţi pentru oameni ca aceştia să se poată ruga…

Rolul muzicii bizantine este să preia textul şi să‑l facă să fie pe înţelesul oamenilor. Prin intermediul acelor texte, însă, omul poate să se roage. Primele forme de organizare creştină interziceau muzica în biserică. Biserica a fost însă nevoită să accepte muzica în cult – cu toate că nu dorea aceasta – întrucât ereticii lui Arie îşi răspândeau ideile prin intermediul cântărilor şi atrăgeau mulţi adepţi în acest mod (şi prin lucrarea sa Banchetul). Ca să contracareze lucrul acesta, Biserica a fost nevoită să recurgă la aceeaşi metodă şi a făcut‑o prin…

…Sfântul Efrem Sirul.

Da. El a avut cel mai mare rol în adoptarea muzicii în Biserică, prin introducerea hexametrul silabic în cult. În melodiile ereticilor el a pus dogmele ortodoxe. Aşadar muzica a apărut în Biserică din şi prin necesitate. Aş vrea să spun un lucru pe care eu îl consider important pentru cei care se ocupă de muzica bizantină şi consideră că doar muzica tradiţională psaltică este bună, nu şi muzica polifonică: toate genurile de muzică bizantină – fie că e de secol X, fie că este din veacul al XIII ‑lea etc. –, toate tipurile acestea de muzică au în ele semnul păcatului, pentru că sunt creaţii ale perioadei de după cădere. Aşadar nu putem vorbi despre muzică bună sau muzică mai puţin bună. Dacă cineva ar dori să cânte muzică de secol XVIII – foarte bine face că priveşte înapoi, în istorie. Cel care vrea să cânte psaltică bizantină de secol XXI – foarte bine face pentru că el creează şi îmbogăţeşte muzica astfel. Aşadar toate tipurile de muzică pot să‑l ajute pe om să comunice – chiar şi în mică măsură – cu Dumnezeu. Totuşi, nu trebuie să uităm că în secolele anterioare muzica ajunsese la un nivel foarte înalt. Dacă vrem să le depăşim trebuie să ne împropiem această muzică, s‑o transfigurăm şi s‑o ridicăm la un alt nivel. Aceasta este datoria psalţilor, a muzicienilor, a profesorilor, a teoreticienilor şi a tuturor celor care se ocupă cu muzica.

Am să vă spun un lucru: nu există greşit sau corect. Singurul Adevăr este Dumnezeu şi nici un tip de artă nu este cel adevărat.

Îi spuneam unui prieten – Victor Şapcă, profesor de muzică psaltică în Craiova, pe care‑l mai îngân uneori la ison la strana Lainiciului – că mie mi se pare că muzica bizantină e ca o tânguire după Dumnezeu. E ca şi cum ai plânge după ceva drag pe care l‑ai pierdut. Ca un dor de Dumnezeu şi rai. E doar o părere personală, însă în felul acesta făceam eu diferenţa între muzica psaltică şi cea polifonică. Din acest motiv am şi o altă stare la rugăciune atunci când se cântă muzică psaltică. De asta am şi întrebat mai înainte dacă poţi să te rogi în timp ce cânţi…

Consider că simţi mai profund prezenţa lui Dumnezeu şi comunicarea cu El cu cât cânţi mai mult mecanic. Pentru că atunci mintea ta nu este prea concentrată pe cântare şi poate să stea la rugăciune.

Athoniţii mi‑au spus că există canoane care interzic cântatul prea frumos pentru că acesta îndepărtează mintea de la rugăciune.

Asta pentru că frumosul – aşa cum îl traducem noi, oamenii – este, de fapt, „frumosul” de după cădere, pe când „urâtul” este dinainte de cădere. Cu acest simţământ spun ei să nu cânţi „frumos”. Dacă‑l asculţi pe Sfântul Paisie Aghioritul cântând îţi dai seama imediat că el cânta din inimă şi imnele lui îl ridicau şi plutea către Dumnezeu. Şi cânta cu atâta patos ca şi când Dumnezeu era în faţa lui. Aşa o bucurie reda prin sunet încât oamenii – văzându‑i şi fericirea de pe chip – uitau că, de fapt, muzical vorbind, el cânta puţin fals. Nu era atât de priceput la muzică, dar simţeai că el se ducea la Dumnezeu atunci când cânta. Când îl ascultai ştiai că Dumnezeu era de faţă.

Consider că muzica bizantină dă această bucurie, a întâlnirii cu Dumnezeu. Ce frumos este ca atunci când cânţi „Hristos a înviat” să te bucuri de Înviere! Ascult uneori psalţi care cântă „Hristos a înviat” foarte sobru, grav, şi consider că sunt plictisiţi când fac aceasta: cântă ca şi cum n‑ar cânta din inimile lor, ca o interpretare străină de sufletele lor.

Să înţeleg că vă bucuraţi atunci când cântaţi, părinte!?

Am multă bucurie atunci când cânt. Uneori, când încep să cânt şi să vorbesc cu Dumnezeu, îmi fug notele. Cobor atunci în realitate – ca să pot cânta mai departe –, dar pierd comuniunea cu Dumnezeu. Atunci când mă ascultaţi şi vă daţi seama că, oarecum, îmi pierd puţin glasul, să ştiţi că se întâmplă aceasta pentru că mintea mea încearcă să fugă spre Dumnezeu. Când vocea îşi revine înseamnă că am revenit şi eu pe pământ şi sunt atent la note.

Aha! Deci înseamnă că totuşi vă rugaţi în timp ce cântaţi! Părinte, sunteţi ieromonah (arhimandrit), dar nu ştiu care vă este mânăstirea de metanie.

Mânăstirea mea din Mytilene. Mânăstirea reprezintă în acelaşi timp şi enoria mea şi în toată vremea mă aflu sub privirea şi dragostea lor. Sunt ca un fel de paroh. Arhimandritis înseamnă „căpetenia” (arhe) „curţii” (mandras). Eu, fiind arhimandrit, „curtea” mea o reprezintă enoria mea. Pentru a veni aici, la dumneavoastră, mi‑am înştiinţat mai întâi „curtea”, enoria mea, şi am luat binecuvântarea lor pentru aceasta. De multe ori ei îmi dau telefon şi mă întreabă: „Eşti bine? Cum te simţi acolo unde eşti? Cum îţi merge? Trimite‑ne câteva fotografii de acolo de unde eşti!” Dacă citesc pe internet despre vreo activitate de‑a mea, mă întreabă imediat: „De ce nu ne‑ai spus şi nouă despre asta?” Asta este mânăstirea mea.

Aţi mai fost în România: vă place ceva aici, la noi? Sau ce anume v‑a frapat?

Ceea ce‑mi place foarte mult în România sunt mânăstirile, care sunt cutremurător de frumoase. Sunt frumos împodobite şi pe dinlăuntru şi pe dinafară. Pe dinăuntru cu acele fresce splendide, iar pe dinafară cu culorile lui Dumnezeu: cu mult verde de câmp şi pădure şi cu multe flori de toate culorile… Natura este foarte frumoasă aici: marea de verdeaţă, norii, ploaia – toate acestea îmi plac în România. Este pentru prima oară când văd ploaie în România şi m‑a impresionat foarte mult lucrul acesta.

Părinte, mi‑aduceţi aminte de timpurile lui Noe, pentru că până în vremea lui n‑a fost ploaie pe pământ (acesta era şi unul dintre motivele pentru care cei din vremea lui nu credeau într‑un potop, pentru că nu văzuseră vreodată „deschizându‑se jgheaburile cerului”)…

Este un fenomen care arată foarte bine măreţia lui Dumnezeu: vezi cum cade ploaia de la Dumnezeu şi cum îi răspund plantele, care se deschid către Creatorul lor şi cresc! Dau slavă lui Dumnezeu! Tot asta trebuie să facem şi noi: să dăm slavă lui Dumnezeu! Ceea mai frumoasă formă de rugăciune este slăvirea lui Dumnezeu.

Aşa este. De multe ori am găsit sfinţi părinţi care‑şi încheiau viaţa cu: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

De când ne trezim dimineaţa, să‑L slăvim pe Dumnezeu prin tot ceea ce facem: fie prin muzică, fie prin orice altceva.

Amin, părinte! Dar spuneţi‑mi, unde vă place mai mult la Liturghie: acolo unde cântă maicile sau în mânăstirile de călugări?

Fiecare tip de cântare aduce ceva deosebit. Când mergi într‑o mânăstire de maici, în momentul în care deschid gura şi încep să cânte, te impresionează dintr‑o dată. Dintr‑o dată sufletul tău urcă spre înălţimi, către cer. Vocile femeieşti impresionează imediat, dar, în foarte scurt timp, încep să te obosească. Pe de altă parte, când te duci într‑o mânăstire de călugări, nu rămâi impresionat atât de repede, dar, cu cât trece timpul, cu atâta simţi că te apropii din ce în ce mai mult de Dumnezeu. E la fel ca în Muntele Athos: începi cu vecernia de după‑amiaza şi toată noaptea, până dimineaţa, când se gată Liturghia, simţi că te‑ai apropiat de Dumnezeu. Şi nu oboseşti deloc! Asta este: dacă vrei să stai mai puţin într‑o mânăstire, du‑te într‑una de maici! Dacă vrei să‑L întâlneşti mai repede pe Dumnezeu, du‑te într‑una de monahi (aghioriţi)! Alegi şi culegi ceea ce alegi!

Şi, în sfârşit, ceva pentru monahii şi monahiile din România?

Pentru ca un monah să fie bun, el trebuie să facă ascultare şi comunităţii din care face parte. Pecetea acestei ascultări către comunitate este Episcopul, aşa încât este vital ca monahul să fie ascultător ierarhului locului. În felul acesta este menţinută şi unitatea Bisericii prin ascultare. Ca să poată spune toţi, şi preoţii şi monahii: „Întâi pomeneşte Doamne pe Arhiepiscopul nostru…, pe care‑l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.”

Amin! Şi mulţumire multă pentru toată grăirea aceasta!

Interviu realizat de George Crasnean
(Râmnicu Vâlcea, 14 mai 2016)