Revista:

Pictorul Paul Gherasim: „În clipă clipeşte nesfârşirea…”

Untitled

Domnul Paul Gherasim (n. 25 iunie 1925) este una dintre cele mai emblematice şi misterioase figuri ale artei româneşti îmbisericite. A studiat desenul cu pictorul Nicolae Dărăscu, iar pictura cu Jean Alexandru Steriade, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, între anii 1943 şi 1947. Din anul 1946 a participat la principalele expoziţii oficiale. Prima expoziţie personală a avut loc în 1966, la Galeria „Galateea”. În 1985 întemeiază Grupul „Prolog”, împreună cu Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv şi Constantin Flondor. Expoziţiile acestui grup au stârnit un viu interes, dar şi aprinse comentarii ale acelora care văd arta doar ca o formă de expresie a unui om orizontalizat, animat numai de propriul lui talent…

Domnule Paul Gherasim, vorbiţi adesea despre marii, importanţii iconari din spaţiul liturgic românesc, dar lumea se dă în vânt tot după Tattarescu. Şi preoţilor, şi credincioşilor le place foarte mult pictura lui. Până la urmă, care e deosebirea între ce a pictat Tattarescu şi ce a zugrăvit Pârvu Mutu?

Despre aşa ceva am mai vorbit eu o dată, îndemnat de Dan Hăulică de la Academia Română. Trebuie să mă străduiesc să dau un răspuns de care să răspund, să răspund de el.

Aceşti pictori laici, care vin din şcoala laică – Tattarescu, Mirea –, care au pictat biserici, nu erau pictori pregătiţi pentru pictură bisericească. Începutul lor ca pictori de biserici a fost pe vremea când în Biserică a pătruns cu viclenie, cu viclenia celui rău, secularizarea…

Acestor pictori li s‑a îngăduit enorm! La un moment dat, numele lor a ajuns atât de cunoscut încât aproape devenise mai important decât ce pictau sau chiar cum pictau ei. Deveniseră pictorii de „tradiţie” ai Bisericii, aşa de cunoscute erau numele lor – pentru că numele lor erau în muzee şi au ajuns, iată, în biserici. Au făcut un lucru nelalocul lui, călăuziţi de un duh rău, că au ajuns să picteze peste pictura veche din biserici; au stricat pictura veche, au acoperit‑o şi au pictat peste. Sunt destule biserici vechi acoperite de pictura lor.

Dar ce nu e în regulă, până la urmă, cu pictura lor? Credeţi că nu aveau talent, sau nu aveau credinţă? Unde erau ei deficitari?

Am spus că pictura lor nu are nimic de‑a face cu Biserica. Ei au ajuns să picteze prin înşelăciune.

Problema cu talentul se desface, pentru că atunci ar trebui să vorbim despre locul lor între pictorii laici ai ţării şi nu sunt de valoarea unor pictori precum Grigorescu, Andreescu sau Luchian. Iar în ce priveşte credinţa, doar Dumnezeu ştie dacă aveau, eu nu ştiu.

Totuşi, lumea apreciază pictura lor. De ce oare?

Aţi rostit cuvântul „lume”. Ce ştie lumea?! În lume oamenii sunt diferiţi după chip, după voce, după simţire. Dumnezeu a binecuvântat pe om cu daruri, şi omul este liber. Dumnezeu a lăsat omul cu un dar pe care să îl ducă la împlinire. Ei, e foarte greu aici, şi dacă suntem ridicaţi pe o treaptă unde sunt lucruri foarte greu de deosebit, se cere un dar al deosebirii, care e unul dintre cele mai mari daruri. Aşa că a vorbi despre lume şi despre ce apreciază lumea nu are nici o semnificaţie…

Îmi place ce mi‑aţi spus şi mi se pare că aşa este. Cu toate astea, există un gust public, sau o majoritate care apreciază un lucru anume…

Aţi rostit iarăşi un cuvânt foarte greu: gust. Păi, cel mai greu se ajunge la gust, cel mai greu… Ca să poţi să ajungi să deosebeşti lucrurile şi, mai ales când e vorba de cele importante, să dai dovadă de subţirime, atunci trebuie să ai o educaţie specială, aceea e cea a gustului. Înainte de a vedea, este acest simţ al gustului şi ţi se cere să guşti: „Gustaţi şi vedeţi” – nu spune aşa Scriptura? „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.” Aşa e. Dar, ca să ajungi la a gusta am spus mai înainte că este foarte greu. Înainte de a gusta, cu alte cuvinte de a avea gust, nu poţi nici să vezi cu adevărat. Aici se află răspunsul.

Aşadar gustul nu e un dar, gustul este un simţ pe care îl lucrezi, pe care îl antrenezi, pe care îl educi?

Toate sunt daruri. Nimic nu poţi să faci fără ajutorul lui Dumnezeu. Când ai ajuns să ai acest dar – iată darul credinţei: fără această lumină a darului credinţei nu poţi să vezi.

Acum sigur că lucrurile ar trebui privite atât în legătură cu credinţa, cât şi cu înţelegerea la care ajunge cineva şi în aşa‑zisa cultură – aşa‑zisa cultură, pentru că adevărata cultură este, după mine, lumina Bisericii.

Bine, dar astfel, între toţi intelectualii pe care îi avem acum, foarte puţini ar intra în această „ceată”.

Eu nu vreau să mă leg de vieţile oamenilor. Dumnezeu ştie, şi ei ştiu ce îi atrage mai mult. Dacă i‑ar atrage credinţa, şi‑ar revedea fiecare viaţa, cum mi‑am revăzut şi eu viaţa, că doar am trăit prin păcate, şisuferinţa pe care o am acum este o povară a păcatelor mele.

„Nu ne întoarcem la credință; credința e tot timpul înainte, e înaintea noastră, nu e în urmă”

Păcatele mai mari pot fi corectate spre sfârşitul vieţii? Mai există posibilitatea asta de a întoarce, cumva, situaţia?

În orice clipă Dumnezeu ne aşteaptă. Dumnezeu ne aşteaptă şi Dumnezeu e întotdeauna înainte, ne aşteaptă. Nu ne întoarcem la credinţă; credinţa e tot timpul înainte, e înaintea noastră, nu e în urmă.

Vorbim despre cum e Dumnezeu, despre cum e El în viaţa noastră. Cum facem asta?

Nu discut eu cum e Dumnezeu. Dumnezeu e nesfârşit de bun, nesfârşit de milos şi mila aceasta a Lui acoperă tot. Noi când ne rugăm asta cerem tot timpul: milă, ai milă Doamne!

O simţiţi în viaţa dumneavoastră?

O, o simt concret. Dacă nu aş simţi, nu L‑aş avea pe Dumnezeu înaintea mea.

Mila lui Dumnezeu ne mângâie, sau ne arată cât suntem de mici şi de slabi şi de firavi?

Mila arată, de fapt, valoarea, însemnătatea iubirii. Dacă iubirea nu e însoţită de milă, nu e luminată de milă, atunci se poate ajunge la o înţelegere greşită a iubirii.

Domnule Paul Gherasim, oamenii mai în vârstă mai au acest sentiment al dragostei atât de puternic?

Nu contează dacă eşti în vârstă sau eşti tânăr! Tinereţea o avem toţi, am trăit‑o toţi. Sunt tineri care au ajuns înaintea unor bătrâni la credinţă; aici e taină mare. Clipa, clipa e mai importantă decât anii, zilele şi secolele. În clipă clipeşte nesfârşirea…

În viaţa dvs. aţi avut şi clipa despre care vorbiţi?

Nu am să vorbesc despre o clipă, am să vorbesc despre aceste clipiri, care sunt momente de intuiţie, care sunt rare de tot. Eu lucrez mult cu intuiţia şi cu inspiraţia.

Interviu realizat de Răzvan Bucuroiu
Foto de Marius Pandele