Revista:

Biserica de aramă din căuşul muntelui sau trei ani fără Părintele Justin Pârvu (II)

Untitled

Luna trecută s‑au împlinit trei ani fără Părintele Justin Pârvu. Sfinţia sa a lăsat în urmă mii de fii duhovniceşti, monahi şi mireni, care astăzi îl pomenesc mereu în rugăciunile lor şi‑i răspândesc sfaturile pe care şi‑au retemeluit vieţile. Doamna Doina Jalea, fost Redactor‑şef al postului de radio „România Actualităţi”, l‑a cunoscut pe părintele în ultimii săi ani şi i‑a devenit o ucenică fidelă. Ne bucurăm să găzduim aici una dintre convorbirile pe care dumneaei le‑a avut cu Părintele Justin, în luna iunie a anului 2001, cu exact 12 ani înainte de trecerea părintelui la Domnul. Departe de a le fi slăbit, scurgerea timpului cred că a încărcat cuvintele Părintelui Justin cu o putere aparte. (C.C.)

Blestemul Occidentului – două feluri de ură

În adâncul sufletului lor naţional, toate popoarele Europei, care s‑au abătut de la Ortodoxie, sunt conştiente că rătăcesc… şi totuşi o fac! Se poate sau nu explica acest fenomen?

Cea mai înaltă fericire pentru oameni este arătarea lui Dumnezeu în trup. Dar şi cea mai înaltă nefericire este îndepărtarea lor de Dumnezeul Acesta şi întoarcerea lor la slujirea lui satana. Nenorocirea aceasta îşi are originea la popoarele apusene neortodoxe şi pentru două motive: primul este ura împotriva clerului eretic, iar al doilea, ura împotriva evreilor. Amândouă aceste uri au răsărit în inima omenirii apusene din aceeaşi sămânţă. Iar sămânţa este strădania atât a clerului creştin, cât şi a evreilor de a stăpâni viaţa poporului şi a statului, în toate direcţiile. Ura împotriva unui astfel de cler s‑a transformat în ura împotriva Bisericii, iar ura împotriva evreilor L‑a cuprins şi pe Domnul Iisus, ca – vezi, Doamne – evreu. În realitate, Hristos a fost evreu doar după mamă şi după poporul în mijlocul căruia S‑a arătat pentru prima oară. Cu toate acestea, însuşi acest popor L‑a tăgăduit cel dintâi şi L‑a ucis cu o moarte înfricoşătoare. Dar oare dacă cineva este împotriva evreilor, cum poate să fie împotriva lui Hristos, pe Care înşişi evreii nu‑l recunosc de două mii de ani? Dar unde îşi vâră satana coada, acolo nu mai încape logică!

Conduse de ura împotriva clerului şi a evreilor, popoarele apusene au îndepărtat treptat‑treptat pe Hristos, până când, în cele din urmă, L‑au exclus din toate segmentele şi instituţiile poporului şi statului şi au mărginit rămânerea Lui numai în biserici. De la Acela Care, după slăvita Sa Înviere din mormânt, a zis: „Datu‑Mi‑s‑a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28,18), de la Acela, oamenii cei orbiţi au anulat toată puterea! Şi nu numai aceasta, ci şi orice influenţă pe pământ, în şcoală, în societate, în politică, în artă, în raporturile dintre oameni şi în raporturile internaţionale, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte.

Invincibilii – cei ce luptă pentru Dumnezeu şi neamul lor

Iată că, pentru fiecare neam în parte, cuvintele lui Petre Ţuţea despre sursa de echilibru a fiecărui om – „între Dumnezeu şi neamul meu” – par să indice singurul punct de sprijin pentru sufletul omului în căutarea verticalităţii sale. Şi totuşi, nouă, românilor, chiar dacă Îl avem pe Hristos în inimă, ne este în schimb ruşine sau frică, de la un timp, să ne proclamăm calitatea de români. De ce?

Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodată!!! Câteodată, pe această linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui, cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului. În astfel de momente cruciale nu mai contează majoritatea cu părerile ei, fie ea chiar şi de 99%. În momente de cumpănă pentru destinul naţiunii, nu părerea majorităţii determină linia de viaţă a neamului! Ele, majorităţile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conştiinţă şi virtute, sau după starea lor de inconştienţă şi decădere.

Neamul nostru n‑a trăit prin milioanele de robi care şi‑au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii care, în faţa jugului străin, nu s‑au supus, ci şi‑au pus flinta în spate şi s‑au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin majorităţile laşe şi „cuminţi”. Ei înving sau mor. E indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul întreg trăieşte din moartea lor şi se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur care, fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos s‑a aşternut întunericul uitării şi al morţii. Aparţine istoriei naţionale nu acela care va trăi sau va învinge – sacrificând chiar viaţa neamului –, ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe linia vieţii neamului.

Pământul – baza existenței națiunii

De ce oare toate neamurile s‑au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor?

Pământul este baza existenţei naţiei. Naţiunea stă ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să poată trăi atârnat în aer. O naţie care nu are pământul său nu poate trăi decât dacă se aşează sau pe pământul altei naţii, sau pe trupul acesteia, sugându‑i vlaga.

Sunt legi făcute de Dumnezeu, care orânduiesc viaţa popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor ca să trăiască, să crească, să se dezvolte, să se desăvârşească şi să‑şi creeze pe el cultura sa proprie, în funcţie de alcătuirea sa sufletească, un dat de la Dumnezeu. Cultura poate fi internaţională prin strălucire, dar este naţională prin origine. Când zicem neamul românesc înţelegem toţi românii vii şi adormiţi, care au trăit de la facerea lumii pe acest pământ al nostru rânduit de Dumnezeu şi care vor mai trăi şi în viitor. Un popor ajunge la conştiinţa de sine când ajunge la conştiinţa acestui întreg şi a faptului că trebuie să‑şi apere patrimoniul său biologic, material şi, mai ales, spiritual. Acesta cuprinde concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă – o proprietate a sa spirituală, o ţară a spiritului naţional, a cunoaşterii obţinute prin revelaţie şi prin propria râvnă. Mai cuprinde şi onoarea neamului, care străluceşte în măsura în care s‑a putut conforma în existenţa sa istorică normelor izvorâte din concepţia sa despre Dumnezeu, lume şi viaţă, cât şi cultura sa, rodul exprimării spiritului său în gândire şi artă. Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebuie să şi le apere! Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul  spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.

Un neam trăieşte în veşnicie prin concepţia, onoarea şi cultura lui. De aceea conducătorii naţiilor trebuie să judece şi să acţioneze nu numai după interesele fizice sau materiale ale neamului, ci ţinând seama de linia lui de onoare istorică, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ!

Interesul național este Învierea!

Concluzia ar fi că interesul naţional se identifică cu ţelul final al unui neam. Care ar fi acesta, şi pentru noi, şi pentru celelalte neamuri lăsate de Dumnezeu pe pământ? Ce înseamnă interesele eterne ale neamului? Dăinuirea sa istorică, viaţa sau mântuirea?

Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea! Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos! Creaţia, cultura nu sunt decât un mijloc, nu un scop, cum s‑a crezut, pentru a obţine această Înviere. Ele sunt rodul talentului, pe care Dumnezeu l‑a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor, având fiecare neam locul său înaintea Tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „Învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.

Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta. Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: „Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat‑o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.” (Apocalipsa 21, 23‑24) Şi în altă parte: „Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu singur eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale s‑au făcut cunoscute.” (Apocalipsa 15, 4)

Doina Jalea