Revista:

Părintele Haralambie Vasilache, un sfânt mucenic dat uitării

Untitled

Pe nedrept uitat atunci când se vorbeşte despre grupul Rugul Aprins, Părintele Haralambie Vasilache a fost una dintre personalităţile importante ale Bisericii Ortodoxe Române şi ale Bucureştiului din anii 1940‑1950. Părintele Haralambie Vasilache a crescut întru cele duhovniceşti şi s‑a format ca teolog cot la cot cu fratele său de sânge, Părintele Vasile Vasilache, stareţul Mânăstirii Antim, în vremea întâlnirilor organizate acolo de asociaţia intitulată Rugul Aprins al Maicii Domnului, stareţ despre care am scris într‑un număr precedent al revistei noastre (noiembrie 2015).

Conferențiar la întâlnirile „Rugului Aprins”

Părintele Haralambie Vasilache s‑a născut în 5 august 1910, fiind mai mic cu un an decât fratele său Vasile, în localitatea Idrici (comuna Roşieşti, judeţul Vaslui), tatăl lor fiind preotul Gheorghe Vasilache. A făcut parte dintr‑o familie cu şapte copii. Este absolvent al Seminarului Teologic Ortodox din Huşi şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Bucureşti. A obţinut un Doctorat în Teologie ortodoxă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău. Ca şi fratele său, a îmbrăţişat viaţa monahală, ajungând un important predicator al Catedralei mitropolitane din Iaşi. Mai apoi, a venit la Bucureşti alături de Patriarhul Nicodim. A primit ascultările de stareţ la Mânăstirea Neamţ, stareţ la Mânăstirea Cernica şi a fost numit Exarh al mânăstirilor din Mitropolia Ungro‑Vlahiei, slujind totodată în obştea Mânăstirii Antim.

Părintele Haralambie a făcut parte din obştea Mânăstirii Antim, în perioada desfăşurării oficiale a întâlnirilor Rugului Aprins (1945‑1948), întâlniri la care a ţinut două conferinţe, conform unui fragment din ancheta penală la care a fost supus: „De asemenea, Vasilache Vasile, prin anul 1945‑1946, mi‑a mai spus că el cu alţi călugări de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, au format o asociaţie cu caracter mistico‑religios, în cadrul căruia trebuia ca fiecare călugăr sau preot să ţină conferinţe cu scopul de a menţine în rândul credincioşilor moralul religios şi pentru a fi ţinuţi mai aproape de Biserică. Asociaţiei i‑au dat denumirea de Rugul aprins, fără să‑mi spună alte amănunte. Eu, ca frate cu Vasilache Vasile, am pregătit şi susţinut două conferinţe cu caracter religios ce au avut ca teme: una Există Dumnezeu şi a doua Dacă există suflet şi am răspuns în scris pe teme religioase, idealiste, aşa cum aveam rânduiala în Biserică. Conferinţele se ţineau cu participarea mai multor oameni din Bucureşti, şi se discuta după conferinţă, public, lua parte Mitropolitul şi alte persoane oficiale. Eu nu cunosc ca această asociaţie să fi avut şi rol politic şi nici nu cunosc ce s‑a ales din ea după 1948, când am plecat la Huşi, la Dobrovăţ şi la Moreni, apoi la Tg. Neamţ. În Bucureşti, am mai cunoscut pe un oarecare Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Andrei Scrima şi alţii erau atunci la Mânăstirea Antim, dar nu ampurtat niciodată discuţii politice cu ei şi nici nu cunosc amănunte despre ei, unde s‑ar afla acum.”

Ulterior, Părintele Haralambie a fost nevoit să plece din Bucureşti, alături de fratele său (care, ajuns mai târziu în SUA , avea să‑şi schimbe numele în Vasile Vasilachi), întrucât acesta din urmă, fiind secretar al Patriarhului Nicodim, a fost îndepărtat de noua conducere a Bisericii. După o perioadă grea, au ajuns împreună la Schitul Pocrov (Neamţ), pe care l‑au adus la o nouă înflorire duhovnicească. Fiind amândoi arestaţi în anul 1959, Părintele Haralambie nu rezistă chinurilor din închisorile comuniste şi pleacă la Domnul, în închisoarea de la Gherla, la 23 noiembrie 1962.

Duhovnic al lui Nicolae Steinhardt

Iată o mărturie importantă adusă de Părintele Nicolae de la Rohia (Nicolae Steinhardt), consemnată în Jurnalul fericirii: „Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, Părintele Haralambie [Vasilache] aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce se afla, întâmpina sfârşitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu‑i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruieşte şi mie câtva timp şi privindu‑l, grăindu‑i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens.

(…) Părintelui Haralambie – ca unui sfânt – cutez să‑i împărtăşesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumate înainte, în celula douăzeci şi cinci. (…) Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surâde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpânire de sine. Şi mai ales – e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort – să le iau drept fireşti, drept ceva neexcepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cât se poate de comun al vieţii de obşte. Un gând bun din partea mamei, aşa ca o salutare. Iar mila Domnului e bogată; când trece, se întâmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine. Facem şi planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută‑n sută convins că are să moară şi tot sută‑n sută încredinţat că va trăi. Dar nu mai trec decât puţine zile şi se produce o hemoragie puternică. Îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe Părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, până la uşa celulei de unde, noi stând cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele – ridicându‑l de pe jos – îl cară la infirmerie. Am aflat mai târziu că a murit a doua zi.”

Osemintele Părintelui Haralambie Vasilache au fost aduse mai târziu (1970) în cimitirul de la Mânăstirea Cernica, unde se regăsesc mormintele altor câtorva membri importanţi ai Rugului Aprins: Înaltpreasfinţitul Tit Simedrea, Părintele Benedict Ghiuș, Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Andrei Scrima, Părintele Nicodim Bujor, Virgil Cândea.

Dar viaţa Părintelui Haralambie abia urmează a fi cercetată şi descoperită. A fost un monah cu vocaţie intelectuală, teologică şi spirituală, căci a scris pagini de mare subtilitate, bună parte distruse de Securitate când a fost arestat. Iată în continuare câteva gânduri ale sale – care rezonează cu scrierile multor personalităţi ale Rugului Aprins –, selectate din singura sa carte publicată (vezi Pregătirea din punct de vedere ştiinţific a clerului, în vol. Altarul spiritualităţii româneşti, Ed. Tipografiei Sfintei Monastiri Neamţu, 1942).

Teologii şi laboratoarele „ştiințifice” ale fenomenului religios

Facultăţile de Teologie, în concertul celorlalte facultăţi din cadrul Universităţii, se găsesc folosind metoda comună în tratarea obiectului lor, şi anume: cercetarea ştiinţifică. Totuşi, se deosebesc de celelalte facultăţi nu numai în ce priveşte obiectul cercetărilor lor, dar şi în ce priveşte metoda chiar. Toate acestea, cu mici excepţii, folosesc metoda analitică, pornind de la particular la general, de la părţi la întreg, pe care îl explică prin ele, de la creatură spre Creator; Teologia, în cercetările sale, pleacă tocmai din direcţia opusă, de la Creator, explicând totul în funcţie de El. Deci cercetările ei se bazează pe metoda sintetică a înţelesului, accesibilă numai intuiţiei. Postulatele lor, însă, întru nimic nu sunt mai prejos faţă de celelalte facultăţi. Ba ceva mai mult, superioritatea lor o indică obiectul preocupărilor lor, supranaturalul şi mântuirea omenirii, lucru care marchează grandoarea şi sublimitatea lucrărilor, păstrând acea proporţie a superiorităţii sufletului faţă de trup. Facultăţile de Teologie de altfel nu sunt decât laboratoarele ştiinţifice ale fenomenului religios. Ele nu sunt decât laboratoarele ştiinţifice ale Bisericii, având la baza cercetărilor fenomenul religios şi consecinţele lui, urmărindu‑l din primele manifestări şi apariţii, care sunt deodată cu omul, până la formele mai complicate şi diferenţiate de mai târziu, iar apoi sfârşind cu forma cea mai înaltă şi mai desăvârşită, definitivă şi ultimă a fenomenului religios, cu creştinismul. La acestea se adaogă şi pătrunderea intuitivă a adevărurilor pe care le cercetează, prin prisma unei credinţe luminate de puterea dragostei dumnezeieşti, manifestată către oameni prin Sfânta Scriptură care le coordonează materialul cercetărilor, dându‑le directiva adevărului absolut, „Dumnezeu”, cu a Cărui voinţă şi acţiune trebuie ca facultăţile de Teologie să conteze în cercetările lor.

Facultăţile de Teologie, ca laboratoare ştiinţifice ale fenomenului religios, reuşesc îndeosebi să aprofundeze fenomenul religios în partea lui formală, de exterior mai ales, reuşesc să urmărească fenomenul religios, istoric, aşa cum s‑a desfăşurat el de‑a lungul veacurilor nu numai în cadrul Ortodoxiei, ci şi în viaţa omenirii, în general. Cât priveşte partea materială a fenomenului religios, adică trăirea şi însuşirea lui de către cei ce urmează Teologia, acest lucru scapă putinţei şi metodei ce stă la îndemâna profesorilor de Teologie; adică a urma Facultatea de Teologie nu înseamnă în acelaşi timp a fi şi a deveni om religios.

Mulți chemați, puțini aleşi

Acest lucru de însuşire a fenomenului religios, adică de trăire a lui, rămâne pe seama fiecăruia în parte, în măsura, desigur, a puterii de asimilare intelectuală şi a puterii cu care este dotat de sus. Toţi clericii suntem teologi, şi nu sunt rare cazurile când nu reuşim să şi trăim fenomenul religios pe lângă simpla posedare din punct de vedere intelectual, lucru care face din unii preoţi simpli profesionişti, în sensul că au cadrul (parohia) în care îşi desfăşoară puterile lor intelectuale, iar nu sufletul lor, cu acele porniri de jertfă şi de sacrificiu, de împlinire fără pată a misiunii preoţeşti. Deci a fi un preot bun teolog nu implică neapărat şi faptul de a fi şi un om religios, cu alte cuvinte, „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. În imperiul trăirii religioase, accentul cade pe ceea ce, îndeosebi, simţim faţă de Dumnezeu şi adevărul Său, iar nu numai ceea ce gândim despre aceste realităţi supranaturale. Hotărâtor este nu numai factorul intelectual, adică ideea ei, ci şi factorul emotiv şi voliţional. Pregătirea pentru viaţa religioasă, în sensul de a fi oameni morali, oameni de jertfă şi de sacrificiu, cu zvâcniri pentru o împlinire fără pată a misiunii preoţeşti, teoretic se face în chip strălucit la facultăţile de Teologie, dar practic, pregătirea pentru viaţa religioasă trebuie să şi‑o facă fiecare cleric: prin muncă şi rugăciune, printr‑o viaţă plină de atmosfera unui adevărat cult ce îl dă lui Dumnezeu, în orele de meditaţie, sau de lectură din Sfânta Scriptură, muncit fiind de gândul că privirile tuturor sunt îndreptate către sine, că toţi îl vor pildă, îl vor descoperitor de drumuri noi în viaţa din jur.

Astfel o eră nouă ar începe în viaţa Bisericii. O eră nouă în viaţa Bisericii pretinde însă, pe lângă viaţa curată a preotului, şi un principiu nou, metode noi de lucru care să învioreze şi să treacă drept un mijloc, pentru un mare pas de apropiere a omenirii de Dumnezeu. Toate noile probleme şi curentele sociale faţă de trecut bat la pragul altarelor, adresându‑se în specia preotului – ce întruchipează forţele de pregătire intelectuală profană şi teologică – să găsească mijloacele şi posibilităţile de adaptare fără ştirbire ale vieţii creştine la noile realităţi ale vieţii sociale. Preotul trebuie a se dovedi stânca de care se sparg noile învăluiri de nălucă ce le ridică viaţa istorică a Ortodoxiei, formulând metode de lucru şi atitudini, care să evite totuşi anumite conflicte, datorate unei lipse de pricepere şi prudenţă, datorită neînţelegerii lucrurilor, dându‑le soluţiunea legală a Ortodoxiei. Orientări faţă de noile probleme ce apar la orizontul vieţii omeneşti nu pot porni decât de la forul suprem al Ortodoxiei, de la Mântuitorul, Căruia să ne rugăm pentru ca să ne lumineze. Sau vrem să‑L părăsim ca Apostolii odinioară? Noi răspundem cu toată credinţa: fără Mântuitorul n‑avem la cine ne duce să ne dea sensul vieţii şi al lucrului ce‑l avem de făcut. „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (Ioan 6, 68)

Marius Vasileanu