Revista:

Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu – În amintirea Sfântului Mărturisitor Nikon, ultimul stareţ al Optinei

Untitled

„Doamne, dă‑mi mie să întâmpin cu linişte sufletească tot ceea ce îmi va aduce ziua care vine. Dă‑mi mie să mă încredinţez cu totul voii Tale sfinte…” Rugăciunea ultimilor stareţi optineni este introdusă astăzi în multe cărţi de rugăciuni. A fost alcătuită în vremuri când nimeni din obştea monahală a Optinei nu ştia la începutul zilei ce se va întâmpla cu mânăstirea până la asfinţitul soarelui. În 1923, Pustia Optina a fost lovită din nou: „cooperativa agricolă” sub a cărei formă a existat o vreme mânăstirea a fost desfiinţată, iar în locul acesteia s‑a înfiinţat un muzeu. Bisericile, trapeza, schitul, 70 de hectare de pădure ce aparţineau mânăstirii şi chiar cimitirul au intrat sub administrarea muzeului. Au fost lăsaţi zece‑cincisprezece monahi, în calitate de paznici şi muncitori, iar celorlalţi li s‑a poruncit să părăsească mânăstirea. Datorită rugăciunilor ţăranilor, monahilor li s‑a permis să mai slujească în biserica Icoanei Maicii Domnului Kazanskaia. Părintelui Nikon Beliaev i s‑a îngăduit să rămână preot slujitor. Ca un căpitan al unei corăbii ce naufragiază, Părintele Nikon nu a părăsit mânăstirea până în ultima clipă.

Sfântul Nikon (în lume Nicolae Mitrofanovici Beliaev) a fost un mare exemplu de răbdare şi ascultare, din zilele tinereţii şi până la sfârşitul său pământesc. A suferit cu bunăvoinţă tot ce i‑a trimis de sus Dumnezeu.

Încă din copilărie a trecut prin întâmplări uimitoare şi pline de semnificaţii. În anul 1888, casa familiei Beliaev a fost vizitată de Sfântul şi Dreptul Ioan de Kronstadt. Slujind molitfa, el a blagoslovit‑o pe tânăra mamă şi i‑a dăruit fotografia sa cu semnătura şi data scrise de el: „Anul 1888, anul naşterii fiului Nicolae”.

A doua întâmplare minunată a fost vindecarea de o boală mortală. La vârsta de cinci ani, băieţelul s‑a îmbolnăvit grav. Toate strădaniile doctorilor au fost zadarnice. Îmbrăţişând trupuşorul rece şi fără suflare al copilului, mama sa îl ruga fierbinte pe Sfântul Nicolae să‑i păstreze viaţa. Şi s‑a întâmplat o minune: copilul mort a revenit la viaţă. Mai târziu, stareţul Varsanufie de la Optina accentua cu deosebire însemnătatea tainică a acestei întâmplări, în sensul menirii vădite a lui Nicolae pentru viaţa monahală.

Tânărul Nicolae, student al Universităţii, împreună cu fratele Ivan au hotărât să plece la mânăstire, dar nu ştiau la care dintre ele. Au tăiat în fâşii hârtia cu lista mânăstirilor ruseşti şi, rugându‑se, au tras o fâşie pe care scria „Pustia Optina”. Fraţii au primit aceasta ca pe o ascultare. Astfel Domnul i‑a adus la Optina.

Pe 9 decembrie 1907, în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului „Bucurie neaşteptată”, fraţii Beliaev au fost primiţi în obşte şi s‑au stabilit la schitul ridicat în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul din Pustia Optina. Timp de un an, au avut diferite ascultări, inclusiv unele care aveau legătură cu munca fizică grea, necunoscută lor până atunci.

Sufletul său nu cunoştea nici întristarea, nici nemulțumirea

Nicolae îndeplinea cu tragere de inimă şi cu bucurie toate ascultările: lucra la trapeză, aduna zăpada, aducea lemne, spăla vasele, mătura podeaua. În biserică era ajutor de paracliser. Lucra şi în grădină: căra gunoiul, săpa, planta copaci. Răsfăţat şi crescut aproape în lux, neobişnuit cu munca fizică, Nicolae nu se ferea de nimic. Sufletul său nu ştia nici întristarea, nici nemulţumirea, nici cârtirea.

Îndrumătorul duhovnicesc al fraţilor a devenit Cuviosul Varsanufie. În octombrie 1908, Nicolae a fost numit secretarul stareţului. La acea vreme, tânărul ucenic devenise cel mai apropiat ucenic şi sfătuitor de taină al stareţului Varsanufie, care a prevăzut înalta lui menire şi l‑a pregătit pentru a‑i fi succesor, i‑a călăuzit viaţa duhovnicească.

În 1915, Nicolae a fost tuns monah şi a primit numele de Nikon, în cinstea Sfântului Mucenic Nikon, iar în 1917 s‑a învrednicit de treapta de ieromonah. În această treaptă, ultimul dintre stareţii de la Optina a rămas până la sfârşitul său mucenicesc.

După Revoluţia din Octombrie, Optina a fost închisă şi au început prigoanele. „Voi muri, însă nu voi pleca”, aşa scria Cuviosul Nikon în jurnalul său, fiind încă ucenic de mânăstire. Aceste cuvinte exprimau starea sufletească generală a obştii optinene. Monahii apţi de muncă au întemeiat o „cooperativă agricolă”, care le oferea hrană. Cuviosul Nikon muncea cu râvnă, făcând tot ce era posibil pentru a ocroti mânăstirea.

În anul 1923, Pustia Optina, asemenea multor mânăstiri ruseşti, a fost închisă. Cu binecuvântarea ultimului arhimandrit al Pustiei Optina, Isaakie al II ‑lea, ieromonahul Nikon a rămas să slujească la biserica mânăstirii închinată icoanei Maicii Domnului Kazanskaia. „Te binecuvântez să slujeşti şi să primeşti oamenii la spovedanie”, i‑a spus Părintele Isaakie ieromonahului Nikon. Şi acesta a mai rămas în jur de un an între pereţii mânăstirii distruse, hrănind duhovniceşte mica obşte alcătuită din surorile mânăstirii de maici Şamordino, închisă la acea vreme.

Ultimul stareț al Optinei

Astfel, Cuviosul Nikon, pentru sfânta ascultare faţă de egumenul mânăstirii, a devenit ultimul stareţ al Optinei. La el veneau fiii duhovniceşti din Kozelsk (oraşul apropiat Pustiei Optina) şi numeroşi credincioşi, dornici să ajungă din toate colţurile Rusiei la mormintele stareţilor; cărarea poporului cu credinţă în Dumnezeu nu se lăsa năpădită de buruieni. În acei groaznici ani, fiii devotaţi ai Bisericii aveau nevoie cu deosebire de îmbărbătare şi mângâiere, iar un astfel de sprijin duhovnicesc era Cuviosul Nikon.

L‑au arestat în iunie 1927. Aproape un an, Cuviosul Nikon a fost închis în temniţa din oraşul Kaluga, apoi trei ani groaznici i‑a îndurat în lagărul Kemperpunkt. În august 1930, bolnav de tuberculoză, a fost surghiunit în regiunea Arhanghelsk, în satul Vospola.

Acel loc a fost ultimul său refugiu pământesc, ultimul răstimp al suferinţei sale pământeşti. Şi‑a găsit adăpost în casa unei femei, care i‑a pus chiriaşului său condiţia de a îndeplini toate muncile grele de pe lângă casă. Starea sănătăţii Cuviosului Nikon se înrăutăţea cu fiecare zi, era istovit.

Într‑o zi, din cauza muncii peste puterile sale, nu s‑a mai ridicat. În cele din urmă, aflând că este bolnav de tuberculoză, femeia l‑a alungat pe cuvios din casă pe un ger năprasnic, aruncând afară toate lucrurile sale. Atunci, un tovarăş de suferinţă, fost vieţuitor al Pustiei Optina, ierodiaconul Petru, l‑a adus pe muribundul Părinte Nikon în satul Valdokurie, unde locuia el însuşi.

Fiind bolnav, în ciuda suferinţelor din ce în ce mai mari şi, spre sfârşit, în ciuda neputinţei totale, Părintele Nikon a rămas devotat făgăduinţei sale de a răbda totul şi nu numai că aproape nu se plângea nimănui de boala sa, dar nu cerea nimic pentru uşurarea chinurilor, nearătându‑şi vreo nemulţumire nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici chiar cu privirea, primind tot ce i‑a fost dat de sus ca pe ceva ce se cuvine.

Până în ultimele clipe, a continuat să îşi îndeplinească pravila sa de rugăciune, citea din Sfânta Scriptură, se îngrijea de fiii săi duhovniceşti şi le scria răvaşe cu mâna vlăguită.

În ziua fericitului său sfârşit – 25 iunie/ 8 iulie 1931 –, s‑a împărtăşit şi a ascultat canonul pentru ieşirea sufletului. Chipul celui adormit întru Domnul era neobişnuit de alb, luminos, zâmbind şi bucurându‑se de ceva tainic. Domnul, dăruindu‑i slugii Sale credincioase un sfârşit paşnic, l‑a învrednicit de o înmormântare potrivită cinului şi meritelor sale.

I s‑a făcut slujbă şi a fost înmormântat, după rânduiala monahală, în cimitirul satului Valdokurie. Au venit să‑l petreacă pe ultimul drum o mulţime de exilaţi. Prin pronia dumnezeiască, la înmormântarea Cuviosului Nikon s‑au adunat 12 slujitori ai Bisericii. Chiar dacă ei se aflau la muncă (la 60 de kilometri de Valdokurie), au primit deodată zi liberă, de parcă fuseseră lăsaţi să meargă la înmormântare.

În anul 1996, Cuviosul Nikon a fost trecut în rândul sfinţilor Pustiei Optina cinstiţi local, iar în 2000 a fost proslăvit spre cinstirea universală a Bisericii.

Învățăturile duhovniceşti ale Sfântului Nikon

Sfaturi pentru cei care vieţuiesc în lume

„Dacă eşti mirean, vieţuieşte printre mireni şi îndeplineşte faptele lor…”

Aceste cuvinte trebuie înţelese astfel: oricărui fel de vieţuire creştinească îi sunt caracteristice virtuţile şi ocupaţiile sale. Nouă ne este greu să facem faptele celor care au un mod de viaţă diferit de al nostru. De exemplu, mama care are copii mici nu poate să meargă în fiecare zi la toate slujbele Bisericii şi să se roage acasă vreme îndelungată. Această situaţie va duce nu numai la tulburare, ci şi la păcat, dacă, de exemplu, în lipsa mamei, copilul lăsat fără supraveghere se va schilodi sau va face năzbâtii când va creşte.

Mama nu poate să renunţe la toată avuţia de dragul propriei nevoinţe, fiindcă are datoria să hrănească şi să întreţină copiii. Ea are datoria să fie bineplăcută lui Dumnezeu prin faptele care îi sunt potrivite: prin răbdarea greutăţilor vieţii de familie, prin rugăciunea după puteri, învăţarea şi educaţia copiilor, respectarea posturilor, mersul la biserică în zilele de sărbătoare, prin păzirea de cârteală, bârfe etc.

Despre talanţi şi aptitudini

Prin talant nu trebuie să înţelegem doar bogăţie, erudiţie, faimă. Talanţii sunt nişte mijloace prielnice pentru mântuirea sufletului. Fiecăruia dintre noi îi sunt daţi talanţi. Sărăcia, bolile, necazurile de tot felul – toate acestea sunt talanţi.

Din punct de vedere al lumii, talanţii sunt socotiţi a fi deşteptăciunea, erudiţia, aptitudinile muzicale sau artistice. Acestea nu sunt păcătoase şi este bine când o astfel de însuşire este îmbinată cu viaţa creştină, când este închinată lui Dumnezeu.

Dacă însă această aptitudine împiedică vieţuirea după Dumnezeu şi mântuirea sufletului, ea trebuie lăsată. Este mai bine să fii mai prost şi mai simplu, dar să te mântuieşti. Ce folos vei avea dacă vei câştiga lumea întreagă, dar sufletul tău îl vei pierde?”

Despre necazuri

„Viaţa fără necazuri este semnul lipsei de bunăvoinţă a lui Dumnezeu faţă de om. Nu trebuie să invidiezi pe cei care trăiesc fără necazuri, fiindcă sfârşitul lipsei lor de necazuri este vrednic de plâns.”

„Nu trebuie să te arunci cu neînfricare în vâltoarea necazurilor, aceasta înseamnă o îngâmfată încredere în sine. Dar când necazurile vin fără voia ta nu te speria de ele, nu gândi că au venit întâmplător, printr‑un concurs de împrejurări. Nu, ele sunt lăsate de pronia de nepătruns a lui Dumnezeu.”

„Folosul adus de necazuri în curăţarea sufletului şi a stării lui duhovniceşti. Acesta trebuie păstrată.”

„Niciodată nu a fost, nu este şi nu va fi pe pământ un loc fără mâhnire. Un loc fără mâhnire poate fi doar în inimă, atunci când în ea este Dumnezeu.”

Despre mândrie

Nu trebuie să te mândreşti nici cu sănătatea, nici cu frumuseţea, nici cu alte daruri de la Dumnezeu… Toate cele pământeşti sunt nestatornice – şi frumuseţea, şi sănătatea. Trebuie să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu, să Îi mulţumeşti cu smerenie, conştientizând propria‑ţi nevrednicie, şi să nu te mândreşti cu nimic.”

„Când simţi ostilitate faţă de cineva…”

„Când simţi ostilitate faţă de cineva, sau ură, sau iritare, atunci trebuie să te rogi pentru acei oameni, indiferent dacă sunt vinovaţi sau nevinovaţi. Roagă‑te cu simplitatea inimii, aşa cum povăţuiesc Sfinţii Părinţi: «Mântuieşte‑l, Doamne, pe robul Tău (numele) şi pentru sfintele lui rugăciuni ajută‑mă pe mine, păcătosul!» De la această rugăciune inima se linişteşte, chiar dacă uneori nu îndată.”

Despre rugăciune

„Noi, de unii singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, nici să ne rugăm nu suntem în stare: nu putem să ne rugăm cum se cuvine şi nu ştim cum şi pentru ce să ne rugăm.”

„În orice vreme, orice aţi face – ori de staţi aşezaţi, ori de mergeţi, sau lucraţi –, spuneţi cu inima: «Doamne, miluieşte‑mă!»”

„Totul se dobândeşte prin rugăciune. Voi numai vă apropiaţi de prima treaptă, nu vă ridicaţi, ci doar vă apropiaţi, dar încă trebuie să treceţi prin uşă. Cu nici un fel de efort nu este cu putinţă să intraţi prin aceasta, dacă nu va fi mila lui Dumnezeu; de aceea primul lucru pe care trebuie să‑l cereţi este: «Uşa milostivirii, Doamne, deschide‑mi mie!»”

„Când vei fi în suferinţă şi mâhnit şi se va abate asupra ta o grea ispită, tu spune numai aceasta: «Doamne, îndură‑Te, mântuieşte şi miluieşte pe robul Tău!» Şi suferinţa se va uşura.”

„Străduieşte‑te să nu laşi la o parte pravila de rugăciune nici dimineaţa, nici seara, însă dacă, din oarecare pricini, o vei lăsa la o parte, mai ales din cauza unor împrejurări care nu depind de tine, atunci să nu te tulburi, ci mustră‑te cu smerenie pentru neputinţă, fiindcă mustrarea de sine este o ascensiune nevăzută, iar tulburarea, după cuvintele Părintelui Ambrozie, nu este nicăieri pusă în rândul virtuţilor.”

Despre patimi

„Biruinţa asupra patimilor se săvârşeşte cu puterea lui Dumnezeu. Puterile noastre şubrede nu ajung pentru aceasta. Trebuie să recunoşti smerit acest fapt şi cu smerenie să atragi asupra ta milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu.”

Sfinte Cuvioase Mărturisitorule, Părinte Nikon, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!

Olga Rojniova

Traducere din limba rusă
de Angela Voicilă
sursa: www.pravoslavie.ru