Revista:

Eugen Ionescu: „Fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens”

Untitled

Convorbire între părintele Lendger şi Eugen Ionescu

Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre Cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decât politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi câştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vânturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai ştie, nu mai încearcă să dea sau să propună.

Părintele Lendger: Dar nu credeţi că Iisus şi primii creştini erau ei înşişi în temporalitate?

E.I.: Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria trebuie depăşită, Istoria este pierzanie, este haotică, fără orientare supranaturală. Deopotrivă în temporalitate şi în atemporalitate, Biserica trebuie să indice temporalului calea spre extra-temporal.

P.L.: Dacă înţeleg bine, dumneavoastră aveţi impresia că, în evoluţia ei, Biserica actuală se secularizează?

E.I.: Da, ea face concesii lumii, concesii substanţiale, fundamentale, totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Dacă Biserica ar întinde mâna lumii, lumea ar trebui să meargă spre Biserică; dar în fapt, Biserica singură se îndreaptă spre lume şi se pierde în lume, în Istorie, în politică. Nu-mi plac preoţii care fumează pe stradă, se foiesc, aşa, cu mâinile în buzunare, cu părul lung, aşa-zişii stângişti, sunt prinşi în tumultul lumii. Nu mă mai duc la biserică de câtva timp, nici la Notre-Dame des Champs. Preoţii sunt proşti, mediocri, stângişti, mici burghezi. L-am auzit pe un preot spunând în biserică: „Să fim veseli, să ne strângem mâna sau laba, Iisus vă adresează un jovial «Bună ziua».” În curând, pentru Împărtăşanie, pentru Pâinea şi Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor servi sandviciuri şi vin de Beaujolais. Asta mi se pare un lucru de o prostie extraordinară, de o aspiritualitate totală. Fraternitatea nu este mediocritate, nici tovărăşie. Avem nevoie de extra-temporal; ce este religia fără sacru? Nu ne mai rămâne nimic, nimic solid. Totul este acum mişcător, în timp ce noi avem nevoie de o stâncă.

„Contemplația este esențială”

P.L.: Aveţi impresia că Biserica a pierdut sensul rugăciunii, că preoţii au pierdut sensul rugăciunii?

E.I.: Absolut! Sensul rugăciunii, sensul meditaţiei, sensul contemplaţiei, sensul metafizicii, sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndrăznim să mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum câtva timp, la televizor, un preot care vorbea despre o carte scrisă de el. O carte absolut uimitoare prin faptul că acest preot – pe care l-aş considera idiot – nu voia să vorbească despre Dumnezeu. El nu vorbea decât despre Fiul şi nu despre Tatăl. Spunea că Dumnezeu este un naufragiat. Sărman preot, el însuşi de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Înţelegea, de altfel, foarte rău mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizică, antimistică. Biserica face astăzi tot ce poate ca să fie acceptată de marxism, de comunism. În noua Biserică politica o ia înaintea spiritualului. La Sacré-Coeur, la Paris, în 1971, în timp ce în alte părţi se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut să facă o misă în memoria unui Episcop ucis de comunarzi. „Creştinii” de stânga au pătruns în biserică şi l-au împiedicat. Atunci ce mai este mila şi iertarea duşmanilor noştri? Au existat acum câţiva ani oameni care trăiau în comun, pentru a se cunoaşte şi a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sunt împotrivă. Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gândeau la rugăciune, la contemplaţia în comun. Toate comunităţile de acest fel au sfârşit de altfel prin scandaluri şi catastrofe, prin eşecuri. Biserica se aranjează de aşa manieră încât să fie acceptată de orice fel de stat; Bisericii îi este atât de frică de marxism, încât s-a predat cu totul marxismului! Şi marxismul este acum mult mai religios decât Biserica.

P.L.: Numai că el nu are dimensiunea divină.

E.I.: Ba da, a păstrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea, omul transfigurat, depăşirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate, degradate în ideologie.

P.L.: Asta este: degradate şi lipsite de dimensiunea spirituală.

E.I.: Dar unde mai găsiţi dumneavoastră această dimensiune spirituală? Îndrăznesc să vă spun că ea nu se mai află nici în Biserică. I-am ascultat pe noii creştini, l-am văzut pe noul preot. Au pierdut cu toţii orice dimensiune metafizică. Îşi astupă urechile dacă încerci să le vorbeşti despre metafizică, despre contemplaţie. Lucrul e grav. Contemplaţia este esenţială. În aşa măsură a intrat Biserica în Istorie încât se confundă total cu Istoria: dreptate, libertate (ce fel de dreptate? ce fel de libertate?), egalitate, mai întâi graţie drapelului albastru, alb şi roşu – şi apoi, îndată, drapelului roşu.

P.L.: Dumneavoastră vă consideraţi un creştin?

E.I.: Da, da. Un creştin, un creştin rău, dar totuşi creştin.

P.L.: În opera dumneavoastră teatrală, în limbajul dumneavoastră de scriitor, credeţi că este posibilă denunţarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii şi propunerea unui mod nou sau a unuia vechi, mai tradiţional?

E.I.: În ultima mea piesă, Ce formidable bordel!, sau în Les Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o manieră atât de evidentă încât nimeni nu şi-a dat seama.

P.L.: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu apărând, ci ca întrebare esenţială?

E.I.: El este întrebarea esenţială. Nu poate fi decât interogaţia esenţială.

P.L.: Şi continuaţi să puneţi această întrebare?

E.I.: Nu fac decât asta. Şi faptul e atât de evident, încât este normal, de fapt, ca nimeni să nu-şi dea seama.

„Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu”

P.L.: Dar cred că faptul acesta este resimţit de mulţi oameni.

E.I.: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu, este un apel precis, un SOS. Atât de evident este faptul acesta, încât nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta să fie văzut. Dar En Attendant Godot este tocmai speranţa zilnic dezamăgită, zilnic reînnoită. În admirabila carte care se numeşte Le Dépeupleur, personajele încearcă să urce la lumină şi nu sunt decât nişte larve, pentru că nu pot atinge această lumină. În Fin de partie, Ham şi Clov tânjesc, sunt bolnavi de absenţa lui Dumnezeu. „Ticălosul, nu există”, spune Ham. Nu e vorba decât despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seamă, nu trebuie să o spunem, nu trebuie să o ştim, să o observăm. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearcă prin toate mijloacele să-i înşele pe oameni, pe spectatori. S-ar zice că trebuie să-l credem, că e vorba despre altceva, dar despre ce?

P.L.: Roger Blin este mai degrabă un adversar al Bisericii.

E.I.: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett? Trişează cu autorii, trişează şi cu el însuşi. Acum, însă, şi oamenii Bisericii sunt împotriva lui Dumnezeu. Una din cărţile cele mai importante ale lui Beckett se numeşte Unnamable. Nenumitul este Dumnezeu. Când Îl numim, Dumnezeu fuge, pentru că este Cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în acel gol, cum spuneţi dumneavoastră, chestiune de cuvinte. Dumnezeu este. El nu există, El este. El există prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu este şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie, sau El nu este, şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie.

„Dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decât literatură”

P.L.: Deci, în toate cazurile, ea nu are nici o semnificaţie, şi totuşi, pentru dumneavoastră, Dumnezeu este şi sunteţi şi un creator, un scriitor, un autor. 

E.I.: Vreau să spun că fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens, nici o importanţă. Şi dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decât literatură.

P.L.: Vreţi să spuneţi că pentru cineva care e convins că Dumnezeu este, rugăciunea şi contemplaţia sunt singura cale posibilă. Dar nu credeţi că este inevitabil ca această lume, care într-un anume fel Îl alungă pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul ei de viaţă, să aibă consecinţe asupra Bisericii însăşi?

E.I.: Da, adică lumea are atât de grave, de dure consecinţe asupra Bisericii, încât Biserica se pierde în ea, se pierde în lume. Astfel eu regret enorm că nu vă văd în sutană, regret că Biserica se ascunde, că nu mai îndrăzneşte să se arate ca atare: neclintită, nemişcată, imagine şi simbol al eternităţii.

„Preoții nu se pot adresa lumii decât într‑un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru”

P.L.: Sunteţi scriitor, vă adresaţi unor cititori, sau unor autori, sau unor spectatori, utilizaţi un limbaj. Credeţi că Biserica, preoţii, pot să-L vestească pe Dumnezeu astăzi în acelaşi limbaj de acum un secol? Există totuşi o evoluţie a literaturii.

E.I.: Preoţii nu se pot adresa lumii decât într-un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societăţii, al efemerităţii. Trebuie căutat mijlocul de a regăsi un limbaj sacru, căci există imuabil şi în limbajul modern. Cuvintele mister, mistică, credinţă, rit nu s-au schimbat. Sunt şi gesturi ceremoniale care nu se pot schimba. Euharistia rămâne Euharistie. Comuniunea se face cu Dumnezeu şi nu între oameni, fără transcendenţă; trebuie să ne gândim la transcendenţă, ea este esenţialul. Comunitatea Bisericii nu este o comunitate socială, fraternitatea în Dumnezeu nu este colegialitate sau tovărăşie. Nu-i poţi iubi pe oameni decât dacă ei Îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie să existe această ruptură evidentă cu Istoria şi apoi această înfruntare a Istoriei. Dar Biserica nu mai înfruntă Istoria, ea se vinde Istoriei. Nu mai auzim vorbindu-se despre contemplaţie; totuşi, este singura cale ce duce la Dumnezeu. Ni se vorbeşte despre dreptate socială în locul iubirii frăţeşti, despre libertate, despre egalitate şi despre alte prostii. De altfel, vedeţi, cu cât se vorbeşte mai mult despre libertate, cu atât există mai puţină libertate. Cu cât se vorbeşte mai mult despre egalitate, cu atât există mai puţină egalitate.

P.L.: Înţeleg ce spuneţi şi văd că sunt multe lucruri de reţinut şi care mi se par adevărate. Dar cred – şi spun asta nu pentru a mă apăra, ci pentru a vă urmări până în pânzele albe –, cred că preotul de azi este un om care trebuie să comunice un mesaj ce aparţine în întregime eternităţii, transcendent oricărui lucru, care este Dumnezeu, şi ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar el trebuie să rostească într-un asemenea mod încât să poată fi înţeles şi primit de oameni.

E.I.: E justificarea tuturor predicilor dumneavoastră. Pe Dumnezeu nu-L putem înţelege, în Dumnezeu trebuie să credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numi nenumitul. Această realitate nu este realistă. Preoţii nu se mai folosesc de limbajul Celui Veşnic. De exemplu, când ne vorbesc despre dreptate, nu ne vorbesc despre dreptatea trans-istorică, ci despre cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarăşul meu.

P.L.: Presupun că sunteţi convins că marea criză a epocii actuale este una spirituală: sau lumea se revarsă într-un materialism pur şi simplu, care ne face să rămânem la suprafaţa omului, sau, dimpotrivă, redescoperă profunzimile omului. Pentru dumneavoastră, alegerea e făcută.

E.I.: Da, pentru mine este făcută.

P.L.: Pentru dumneavoastră omul L-a ucis pe Dumnezeu. Biserica L-a ucis pe Dumnezeu?

E.I.: Biserica a făcut totul ca omul să se piardă în Istorie.

„Rămâne în Biserica Ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil”

P.L.: Vorbiţi despre Biserica Catolică. Dar există deopotrivă şi Bisericile Ortodoxe.

E.I.: Da, dar acolo e altceva. Biserica Catolică a început de mult să înlocuiască metafizica prin morală şi catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Şi dacă există o absenţă a contemplaţiei şi o absenţă a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.

P.L.: Aveţi impresia că Biserica Ortodoxă a păstrat mult mai multă puritate?

E.I.: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica Ortodoxă, deşi a dat cezarului ce este al cezarului, deşi a acceptat aparent Istoria, a rămas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A găsit întotdeauna acomodări cu secolul, niciodată cu cerul. Biserica Catolică găseşte acomodări cu cerul. Rămâne în Biserica Ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil şi uneori mi-e dor să trăiesc în Rusia sau în Polonia. Când citesc Témoignage chrétien sau La Croix, (ziare catolice – n. trad.) sunt consternat. Nu am găsit decât articole politizate.

P.L.: Am reflectat, ascultându-vă, la diferenţa care există între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Biserica Occidentului şi Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserică care s-a închinat mai mult decât cea catolică cezarului; şi în acelaşi timp a rămas în mai mare măsură fidelă sieşi decât Biserica Catolică.

E.I.: Da, s-a închinat cezarului, dar a rămas separată de cezar. Eram foarte tânăr, eram în România. Am fost botezat în Biserica Ortodoxă, dar cum am venit în Franţa de când aveam un an, am fost la catehism în Franţa şi am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani şi jumătate, când m-am întors la Bucureşti, m-am dus la Biserica Ortodoxă. Pe la 18 ani, am simţit o nevoie ceva mai presantă de a găsi ceea ce numim Dumnezeu şi am văzut un călugăr athonit (venea de la Muntele Athos). M-am mărturisit lui; acesta m-a întrebat: „Te ascult, ce doreşti să-mi spui?” „Părinte, am făcut fapte înfricoşătoare…” „Da, bine, asta nu mă interesează.” Am vrut să i le spun. „Da, da, înainte de a-mi spune ce ai făcut, spune-mi în ce crezi?” „Dar nu ştiu, aş vrea şi eu să ştiu.” „Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; că ai făcut nu ştiu ce, că ai omorât, că ai săvârşit incest, că ai furat, toate astea sunt lucrurile acestei lumi şi n-au nici o importanţă. Trebuie să crezi, asta e totul.”

„Am impresia că de secole catolicismul se pierde în lume, că este desfigurat”

P.L.: Mă simt aproape de acest călugăr. Cred în ceea ce aţi spus adineauri, că Biserica Catolică a transformat mistica în morală, în vreme ce esenţialul, miza acestei lumi, este credinţa. Sunt convins, într-adevăr, că Biserica Ortodoxă a păstrat această credinţă, de altfel poate chiar graţie regimului în care trăieşte.

E.I.: Regimului în care a trăit: ea a trăit sub otomani, a trăit sub toate regimurile, cu Episcopi lacomi, cu voievozi care mergeau la război, omorau mulţi oameni şi apoi construiau biserici, pentru care morala conta puţin. Şi atunci, am impresia că de secole catolicismul se pierde în lume, că este desfigurat. Lumea l-a desfigurat, deşi el ar fi trebuit să transfigureze lumea.

P.L.: Şi ce i-aţi spune unuia ca mine, care este preot în această epocă şi care crede?

E.I.: I-aş spune: ce căutaţi la mine îmbrăcat în civil?

P.L.: Asta e tot? Mi-aţi putea spune să cred!

E.I.: Asta este, şi fiţi ceva inacceptabil, neaşteptat, nu din acest veac, puneţi-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sunteţi ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii, în lume, dar în acelaşi timp în afara lumii.

Din volumul Antidotes, Gallimard, Paris, 1977

Sursa: www.inliniedreapta.net 

Traducere din limba franceză de Maria-Cornelia Oros