Revista:

Unde sunt teroriştii?…

Untitled

Atentatele teroriste din ultimul an, care au zguduit Belgia, Franţa şi Germania, au adus pe buzele europenilor mai multe întrebări decât răspunsuri. Două dintre ele îi macină pe cetăţeni şi analişti deopotrivă: de ce se întâmplă toate acestea şi mai ales când, sau dacă ne vom recăpăta liniştea de odinioară. Departe de mine gândul că aş putea răspunde unor întrebări atât de grave. Sunt convins, însă, că pot să analizez situaţia creată din perspectiva unor oameni care au de‑a face cu fenomenul religios, iar atentatele pot fi abordate şi din acest punct de vedere, pentru că, deşi lideri ai islamului spun că aceasta este religia păcii, totuşi teroriştii se şi ne aruncă în aer strigând Allahu Akbar.

Teodor Baconschi: „Cred că terorismul este şi rezultatul unui set de frustrări legat, bunăoară, de ratarea obiectivelor de democratizare prilejuite de Primăvara arabă din 2010”.

Domnule Teodor Baconschi, de ce am ajuns aici?

Fenomenul terorist, rezultat din radicalizarea unor celule islamiste, are rădăcini istorice foarte vechi. Să ne amintim că islamul apare în Peninsula Arabică în secolul al VII‑ lea şi cucereşte, fulgerător aproape, nordul Africii şi Peninsula Iberică. În Mediterana, această competiţie geopolitică religioasă, culturală dintre islam şi Europa are, deci, o istorie multiseculară foarte complicată.

Cred că terorismul este şi rezultatul unui set de frustrări legat, bunăoară, de ratarea obiectivelor de democratizare prilejuite de Primăvara arabă din 2010. Ţin minte că, fiind ministru de Externe, am fost unul dintre primii europeni care a ajuns la Tripoli imediat după debarcarea lui Gaddafi. De asemenea, în Tunisia am văzut, la faţa locului, societăţi tinere, demografic vorbind, care îşi puneau speranţe uriaşe într‑o democratizare graduală a instituţiilor, a vieţii publice. Or, vedem că pe toată fâşia Magrebului, ca să nu mai pomenim de cumplitul război civil din Siria, aceste idealuri au fost ratate. Ce s‑a întâmplat a fost că am asistat la un recul şi, totodată, la o creştere a turbulenţelor sociale în această lume arabă, care era obişnuită şi din perioada Războiului Rece cu un discurs antiamerican – antioccidental, în termeni mai largi.

La ora actuală e o întârziere economică, un sentiment de defazare, de frustrare, care a fost alimentat şi după anii 1960, când s‑a produs decolonizarea acestor spaţii controlate de puteri europene. Bineînţeles, Mediterana rămâne acolo unde este, chiar dacă, să zicem, ţărmul ei nordic, prin invitarea Muntenegrului în NATO, completează o linie de apărare euroatlantică foarte solidă, şi vedem că chiar din sânul imigraţiei pe teren european se nasc aceşti jihadişti radicali care încearcă să îşi facă dreptate prin astfel de mijloace şi care au răspândit în, până nu demult, paşnicul şi prosperul Occident european un sentiment de nesiguranţă, precum şi aceste discursuri simplificatoare, cum sunt, de pildă, cele care încearcă să facă un amalgam între islam şi terorism – ceea ce este, evident, inexact.

Există, totuşi, undeva, o legătură între islam şi terorism? Tinerii, atunci când se aruncă în aer, se leagă de religie, chiar dacă religia, la rândul ei, prin comunitatea mare a islamului, tinde să îi respingă – am văzut că şi refuză să îi îngroape pe unii dintre ei.

Trebuie să ne amintim – nu pentru a scuza în vreun fel terorismul pe sol european – că cel mai mare număr de victime ale terorismului islamic se înregistrează chiar printre populaţiile arabe din aceste ţări. Trebuie să ne gândim că orice religie ideologizată, care devine o armă pentru medii politice extremiste, poate servi drept pretext eshatologic, dincolo de istorie, al acestor exponenţi ai războiului sfânt cu Occidentul decadent, materialist, necredincios, apostat, care trebuie pedepsit pentru crimele sale.

Din păcate, foarte mulţi tineri, care nici măcar nu au studiat în profunzime tradiţia islamică, se lasă prinşi de propaganda respectivă, îşi imaginează că ies din anonimat, că vor scrie istoria, că îşi vor ocupa poate un loc în paradisul islamic şi că, prin urmare, acţiunile lor sunt justificate. E adevărat că există de multe ori, de frică, o anumită pasivitate a majorităţii islamice moderate, care cu siguranţă nu subscrie la asemenea metode, mai ales că, aşa cum pomeneam, mulţi arabi moderaţi sunt victime ale teroriştilor de toate felurile. Să ne amintim, de pildă, de cele două decenii de teroare pe care frontul islamist din Algeria le‑a întreţinut.

Cred că suntem mai cu seamă în situaţia de a adopta o linie fermă în ceea ce priveşte filtrarea imigranţilor care pătrund în spaţiul european. Avem instrumente legale, juridice şi democratice pentru a ţine, pe cât posibil, sub control aceste reţele care au perfidia de a infiltra terorişti printre imigranţii care îşi caută pur şi simplu azil – şi am observat că poliţia majorităţii statelor membre ale Uniunii Europene are în baza de date profilul acestor personaje. Cred că mandatul pentru reprimarea terorismului trebuie să fie întărit politic, pentru că altminteri cei nevinovaţi dintre cei care ajung în ţări europene sunt, volens‑nolens, băgaţi în acelaşi sac cu aceste elemente teroriste. E adevărat, însă, că şi noi, ca europeni, avem ce să ne reproşăm, în primul rând relativul eşec sau succes parţial al asimilării acestor comunităţi care, iată, nu au reuşit să se integreze suficient astfel încât să devină, prin toţi membrii lor, contributori la pacea socială.

Credeţi că s‑a greşit că au fost create aceste comunităţi în anii 1960‑1970 în Franţa, de pildă, atunci când s‑a deschis o poartă mai largă pentru emigranţii din Algeria? Atunci sau ulterior s‑a greşit, când nu au putut să îi integreze?

Să ştiţi că, în general, în momentul în care statele îşi deschid poarta pentru emigranţi, o fac din necesităţi obiective. Europa postbelică era o mare de ruine, nu mai exista mână de lucru pentru reconstrucţie – Germania a apelat la turci, Franţa la mână de lucru din fostele colonii –, existau relaţii politice, culturale de veche durată şi bineînţeles că nu au avut de ales. A fost, în primul rând, un interes economic, dar imigraţia s‑a produs şi pe fondul acestor relaţii post‑coloniale. De ce sunt în Marea Britanie pakistanezi sau indieni? Pentru că este Commonwealth, pentru că e fostul imperiu. Toate fostele imperii europene au importat, strângând uneori şurubul, deschizând alteori porţile largi, mână de lucru. Au avut, de asemenea, şi o politică de regrupare familială, cu argumente umanitare.

Iată, în Europa avem un islam european; el trebuie să rămână european sau să devină mai european de atât, astfel încât să eliminăm, dacă se poate complet, această ameninţare.

Sever Voinescu: „Părerea mea este că, în principal, lucrurile stau aşa pentru că Europa se poartă, într‑un fel, irațional, asumându‑şi culpe, asumându‑şi vini istorice pe care încearcă să le plătească acum cu o atitudine aproape sinucigaş`”

Domnule Sever Voinescu, din ce pricină am ajuns să avem atentate teroriste care sunt atât de dese încât aproape că nu mai constituie o ştire, ne obişnuim încet‑încet cu ele?

Sigur că sunt mai multe explicaţii; unele au motive mai grele, altele dimpotrivă, motive care singure nu ar fi putut să ne aducă aici. Părerea mea este că, în principal, lucrurile stau aşa pentru că Europa se poartă, într‑un fel, iraţional, asumându‑şi culpe, asumându‑şi vini istorice pe care încearcă să le plătească acum cu o atitudine aproape sinucigaşă. Adică, mie mi se pare că tot ceea ce se întâmplă rău în Europa şi e produs de mână străină în ultima vreme este în general şi imediat comentat în Europa ca fiind din vina Europei. Cu alte cuvinte, noi suntem de vină pentru ceea ce ni se întâmplă: noi suntem de vină pentru atentatul de la Bataclan, noi suntem de vină pentru ce s‑a întâmplat cu Charlie Hebdo mai înainte, noi suntem de vină pentru ce s‑a întâmplat la Köln în acea agresiune sexuală în masă – noi suntem de vină pentru ceea ce, în ultimă instanţă, ne fac aceşti islamişti. Or, acest tip de atitudine este, de fapt, o atitudine care te leagă de mâini şi de picioare şi care te face victimă sigură.

Şi care ar trebui să fie atitudinea bună, pozitivă, din punctul dvs. de vedere?

Din punctul meu de vedere, ne lipseşte curajul – eu am mai spus şi am mai şi scris asta –, iar curajul lipseşte în Europa în acest moment pentru că Europa a ales să uite ceea ce este.

Suntem într‑un moment de laşitate. Trebuie să găsim cumva resursele pentru a avea curaj, iar curajul trebuie să fie unul al discursului, adică nu trebuie să mai avem nici un fel de inhibiţie în a spune lucrurilor pe nume, în a vorbi despre faptul că astăzi, în 2016, islamul produce radicalism, fundamentalism şi terorism. Uitaţi‑vă că, de câte ori se produce un atentat, prima grijă a autorităţilor – asta mai ales în Franţa, dar şi în Germania şi peste tot –, prima grijă a autorităţilor este, înainte să afle câţi bieţi europeni au murit în atentatul ăla, să ne asigure că nu e vorba de islam, că e vorba de nişte nebuni care nu au nici o legătură cu islamul. Domnule, nici nu număraseră morţii din aeroportul din Bruxelles când începuseră să dea mesaje că islamul nu e de vină pentru ce s‑a întâmplat acolo. Or, tipul ăsta de atitudine este ceea ce aproape invită asemenea acte teroriste în Europa.

Vreau să vă spun că, în acelaşi timp, foarte mulţi islamici – şi sunt mulţi la nivel mondial – se delimitează de actele acestea, sunt oameni la locul lor şi suferă pe nedrept.

Oamenii ăştia care se delimitează sunt oameni din Europa, în general, sau în America, care trăiesc aici la a nu ştiu câta generaţie. În opinia publică, în Orientul Apropiat, eu n‑am auzit momente de delimitare; n‑am auzit momente de oroare venite din spaţiul arab în momentul în care Europa era puternic şi direct lovită; dimpotrivă, mie mi‑a rămas încă pe creier acea imagine, după 11 septembrie 2001, cu mii de palestinieni dănţuind pe stradă.

În acelaşi timp, am văzut statisticile: majoritatea celor care suferă de pe urma atentatelor teroriste sunt islamicii – la ei sunt mult mai des întâlnite şi de mai mare amploare.

Vreau să vă spun ceva: o altă otravă pe care ne‑o injectăm, cu spiritul ăsta al nostru raţional care ştie să pună lucrurile în ordine, e povestea asta cu statistica. Ultima dată când am avut o reacţie imediat după unul din atentate, cred că după cel de la aeroportul din Bruxelles, un amic mi‑a spus că a găsit în nu ştiu ce ziar o statistică din care reieşea că fuseseră mai multe atentate pe cap de locuitor în anii 1970 decât acum. Prin urmare, nu avem de ce să ne agităm. De fapt, toată chestia asta cu statisticile care vor să dovedească că de fapt nu e atât de rău – că ăsta este scopul acestor manipulări, al acestor statistici, să spună: nu vă agitaţi în Europa, că nu e atât de rău.

Eu l‑am întrebat, de pildă, pe amicul care mi‑a spus că erau mai mulţi morţi în atentate teroriste în anii 1970‑1980 decât acum: „Spune‑mi care este numărul de morţi de la care am voie să mă alarmez”. Constat că nu mai am voie nici să mă alarmez – dar câţi trebuie să moară – 300, 500, 700 – ca să pot să vorbesc despre asta? Aşa şi în povestea asta: adică, dacă sare în aer un aeroport sau o sală de sport de concert rock în Europa, ideea care este? Că eu n‑am voie să spun despre lucrurile astea şi să mă alarmez, pe motiv că în altă parte a lumii mor mai mulţi din cauza acestor atentate? Ce fel de logică e asta?

Aveţi dreptate. Dar dacă spunem: da, este şi islamul de vină – nu e doar el, evident – ce rezolvăm?

M‑ aţi întrebat, la un moment dat, la începutul discuţiei noastre, care cred eu că sunt cauzele, şi am identificat una: cred că este această dezvoltare absolut aberantă a islamului, un lucru care se întâmplă, cred, în ultimii 30‑40 de ani mai ales, când islamul realmente a început să producă acest tip de fundament teoretic, un fundament spiritual pentru acest tip de acţiuni. Probabil că mai sunt şi altele, dar dvs., când îmi spuneţi „şi islamul”, la care alte cauze vă gândiţi?

Mă refer la faptul că există un teren fertil în comunităţile acestea foarte izolate din Occident, de tineri debusolaţi care îşi caută o legitimitate şi, practic, confiscă religia, o ideologizează şi se folosesc de ea.

Bun, şi atunci ce ar trebui să facem noi? Că bănuiesc că tot noi suntem de vină şi prin urmare noi ar trebui să facem ceva tinerilor ăstora debusolaţi. Ce ar trebui să facem? Să‑i distrăm? Să le dăm o pensie bună pe lună? Să‑i luăm la petreceri, să avem grijă să nu se plictisească? Tineri debusolaţi sunt peste tot în lume. Tineri debusolaţi sunt şi în România, şi nu se apucă să pună bombe.

Explicaţiile de genul ăsta ţin pentru domolirea unei anume porniri iniţiale pe care ai avea‑o, dar genul acesta de explicaţii ne paralizează. Ideea că băiatul ăla care a aruncat bomba era şi el, săracul, cam stresat, că nu avea serviciu, nu vorbea nimeni cu el, era şi cam însingurat… şi ce‑o să facă, săracul? Bun, şi atunci, dacă un însingurat aruncă o bombă, eu ce trebuie să fac acum? Noi, ca societate, ce trebuie să facem, mai bine decât facem?

Radu Preda: „E limpede că lupii aceştia singuratici, în marea lor majoritate tineri, sunt de fapt forma extremă – aş înainta o teză destul de îndrăzneață – a unei secularizări a islamului înainte de islam”

Domnule Radu Preda, se pune un deget apăsat pe islam. Cât de tare trebuie să apeşi?

Nu foarte mult, pentru că, să ne înţelegem: noi clamăm – şi pe bună dreptate – în cadrul creştinismului, indiferent de confesiune, în Europa mai cu seamă, că trăieşte o decadenţă a informării propriilor săi credincioşi. Imaginaţi‑vă însă că în islam avem o problemă fundamentală: oamenii care se reclamă, identitar, din ceea ce se cheamă islam, în bună parte nu ştiu despre ce vorbesc. Ei instrumentalizează islamul în mod natural; nici nu‑şi dau seama că deformează islamul, că pun islamul ca paravan, ca etichetă la înaintare, pentru a‑şi rezolva nişte chestiuni care ţin de o temperatură interioară lipsită de prea multe complicaţii ideologice. Adică, simplul fapt că prin asta cred ei că şi‑au garantat locul cel bun în paradisul islamic le pare multora suficient. Este şi o formă de primitivism cultural – îmi măsor bine cuvintele –, pentru că nişte oameni care îşi pun probleme, au dubii, apleacă urechea şi la ce spun alţii, au, prin natura acestui exerciţiu, mai puţină apetenţă pentru faptul violent, pentru fapta ucigătoare. Or, în cazul ăsta, avem de‑a face cu nişte oameni posedaţi, vorba lui Ţuţea, de certitudine – dar nu neapărat fiindcă ar fi în cunoştinţă de cauză.

Dvs. spuneţi, cumva, foarte simplu: lipsă de catehizare, cum zicem noi în Biserică. Totuşi, e plin de moschei în Occident – mai formale, mai informale. Circulaţi mult, predaţi în Germania: străzile acelea pline – eu le‑am văzut în Paris – de oameni îngenuncheaţi, vinerea, când se blochează până şi circulaţia. Canale ar fi să li se explice ce şi cum. Unii spun că teroriştii nici măcar nu vin la moschee, se radicalizează pe internet.

E un diagnostic corect acesta, pentru că cine este parte a unei comunităţi, cu toate ale comunităţii – familii, discuţii despre viitor, trecut, prezent etc. – capătă un anumit drag de viaţă. E limpede că lupii aceştia singuratici, în marea lor majoritate tineri, sunt de fapt forma extremă – aş înainta o teză destul de îndrăzneaţă – a unei secularizări a islamului înainte de islam. Adică oameni care nu văd islamul deloc, dar văd doar islamismul.

E o aripă militară, care de fapt confiscă religia şi se înfige – o falangă înfiptă în Occident.

Pe de o parte, asta aşa este; pe de altă parte, totuşi, nu pot să nu mă întreb în ce măsură teologia, să zicem, cuminte, cea non‑violentă, a islamului este suficient de prezentă. Pentru că întrebaţi că sunt canale şi de ce nu se transmite. Păi, în bună parte, imamii care sunt prin Europa Occidentală, cu mici excepţii, liderii de opinie din moscheile Europei Occidentale, şi nu numai – chiar şi la noi, să nu uităm că şi noi avem o seamă de instituţii islamice care scapă oricărui control, pentru că respectivele asociaţii nu s‑au anunţat măcar la Secretariatul de Stat pentru Culte, nu sunt înregistraţi nici măcar la muftiat – sunt de regulă indivizi care ar merita să fie puşi sub o anumită lupă critică; e o problemă chiar cu ei. Din punctul ăsta de vedere, e o problemă foarte serioasă, pentru că avem de‑a face cu diverse curente divergente care, toate la un loc, reuşesc să compromită nu doar ideea de islam, ci să pună Europa într‑o situaţie defensivă care, practic, anulează orice alte diferenţe. Noi vorbim despre islam ca despre o luptă.

Cristian Curte