Revista:

Binecuvântând natura – Părintele Serafim Rose şi iubirea adevărată pentru întreaga zidire

Untitled

Ieromonahul Damaschin Christensen, fiul duhovnicesc al părintelui Serafim Rose: „Am văzut întruchiparea vie a credinţei”

Ieromonahul Damaschin Christensen este cunoscut cititorilor din România ca autor al monumentalei cărţi Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose, apărută la noi în anul 2005. O carte edificatoare mai ales pentru tinerii care, dezgustaţi de ideologiile care stăpânesc despotic lumea de astăzi, L‑au cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos şi au trăit în chip propriu, personal adevărul afirmaţiei Sale: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6)

În interviul de mai jos veţi descoperi cum s‑a petrecut întâlnirea minunată şi decisivă dintre viitorul părinte Damaschin şi părintele Serafim Rose. O întâlnire ale cărei roade le culeg astăzi mai cu seamă tinerii americani convertiţi la Hristos. Ieromonahul Damaschin continuă în prezent editarea revistei The Orthodox World, publicaţie înfiinţată în 1965 de părintele Serafim Rose şi de prietenul său întru Hristos Gherman Podmoşenski, Untitledcu binecuvântarea Sfântului Ioan Maximovici.

Interviul de faţă ne lămureşte care este viziunea creştin‑ortodoxă asupra creaţiei lumii, aşa cum reiese din scrierile Sfinţilor Părinţi. O viziune care a fost înţeleasă şi expusă limpede de părintele Serafim Rose în cartea care avea să poarte – după trecerea sa la Domnul – titlul Genesis, Creation and Early Man (în traducerea din limba română intitulându‑se Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor).

„…un om pătruns de înțelepciune şi iubire pentru Dumnezeu”

Aţi ajuns în Biserica Ortodoxă datorită părintelui Serafim?

Se poate spune că da. În perioada în care l‑am întâlnit pe părintele Serafim, abia mă familiarizasem cu credinţa ortodoxă şi încă nu luasem hotărârea definitivă de a trece la Ortodoxie. Dar când părintele Serafim a sosit în orăşelul nostru studenţesc, chiar în acea zi – când l‑am întâlnit pentru prima dată –, m‑am hotărât irevocabil. Am văzut întruchiparea vie a credinţei, un om de o înaltă virtute, pătruns de înţelepciune şi iubire pentru Dumnezeu.

Centrul misionar „Şestodnev” din Rusia este iniţiatorul demersului de canonizare al ieromonahului Serafim Rose în rândul Sfinţilor Cuvioşi. Centrul adună materiale pentru canonizare, iar pe site se găsesc icoane edificatoare ale părintelui Serafim. De ce anume „Şestodnev”? După cum se ştie, acest centru se ocupă de combaterea teoriei evoluţionismului darwinist. Însuşi părintele Serafim Rose a scris şi a vorbit mult pe această temă. Care a fost motivul interesului său pentru această problemă?

Părintele Serafim a spus de mai multe ori că, primind botezul în Biserica Ortodoxă, a înţeles foarte repede: dacă devii ortodox, laşi în urmă achiziţiile intelectuale ale lumii, în rândul cărora, bineînţeles, se află şi teoria evoluţiei. Dar dumneavoastră întrebaţi de ce totuşi a fost el interesat de problemele legate de creaţia lumii, de ce a început să lucreze în această direcţie. Este simplu de explicat.

O temă importantă a vremii noastre

Părintele Serafim avea un fiu duhovnicesc – pe părintele Alexei Young, care fusese într‑o perioadă a vieţii sale directorul unei şcoli americane obişnuite. Şi iată că odată, părintele Alexei a scris un mic articol în revista ortodoxă despre predarea în şcolile publice a teoriei evoluţiei, susţinând că această teorie este în contradicţie cu învăţătura ortodoxă. După acest articol, un şir de preoţi ortodocşi au început să obiecteze: cum se poate să ne împotrivim evoluţiei, când aceasta este un fapt dovedit!?

Şi atunci părintele Serafim a văzut că nu numai oamenii lumeşti, ci chiar şi mulţi din sfera ortodoxă nu conştientizează întreaga complexitate a problemei. Şi a înţeles că aceasta este o temă foarte importantă a vremii noastre şi că un preot ortodox nu trebuie să o lase la o parte. Părintele Serafim fusese preocupat şi mai înainte de problema apariţiei lumii, dar a început să o studieze mai profund, a început să se intereseze ce spuneau Sfinţii Părinţi despre această temă. El nu doar selecta citate din lucrările patristice, ci năzuia să ofere într‑un mod integral învăţătura ortodoxă despre creaţia lumii. Şi, desigur, să transpună această lucrare în limba engleză, pentru ca mai mulţi oameni din SUA , şi îndeobşte din Occident, să o citească. Nu a reuşit să scrie o lucrare deplină, dar s‑au păstrat înregistrările multor lecţii, la care am fost şi eu de faţă, în mânăstirea din Platina. După ce părintele Serafim a adormit întru Domnul, noi am adunat aceste lecţii într‑o carte cuprinzătoare.

Ce oferă studiile sale omului contemporan?

Ce oferă? Măcar posibilitatea de a înţelege în ce lume trăim. Noi vedem natura care ne înconjoară, întregul cosmos, aşa cum sunt în momentul de faţă. Dar aceasta nu este corect. Închipuiţi‑vă: dumneavoastră comunicaţi cu un om, încercaţi să‑l înţelegeţi. Cum îl priviţi? În întregime. Având în vedere cum a fost el mai înainte, cum este acum şi cum râvneşte să fie pe viitor. Exact aşa trebuie privită şi natura, ţinând minte cum a fost în „copilărie” şi ce transformare o aşteaptă la sfârşitul vremurilor.

Dar cum a fost cosmosul în „copilăria” sa? Sfântul Simeon Noul Teolog spune, în acelaşi sens, că înainte de căderea în păcat nu numai raiul, ci şi întreaga lume creată era într‑o stare de neputrezire. El scria aproximativ aşa [aici şi în continuare citează după textul referatului Învăţătura patristică despre cosmos înainte de căderea în păcat – n. red.]: „mulţi consideră că la început Dumnezeu a creat doar raiul nestricăcios. Nu! Nu numai raiul, dar şi întreaga lume, întregul univers creat era nestricăcios, deşi era material şi palpabil. Această lume era predestinată lui Adam şi urmaşilor săi pentru desfătare. În această lume nu erau roade stricăcioase şi plante cu ghimpi, roadele de pe copaci nu se terminau niciodată, erau mereu proaspete şi dulci”. Iar alt Sfânt Părinte, Grigorie Sinaitul, preciza: raiul nu era cu desăvârşire nestricăcios, nici cu totul stricăcios. Roadele ce cădeau din copaci nu putrezeau, ci se prefăceau într‑un pământ aromat. Toate acestea se petreceau din preaplinul harului dumnezeiesc din rai. Astfel era în a şaptea zi a Facerii.

De altfel, însuşi părintele Serafim Rose considera că toată această stare de neputreziciune a cosmosului înainte de căderea în păcat nu se poate descrie în cuvinte. Aceasta este de nepătruns pentru noi, pentru că suntem adânc afundaţi în lumea denaturată, căzută. Numai cu ajutorul revelaţiei dumnezeieşti, noi putem să cunoaştem ceva despre aceasta. Poate însăşi esenţa materiei era alta, de unde să ştim noi? Dar iată ce ştim prin revelaţie şi ce este foarte important: întreaga lume creată a fost creată pentru om. Şi când Adam a săvârşit păcatul şi a primit un corp stricăcios, acelaşi lucru s‑a întâmplat şi cu lumea înconjurătoare, cu universul, şi numai raiul ceresc a rămas nestricăcios.

Omul – responsabil pentru viitorul naturii

Se poate spune că acordând atenţie acestui fapt, părintele Serafim Rose a făcut referire la vina omului în faţa naturii?

Desigur, el nu gândea în acel sens ecologic, aşa cum îl prezintă „verzii”. În referatul meu, am citat tălmăcirea Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Pot să o expun încă o dată. Sfântul scrie: „Îndeobşte, nu trebuie să alături lucrurilor neînsufleţite şi nesimţitoare noţiunile despre dreptate şi nedreptate”. Dar Pavel nu continuă reflecţiile în privinţa celor spuse, ci se grăbeşte să‑i liniştească cât mai mult pe ascultători cu alt gând. Care anume? „Oare, într‑adevăr, făptura – chibzuieşte el – a suferit prin tine răul şi a devenit stricăcioasă? Ce spui tu? Dar ei nu i s‑a pricinuit prin aceasta nici o supărare, de aceea tot prin tine ea va fi din nou nestricăcioasă”. Înţelegeţi? Omul poartă vina nu în faţa naturii, întrucât aceasta este neînsufleţită, ci este responsabil pentru viitorul naturii, pentru ca aceasta să fie din nou îndumnezeită, să devină nestricăcioasă.

Iată încă un citat din scrierile Sfântului Simeon. El vorbeşte despre această viitoare natură: „Întreaga lume va deveni desăvârşită, mai presus de orice cuvânt. Devenind duhovnicească şi dumnezeiască, se va uni cu lumea minţii, va apărea ca un anume rai al minţii, un Ierusalim Ceresc, o moştenire a fiilor lui Dumnezeu, ce nu poate fi furată”. Cum se poate ajunge la aceasta? Teologul rus Vladimir Losski observa: de vreme ce Adam nu a reuşit să îndeplinească această misiune, atunci noi putem să o vedem în lucrarea lui Hristos – Noul Adam.

Prin ce se exprimă această misiune?

Aşa cum socoteau Sfinţii Părinţi, Biserica propovăduieşte nu numai răscumpărarea sufletului omenesc, ci şi a trupului. Aceasta se vede la noi prin grija acordată trupului omenesc după moarte. De exemplu, Biserica interzice incinerarea. Bineînţeles, nu din cauză că, în ziua Înfricoşatei Judecăţi, lui Dumnezeu Îi va fi greu să restabilească trupurile din cenuşă. Nu, lui Dumnezeu toate Îi sunt cu putinţă. Ci pur şi simplu, din respect pentru trup ca purtător al viitoarei nestricăciuni. Exact aşa trebuie şi noi să ne purtăm, cu respect, faţă de natura neînsufleţită, faţă de viitoarea ei îndumnezeire. De aceea noi putem şi suntem datori să dăm dovadă de compasiune pentru lumea lui Dumnezeu, aşa denaturată cum este ea. Dar nu în sensul pe care îl dau ecologiştii.

Sfinţii Părinţi nu numai au scris despre aceasta, dar şi ei înşişi s‑au comportat la fel faţă de natură.

Da, şi nu numai străvechii Părinţi, care au trăit în primele veacuri ale creştinismului. Sunt foarte cunoscute exemplele de comportament în faţa naturii ale Sfântului Serafim de Sarov. Ori ale sfântului zilelor noastre, stareţul Paisie Aghioritul: atunci când mergea pe o cărare şi vedea un copac rupt, confecţiona o atelă şi îl lega. Nu trecea niciodată pe alături. În acel loc unde a vieţuit, se puteau vedea pe copaci o mulţime de astfel de legături.

Sau, iată, un exemplu foarte apropiat – Serafim Rose –, unul din întemeietorii mânăstirii noastre. El avea obiceiul ca în fiecare dimineaţă, încă înainte de slujbă, să meargă prin mânăstire, binecuvântând şi chiar sărutând copacii. Cei care îi ieşeau în cale, îl întrebau: „De ce faceţi aceasta?” El zâmbea şi mergea mai departe, fără să răspundă.

Bucuria amintirii despre nestricăciunea dintru început

Şi ce părere avea obştea despre aceasta?

Noi înţelegeam acest gest ca pe o exprimare a iubirii faţă de creaţia lui Dumnezeu. Căci el putea să vadă nu numai starea actuală denaturată a lumii, ci şi înfăţişarea trecută şi viitoarea ei înfăţişare nestricăcioasă.

În toamna anului trecut, la mânăstirea noastră a sosit Mitropolitul Iosif, mai‑marele Arhiepiscopiei Bulgare în SUA , Canada şi Australia. Când a venit vorba că părintele Serafim săruta copacii, vlădica şi‑a exprimat opinia sa: probabil, astfel, binecuvântând copacii, el îşi cerea scuze pentru faptul că ei trebuie să sufere din cauza păcatelor noastre. Dar, mă voi repeta, aceasta nu este pur şi simplu o vină înaintea naturii, ci iubirea compătimitoare, trăirea responsabilităţii şi bucuria amintirii despre nestricăciunea dintru început.

Sfântul Varsanufie al Optinei spunea că noi primim desfătare şi mângâiere din contemplarea „părticelelor” creaţiei de început a lui Dumnezeu. Odată, noaptea, sfântul stătea la geam, iar lângă el se afla ucenicul său, Nikon. Varsanufie a arătat spre lună şi i‑a spus ucenicului: „Priveşte, ce imagine! Aceasta ne e lăsată spre mângâiere. Nu este de mirare că proorocul David a spus: «Veselitu‑ne‑ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale»…” Şi mai departe, Varsanufie explică ce înseamnă „veselitu‑ne‑ai”. Aceasta e doar o aluzie la frumuseţea minunată şi de nepătruns pentru omul de acum. Noi nu ştim cum era luna înainte de căderea în păcat, cum era soarele, cum era lumina… Dar aluzia la acestea au rămas – pentru bucuria şi îmbărbătarea noastră.

Vreau să mă întorc la problema canonizării părintelui Serafim. Ortodocşii din SUA îl cinstesc?

Mulţi dintre fraţii noştri de la Platina i se roagă foarte des, îi cer ajutorul. Desigur, se roagă nu soborniceşte, deoarece el nu este canonizat, ci în chilie. Şi, desigur, noi ştim că el aude rugăciunile noastre şi ne ajută. Exact aşa, la vremea sa, i se rugau deseori părintelui întemeietor al mânăstirii noastre, Sfântului Ioan Maximovici, pe când nu era încă proslăvit în rândul sfinţilor. Făceau aceasta tot în chilie, mai ales că în acea perioadă în mânăstire nu era o biserică mare.

În decursul multor ani, s‑au petrecut multe confirmări minunate ale legăturii duhovniceşti a părintelui Serafim cu cei care l‑au cunoscut în timpul vieţii, dar şi cu noii veniţi în mânăstire. mulţi simt prezenţa lui. Şi în ziua de azi se petrec cazuri de ajutor minunat în eparhia noastră.

Cum vă numiți?” „Serafim Rose”…

Aceste minuni le notează cineva?

Da, sunt multe descrieri. Acestea, apropo, au intrat în noua carte biografică despre părintele Serafim Rose, pe care noi intenţionăm să o publicăm în Rusia, la editura Mânăstirii Sretenski [este vorba despre cartea Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose, apărută şi în limba română în anul 2005 – n. red.].

Puteţi să aduceţi măcar un exemplu?

Am să vă povestesc pe scurt o istorisire foarte grăitoare. Un om aparţinând comunităţii penticostale din Alaska a văzut nu demult în vis un monah ortodox. Părintele i‑a spus: „Tu ai o chemare: să fii preot ortodox”. Acest om a întrebat în vis: „Cum vă numiţi?” Şi a primit răspunsul: „Serafim Rose.” Acest penticostal nu ştia nicidecum cine este Serafim Rose şi nici nu auzise de el. A început să caute. S‑a apropiat de primul preot ortodox pe care l‑a întâlnit şi l‑a întrebat dacă a auzit de Serafim Rose. Acesta i‑a dat adresa locului în care a slujit părintele. Penticostalul a venit la noi la mânăstire, în California, a primit botezul şi acum se nevoieşte în credinţa ortodoxă.

Părinte, de unde se pot afla informaţii despre viaţa mânăstirii din Platina şi despre ultimele evenimente de acolo?

Dar ce evenimente au monahii? Ne rugăm, edităm literatură duhovnicească, ziditoare de suflet. Mânăstirea se măreşte, vin mereu noi fraţi. Avem pagina noastră de internet (www.sainthermanpress.com), dar acolo, din păcate, se vorbeşte mai mult despre noutăţile editoriale. Despre Mânăstirea Cuviosului Gherman al Alaskăi, despre istoria sa, de unde a început, se va putea citi în cartea care va fi publicată în Rusia.

La despărţire, părintele m‑a binecuvântat şi într‑un mod neinsistent, americănesc, parcă din întâmplare, m‑a întrebat: What is your orthodox name? Înţelesesem întrebarea şi fără traducător, dar nu mi‑am dat seama imediat de ce un preot din altă ţară are nevoie să‑mi cunoască numele primit la botez. Totuşi este uimitor că în America, la fel ca şi la noi, dar în limba engleză, se rostesc rugăciuni pentru mântuirea fiilor Bisericii Ortodoxe de pretutindeni.

Dialog realizat de Mihail Sizov

Traducere din limba rusă
de Angela Voicilă
Sursa: www.pravoslavie.ru