Revista:

Părintele Nicodim Bujor, duhovnicul cu mustrări de catifea

Untitled

Amintirile mele despre părintele Nicodim sunt mereu luminoase pentru că orice întâlnire cu sfinţia sa a fost un prilej de mare bucurie. Aşa cum am mai scris cândva, pe părintele Nicodim Bujor l‑am asemuit totdeauna Sfântului Serafim de Sarov: aceeaşi evlavie deosebită către Maica Domnului, aceeaşi predispoziţie spre necontenită rugăciune şi meditaţie, aceeaşi blândeţe catifelată, aceeaşi înfiorare în faţa tainelor lui Dumnezeu, aceeaşi bucurie de a‑şi revedea ucenicii… Realizez acum cât îmi lipseşte, cât ne lipsesc bătrânii în general, îmi este dor de el şi, ori de câte ori mă gândesc, îi revăd chipul senin şi zâmbitor.

Părintele Nicodim Bujor s‑a născut în Piatra Neamţ la 5 mai 1915 adică, aşa cum totdeauna menţiona, la praznicul Sfintei Irina. În 8 septembrie 1942, la vârsta de 27 de ani, la îndemnul profesorului său Gala Galaction, a intrat în obştea Mânăstirii Cernica. A fost hirotonit ierodiacon de Preasfinţitul Eugen Laiu, stareţul Mânăstirii Antim, fost vicar la Cernăuţi şi, după 15 ani de slujire în treapta diaconiei, Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu, l‑a hirotonit ieromonah. Părintele Nicodim este cunoscut cel mai mult pentru alcătuirea acatistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, dar sfinţia sa a avut o mare contribuţie şi în mişcarea Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim şi a participat activ în 1955 la canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, slujind ca diacon şi implicându‑se cu tot sufletul şi toată energia în organizarea evenimentului. Ajuns la o vârstă înaintată şi cu sănătatea slăbită, a locuit mai mulţi ani în Ploieşti, hrănind cu sfatul, rugăciunea şi binecuvântarea sa pe toţi care îi treceau pragul casei, la orice oră. A revenit apoi la mânăstirea de metanie de unde s‑a mutat în pace la Domnul duminică, 30 ianuarie 2011.

Mergeam adeseori să îl vizitez pe părintele Nicodim la casuţa în care locuia pe strada Lupeni din Ploieşti. Adeseori, însă nu suficient de des, realizez acum. Mă descurcam să deschid singur poarta şi apoi ciocăneam în uşă. Îmi deschidea domnişoara Mia, o femeie în vârstă care îi oferise părintelui găzduire în camera dinspre stradă. Mă descălţam şi, în timp ce dânsa se întorcea la bucătărie, eu intram la părintele. Aproape totdeauna, îl găseam aşezat pe pat, în şezut, rezemat de câteva perne, meditând. Peste tot, toată camera, pe pereţi, pe dulapuri, în orice colţ, era câte o icoană. Şi fiecare icoană avea o istorie. Mă bucuram să îl văd, iar sfinţia sa se bucura să mă vadă şi zâmbea luminos. Eu îi spuneam din năzdrăvăniile mele, din călătoriile şi drumurile pe care le făceam, părintele îmi împărtăşea din gândurile şi meditaţiile sale.

Cu toate că de multe ori părintele spunea lucruri amuzante, am observat că toate cuvintele lui erau bine măsurate şi chiar şi glumele aveau un scop duhovnicesc. Îmi amintesc că odată mi‑a spus zâmbind: „Noi ne lăudăm că suntem ortodocşi precum Sfinţii Părinţi, după cum mâţa se laudă că e neam cu leul…”

Uneori, atunci când eram singurul vizitator, îl rugam să mă spovedesc. Eram tentat să încep cu păcatele mai mici, însă de cum mărturiseam un păcat, părintele îmi şi punea mâna pe cap şi începea să zică: „Acestea şi mai mari decât acestea…”, iar eu, speriat, îl opream şi îi spuneam: „Părinte, staţi un pic că ar mai fi ceva…” Părintele părea atunci surprins: „Da? Bine atunci…” şi eu îi spuneam repede încă ceva, iar părintele începea iarăşi: „Acestea şi mai mari decât acestea…” şi eu îl opream iarăşi.

Odată, am venit la părintele pe seară şi, intrând în cameră, am găsit acolo mai mulţi tineri care veniseră pentru cuvânt de folos. Probabil că am intrat cam sigur pe mine şi cu pretenţia că sunt „de‑al casei”, pentru că părintele m‑a „sancţionat” imediat. De cum am intrat în cameră şi am spus „Săru’ mâna!”, părintele a zis către ceilalţi: „Iată un israelitean în care nu mai încape vicleşug!”

Altă dată am adus părintelui o lingură uriaşă de lemn pe care am găsit‑o la un artizan popular. I‑a plăcut foarte mult şi atunci am mai cumpărat două liguri de lemn mai mici şi l‑am rugat să îmi scrie ceva pe una din linguri pentru mine, pe cealaltă pentru un bun prieten. Pe lingura mea a semnat şi a pus data, însă prietenului i‑a scris: „Poftă bună!”. Când i‑am dus‑o cadou şi a citit, acela a făcut ochii mari şi a roşit: „Părintele mi‑a citit patima cu mâncarea…” Nici nu mă gândisem că acele cuvinte aveau şi ele un rost al lor…

Altă dată, o prietenă care îl cunoştea pe părintele de mică, a venit şi i‑a împărtăşit o problemă destul de grea cu care se confrunta. Toţi aşteptam să vedem ce sfat îi va da părintele. Atunci părintele a „ridicat” cu mâna stângă un receptor imaginar, iar arătătorul mâinii drepte a început să îl mişte rar, prin aer, formând parcă un număr de telefon pe vechile telefoane cu disc. A stat apoi o vreme nemişcat, aştepând… să se facă apelul şi deodată, de parcă cineva i‑ar fi răspuns de la celălalt capăt al firului, a zis: „Alo? Maica Domnului? Maica Domnului, uite ce problemă avem…” şi a spus problema respectivă din nou. Apoi, întorcându‑se spre noi, a zis: „Cu Maica Domnului rezolvăm toate!” De altfel asta era o vorbă pe care părintele o spunea adeseori.

De fiecare dată când plecam de la părintele şi luam binecuvântare, acesta fie ne miruia, fie ne lua capul în mâini şi spunea: „Duhul adevărului, al înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al ştiinţei, al evlaviei, al fricii de Dumnezeu, al răbdării, al blândeţii şi al dragostei… că toată dare cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor.”

O întâmplare minunată a avut loc a fost cu ocazia unei vizite făcută la Mânăstirea Turnu de lângă Ploieşti. Pe atunci Mânăstirea Turnu abia fusese reactivată şi autorităţile se împotriveau funcţionării mânăstirii şi retrocedării proprietăţii sale măcar în ceea ce privea vatra şi terenul de sub bisericile în ruină. Părintele stareţ îşi pusese toată nădejdea în Dumnezeu şi nu contenea rugăciunea. Într‑o zi de sâmbătă, era hotărât un parastas pentru ctitori, iar la Turnu aproape toţi voievozii Ţării Româneşti ctitoriseră ceva. Cunoscând evlavia deosebită a părintelui Nicodim pentru domnitori, i‑am propus să participe la slujbă, oferindu‑mă să îl duc eu cu maşina. L‑am luat de acasă, l‑am ajutat să urce în maşină şi am pornit. Am ieşit din Ploieşti, am ieşit şi din Strejnic, dar la ieşirea din Strejnic erau, lucru cu totul neobişnuit, doi poliţişti de la Circulaţie.

Bineînţeles că mi‑au făcut semn să opresc. Permisul nu îl aveam la mine, pe talon inspecţia RAR expirase şi expirase şi asigurarea obligatorie RCA. Atât am apucat să spun: „Părinte, eu ăstora în afară de buletin n‑am ce să le arăt”. Am deschis uşa şi am coborât îngrijorat. Unul din poliţişti a zis: „Actele dumneavoastră, vă rog!”. Până să scot buletinul, părintele coborâse deja pe uşa din dreapta şi mergea spre poliţişti aplecat de spate şi sprijinindu‑se de maşină. Chipul de Pateric al părintelui le‑a captat imediat atenţia.

Atunci părintele le‑a zis cu vocea sa tremurândă, dar melodioasă: „Ai cui soldaţi sunteţi voi? Ai lui Ştefan cel Mare sau ai lui Mihai Viteazu?”. „Soldaţii”, surprinşi de o asemenea abordare l‑au întrebat: „Câţi ani aveţi, părinte?”. Liniştit părintele le‑a răspuns: „20…”. În clipa aceea poliţiştii au făcut un schimb de priviri destul de expresiv. Ceva de genul „E dus moşul…”. Dar părintele continuă: „20… până la sută!”. Poliţiştii au început să râdă şi acelaşi agent care îmi ceruse actele mi‑a spus textual: „Măcar un buletin aveţi?”. Am rămas înmărmurit. Nu îi spusesem nimic, nu scosesem încă nici un act. I‑am dat buletinul, s‑a uitat şi a zis: „Mergeţi!”.

Am ajuns la Turnu şi am mers la biserica domnească din care nu se păstrau decât pronaosul şi zidurile verticale din naos şi altar dezgolite de fresce. Pe jos creştea iarba, iar deasupra se vedea cerul. Parintele stareţ aşezase o masă de lemn în mijlocul bisericii. Aşa cum am mai spus, existenţa Mânăstirii Turnu era pe atunci contestată de autorităţile locale şi judeţene care ar fi făcut orice ca să o vadă închisă. Pe drum îl tot bătusem la cap pe părintele că „toţi aceşti duşmani ar trebui puşi la slujbe” şi îl întrebam dacă nu există vreo rugăciune specială care să îi mai domolească. Am intrat în biserica ruinată şi a început slujba. La un moment dat îl aud pe părintele Nicodim zicând o nouă ectenie: „Încă ne rugăm şi pentru prietenii noştri, duşmanii…”.

Silviu‑Andrei Vlădăreanu