Revista:

Sinodul din Creta – o analiză la rece (I)

Untitled

Sfântul şi Marele Sinod Ortodox, care s‑a ţinut în luna iunie a acestui an în Insula Creta, continuă să stârnească vii dezbateri. Pe 11 august, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a primit o scrisoare deschisă adresată arhiereilor care au fost în Creta, prin care se propune inclusiv nepomenirea Episcopilor locului dacă nu se dezic de respectivul Sinod. Parte din semnatari, printre care părintele Simeon Zaharia de la Mânăstirea Sihăstria, au declarat însă că nu au ştiut că au semnat pentru nepomenirea ierarhilor la slujbe. O altă scrisoare, de data aceasta de la Mânăstirea Paltinu, de lângă Petru Vodă, i‑a cerut Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, să înainteze Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre reanalizare documentele din Creta şi respingerea Sinodului care a provocat multă tulburare în sânul Bisericii. Aşa stând lucrurile, în paginile care urmează, am încercat să pun sub lupa unor oameni ai Bisericii (publicistul Răzvan Bucuroiu, părintele Mihai Andrei Aldea de la Mânăstirea Paltinu, teologii Ionuţ Mavrichi, Radu Preda, Mihail Neamţu şi Înaltpreasfinţitul Andrei Andreicuţ) documentul care a stârnit atâta tulburare, intitulat Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine. Voi încerca să aflu în special opinii despre articolul 6 al acestui document, în care se specifică faptul că „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi, însă, în comuniune cu ele.” Această propoziţie a însemnat, pentru unii critici ai Sinodului, că, implicit, noi ortodocşii recunoaştem numele de biserici pentru celelalte confesiuni creştine, recunoscând, în felul acesta, şi învăţătura lor de credinţă – ceea ce ar intra în contradicţie cu învăţătura ortodoxă, de care celelalte confesiuni s‑au despărţit de‑a lungul timpului, în diferite etape. Dialogul nostru a fost deschis de domnul Radu Preda, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca.

Radu Preda: „O traducere perfidă a faptului că noi nu ştim ce suntem”

UntitledDomnule profesor Radu Preda, referindu‑mă strict la buclucaşul articol 6, pe care îl atacă toată lumea – anume, că Sinodul acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, vă întreb pe dvs., ca profesor foarte umblat prin Europa: cum vi se pare?

Până să ne concentrăm asupra acestei teme – care, după părerea mea, este falsă –, eu nu văd pe nimeni care să se revolte, de pildă, că de pe agenda acestui Sinod panortodox, pregătit timp de peste jumătate de secol, au dispărut nişte teme, după părerea mea, mult mai importante pentru coerenţa internă a Ortodoxiei.

Pentru lipsa acestor teme s‑a revoltat părintele ieromonah Petre Pruteanu de vreo câteva ori – pe blogul lui, bineînţeles.

Bun, dar e o voce în pustiu, ca să zic aşa. Alte voci se concentrează pe aceste tentative de a defini pe cei care nu sunt ortodocşi, uitând faptul că în acest fel fac un joc foarte subtil, sociologic vorbind, de delegare a responsabilităţii. Pentru că dacă o Biserică uită de propriile ei probleme interne şi vede ca fiind centrală, chiar ultimativă, ca să mă exprim puţin barbar, doar chestiunea raportării la străini, ca să zic aşa, avem de‑a face cu o formă subtilă de autosecularizare. Adică, în momentul în care eu ies din ortodoxia mea internă, care presupune o atenţie şi o trezvie legată de modul în care sunt ortodox, şi mă concentrez pe maniera în care alţii nu sunt ortodocşi şi încearcă să fie, totuşi, creştini, în clipa aceea eu, practic, abandonez agenda reală şi nemijlocită a propriei mele Biserici şi mă răfuiesc cu un duşman care nici măcar nu mai are nevoie să existe fizic, pentru că el, în mintea mea, îmi ocupă tot spaţiul şi tot timpul.

Este o ieşire din ortodoxie care, în opinia mea, este foarte gravă, pentru că ea presupune că noi am rezolvat de fapt toate chestiunile interne ale Ortodoxiei – de la simonie, de la problema raportării la Sfinţii Părinţi, de la faptul că avem 16 facultăţi de teologie, că avem o problemă legată de renaşterea monahismului, care acum este urmată de o inflaţie a lăcaşurilor de cult în care avem comunităţi formate dintr‑o persoană sau două, maximum… Adică am rezolvat toate problemele, inclusiv pe cele de etică socială, de raportare la puterea politică, absolut toate problemele, şi ne‑a rămas doar aceea a celuilalt, a alterităţii, a celui care nu este ca noi. Această obsesie legată de cel care nu este ca noi este, de fapt, o traducere perfidă a faptului că noi nu ştim ce suntem, noi ca atare. Adică este o amăgire, o ispită tipică pe care o vedem descrisă, de altminteri, pe pagini întregi în Pateric, în Filocalie şi în alte scrieri spirituale şi care ne arată că, de fapt, vrăjmaşul – generic vorbind, evident – îşi bate joc de o manieră eficientă de minţile şi mai cu seamă de sufletele noastre.

„Nu avem maturitatea sinodală şi eclezială interortodoxă”

Şi dvs. spuneţi că în primul rând vrăjmaşul, ca să vă citez, şi‑a băgat coada, scoţând de pe agenda Sinodului temele care ardeau? Care ar fi ele?

Erau mult mai importante, după părerea mea, problema diasporei sau problema autocefaliei.

Diaspora a intrat în discuţie şi s‑a şi stabilit – mă rog, o formulă de tranzit.

Nu s‑a stabilit nimic, îmi pare foarte rău. Acel text, după părerea mea, este mult mai grav şi poate fi supus unor critici mult mai virulente decât încercarea de a defini cum se pot numi cei de altă credinţă decât cea ortodoxă, chiar dacă pretind, sau chiar şi sunt creştini.

Sau problema iconomiei: care sunt limitele iconomiei, care sunt manierele în care se pot aborda iconomic anumite situaţii de viaţă şi de pastoraţie.

Sau problema calendarului: noi în continuare suntem o expresie dramatică a unui raport neconsumat până la capăt cu modernitatea. Adică au avut loc nişte reforme calendaristice, nişte aplicări concrete ale unor cunoştinţe şi descoperiri astronomice, dar noi continuăm să ne cramponăm de două tipuri de calculare a timpului, ceea ce face ca aceeaşi credinţă, aceeaşi Biserică – ce are aceeaşi Liturghie şi acelaşi drept canonic – să aibă date importante de prăznuire diferite. Adică s‑a reuşit compromisul de a avea acelaşi Paşte, dar nu avem Crăciunul la aceeaşi dată. Acest lucru, pe mine, ca ortodox, mă doare mai mult decât modul în care îl definesc pe protestant sau pe catolic.

Dar, foarte sincer: chiar v‑aţi fi aşteptat ca problema calendarului să intre vreodată pe agenda unui Sinod – fie el mare şi panortodox? Oricât de mare şi oricât de ortodox ar fi…

Bineînţeles că m‑aş fi aşteptat, dincolo de orice fel de limbaj diplomatic, pentru că asta este în mod real o problemă.

Păi e aşa de mare încât nu vrea nimeni să se atingă de ea.

E foarte grav, înseamnă că nu avem maturitatea sinodală şi eclezială interortodoxă încât să abordăm agenda reală, cea dură, în care se pune nu numai problema calendarului, ci şi a faptului că noi ne permitem luxul ca, în vreme ce în Occident bisericile rămân goale, noi să excludem din comunitatea ortodoxă biserici care au o tradiţie multiseculară de credinţă ortodoxă. Revin, nu întâmplător, obsesiv, la exemplul Bisericii Ortodoxe din Macedonia, pe care toate bisericile zise canonice o tratează ca şi cum ar fi o capră râioasă, uitând că acolo s‑a consumat un moment de inculturaţie evanghelică extraordinară: cu o şcoală de pictură, cu o tradiţie spirituală, cu o tradiţie monahală, cu scriitori locali de teologie. Adică ne batem joc de propriul nostru tezaur ortodox pe baza unor principii abstracte, astfel încât am ajuns în situaţia în care ne raportăm unii la alţii ca Biserici Ortodoxe autocefale sau autonome, ca şi cum am fi state independente, iar nu ca şi cum am fi copii ai aceleiaşi familii ortodoxe.

Deci, după părerea mea, sunt mult mai multe şi mai grave problemele interne ale Ortodoxiei decât acelea pe care noi le considerăm ca fiind fundamentale – vezi, Doamne, e una singură, aceea a raportării la non‑ortodocşi! Repet, problema aceasta a non‑ortodocşilor nu este minoră, dar a te concentra patologic, psihopat aproape, doar pe această chestiune, uitând că suntem confruntaţi cu chestiuni mult mai grave în interiorul nostru, mi se pare o manifestare evidentă a faptului că suntem duşi de nas de cel care nu ar trebui să dea tonul în Biserică.

Aşa cum spunea Denis de Rougemont, el nu e niciodată acolo unde te‑ai aştepta să fie…

Se verifică şi de data aceasta.

Răzvan Bucuroiu: „Războiul hibrid a pătruns şi în cancelariile patriarhale”

UntitledŞi tot el spune: „Atunci când îl cauţi, uită‑te în fotoliul în care stai.” Cam greu – acolo, pe fotoliu, vrei şi tu să stai confortabil… Domnule Răzvan Bucuroiu, e foarte interesantă perspectiva domnului Radu Preda, care spune: atenţie, problema este exact în ograda noastră şi noi ne uităm peste gard!

Da, interesant şi foarte realist. A făcut o radiografie de excepţie a situaţiei în care ne aflăm. Există o politică bisericească, o geostrategie eclezială; nu numai în lumea politică putem vedea astfel de sfere de influenţă care se ciocnesc, astfel de tendinţe centrifuge şi centripete, de mici bătălii mediatice, mai mult sau mai puţin subtile. În viaţa acestor Biserici locale există frământări şi chiar zone de coliziune şi de contact destul de dur, corp la corp.

Macedonia – să nu uităm – este leagănul elenismului, un leagăn pierdut de către greci, aşa cum şi Anatolia a fost pierdută de către greci, şi Constantinopolul însuşi a fost pierdut – aşadar, dacă e să fim în duhul adevărului istoric, grecii trăiesc într‑un fel de nostalgie, un fel de melancolie, pe alocuri nefondată şi care creează un uşor derapaj din real. Ei se raportează în permanenţă la un Constantinopol inexistent, la o împărăţie care şi‑a dat obştescul sfârşit acum 560 de ani. Aşadar, lucrurile trebuie să fie reaşezate, recumpănite. Toată această politichie eclezială, acest balans între biserici şi declaraţii mai mult sau mai puţin tăioase sau formale arată anumite tensiuni.

Iarăşi, biserica Ucrainei este una dintre temele extrem de delicate. Aproape că nici nu mă pot gândi serios la această temă fără să întrevăd un conflict de proporţii, sunt toate implicările posibile.

Acolo e chiar zdrăngănit de arme. Sunt trei structuri ortodoxe: Patriarhia Moscovei are un patriarhat, să zicem, pe care îl ţine sub pulpană, care este biserica oficială a Ucrainei, recunoscută de către toţi; mai există încă o biserică, să‑i spunem dizidentă, care ar vrea autocefalie; şi există o a treia, mai micuţă. Dar, evident, ceea ce ţine de Moscova reprezintă majoritatea parohiilor în Ucraina. Or, având în vedere conflictul din Crimeea, războiul ascuns – iată, mileniul al III‑lea ne‑a adus şi aşa ceva –, un război pe care nici măcar nu recunoşti că îl porţi…

Războiul hibrid, iată, a pătruns şi în cancelariile patriarhale, şi scopul acestui război hibrid este un ecou al unei confruntări care se întâmplă pe teren, concret, războiul fierbinte.

În continuarea a ceea ce am spus iniţial, oare era momentul şi cazul să organizăm şi să mergem până la capăt, cu toate consecinţele de rigoare, în a duce proiectul la bun sfârşit? Adică acest Sfânt şi Mare Sinod – panortodox iniţial, pe urmă rămăsese doar ortodox – trebuia oare să aibă loc şi în aceste condiţii şi cu o asemenea agendă? Este foarte clar faptul că sub aspect teologic, dogmatic, canonic, lucrurile sunt spuse şi sunt foarte clare pentru Bisericile Ortodoxe. Acest Sinod însă a deschis o cutie a Pandorei pe care nu trebuie să o deschidă, după părerea mea; trebuia amânat, poate chiar sine die, până când lucrurile erau foarte clare.

În ceea ce priveşte punctul 6, cred eu că anumite adevăruri, chiar dacă ştii că sunt adevărurile tale şi trăieşti conform lor de, măcar, 2.000 de ani, poate că nu trebuiau spuse atunci, sau nu trebuiau spuse aşa. Conservatorismul, rigorismul ăsta, sau buna aşezare într‑o tradiţie – asta arată faptul că noi am înţeles că adevărul e la noi, în partea asta de lume. Dar poate că nu trebuia afirmat aşa tăios, sau în contradicţie cu adevărurile altora. Poate că nu trebuia să formulăm în mod explicit aceste lucruri, pentru că în clipa în care le formulezi, da, eşti în adevăr, însă pierzi pacea. O să‑mi spuneţi: pace cu orice preţ, cu oricine? Chiar şi cu ereticii, ca să spun aşa?

Păi în primul rând, nu mai avem pace cu noi.

Aici e problema. Oricum am fi făcut, după părerea mea, în clipa în care lucrurile sunt puse sub această specie a comentariilor publice, dezlănţuite pe toate canalele de comunicare, orice s‑ar fi întâmplat ori s‑ar fi spus, s‑ar fi găsit pe urmă motive serioase pentru a arunca în aer o întreagă structură, o întreagă coşmelie ideologică prin care să putem încerca să supravieţuim modernităţii care ne somează. Iată, sunt familii mixte, oamenii trăiesc în diaspora cu milioanele – sunt nişte lucruri concrete, oamenii trăiesc concret în aceste realităţi. A le formula acum, păstrând şi adevărul ca temelie, a le explica acestor oameni că poate trăiesc greşit, că poate trăiesc laolaltă cu ereticii, că poate nu se mântuie, că poate nu prind raiul şi găsesc iadul – a spune un astfel de lucru acum nu ştiu dacă este tocmai sănătos.

Cristian Curte: „Avem deja mici răzmerițe în Biserică…”

Domnule Răzvan Bucuroiu, o întrebare sinceră: aţi fi crezut, după ce aţi citit documentele, că se va ajunge la atâta tulburare? Iată, avem deja mici răzmeriţe în Biserică…

Constat mai nou, răsfoind presa creştină şi intrând puţin pe blogosfera ortodoxă, şi văzând reacţiile unor oameni, mai mult sau mai puţin avizaţi, constat că la fotbal şi la Sfântul Sinod din Creta se pricepe aproape oricine. Este, aş putea spune cu umor, şi cazul nostru. Eu, bunăoară, nu sunt teolog, dar sunt ziarist, şi monitorizez fenomenul religios de peste un sfert de secol.

Revenind la chestiunea concretă a Sfântului Sinod din Creta şi a punctului nr. 6 care a iscat tulburare: cu sau fără punctul acesta, convingerea mea este că aceia care voiau să tulbure apele le‑ar fi tulburat oricum. Dacă nu era punctul 6, era punctul 5, dacă nu era punctul 5, era punctul 3, sau orice altceva care putea să stârnească aceste controverse, critici şi, până la urmă, ideea unor schisme. Discuţiile trebuie să aibă loc, este evident, dar contează foarte mult în ce duh, pe de o parte – iar ei nu discută, ei doar afirmă. În clipa în care doar afirmi, şi afirmi mici apocalipse şi dai dovadă în permanenţă de rea‑credinţă – pentru că despre asta e vorba – în ceea ce priveşte ierarhii noştri şi învăţătura pe care ei, chipurile, ar fi maculat‑o, i‑ar fi adus atingere într‑o formă sau alta, atunci înseamnă că nu eşti un om de bună‑credinţă.

Aveţi state vechi în presă: v‑aţi ocupat de emisiunea de la TVR Universul credinţei, sunteţi totodată directorul Editurii Lumea Credinţei şi din 1990 până acum aţi fost foarte implicat în misiunea laicatului ortodox. Aţi mai văzut, de‑a lungul acestor 26 de ani de tranziţie, o asemenea rumoare în Biserică?

Da. Am văzut‑o, bunăoară, cu ocazia acelei discuţii, care s‑a arătat a fi completamente falsă, referitoare la codul de bare, la cipurile cu care trebuia să fim „cipuiţi”. A fost o discuţie pornită din zona Mânăstirii Petru Vodă, din zona unor ucenici ai părintelui Justin Pârvu. Eu însumi am încercat să moderez o astfel de discuţie, dar nu a fost cu putinţă, pentru că oamenii căutau orice pretext – iar acesta părea a fi un pretext bun – pentru a‑şi manifesta nemulţumirea faţă de unitatea Bisericii, faţă de atitudinea unor ierarhi şi faţă de ierarhie în general. Or, unde nu este ierarhie este, evident, anarhie – un adevăr pe care îl ştim cu toţii. Ierarhii, buni sau răi, sunt ierarhii noştri, sunt păstorii noştri; a‑i pune, de fiecare dată – şi pe teme mai mult sau mai puţin reale, unele sunt chiar false – a‑i pune în criză şi a le comenta în permanenţă chiar şi o virgulă în cadrul unui text, asta nu mi se pare că este un lucru sănătos, nu duce nicăieri. Au mai fost tot felul de astfel de dezbateri, mai mult sau mai puţin reale şi realiste: apartenenţa la masonerie a unor ierarhi – iarăşi, un lucru care nu poate fiu dovedit în nici un fel şi duce către o fundătură perfectă. A‑i lega pe ierarhii noştri ortodocşi de teoria conspiraţiei este, iarăşi, un abuz, o interpretare fără metodologie, fără argumente şi mai ales fără bun simţ – istoric, social, cultural, politic, eclezial dacă vreţi. Lucrurile trebuie discutate cu multă atenţie, dar ele trebuie discutate, asta este clar.

Faptul că acest buclucaş punct 6, care ne‑a dat atâtea bătăi de cap, a fost totuşi lăsat pe lista documentelor aprobate arată că şi din partea sinodalilor prezenţi acolo, în Creta, lucrurile au stat sub spectrul unei oarecare presiuni, al unei oarecare grăbiri – a încheia un lucru care poate că nu trebuia încheiat acum.

Părintele Mihai Andrei Aldea: „Este firesc ca pleroma Bisericii să‑şi exprime poziția”

UntitledPărinte Mihai Andrei Aldea, Mânăstirea Paltinu i‑a trimis o scrisoare deschisă părintelui Mitropolit Teofan, cerându‑i, printre altele, să nu recunoască Sinodul care a avut loc în Insula Creta. Dumneavoastră slujiţi acolo şi cred că puteţi să‑mi explicaţi cum s‑a ajuns la o astfel de rugăminte.

Mi se pare un lucru foarte firesc, pentru că, aşa cum precizează şi comunicatul dat de Episcopia Iaşilor de curând, este firesc să existe dezbateri şi este firesc ca pleroma Bisericii să‑şi exprime poziţia şi să spună ce i se pare greşit. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât există tulburări care sunt provocate de diferite extreme. Pe de o parte, anumiţi clerici, inclusiv ierarhi, nu sunt deschişi deloc dialogului şi refuză orice discuţie cu clericii sau cu mirenii de nivel mai mic; iar de cealaltă parte sunt oameni care au anumite resentimente sau alte motive şi sunt extrem de agresivi împotriva ierarhiei.

Părinte, care este, din punctul dvs. de vedere, problema principală a Sinodului care s‑a ţinut în Creta?

Felul în care a fost organizat, total neortodox. Nu există în istoria Bisericii Sinod organizat prin reprezentanţi şi în care bisericile să nu aibă drept de vot decât de la un anumit nivel structural în sus. În Biserica lui Hristos, de la Hristos şi până astăzi, toţi Episcopii sunt egali între ei, şi acest lucru asigură organicitatea Bisericii. Este fundamental să apărăm această ordine firească a ierarhiei, pentru că toţi Episcopii sunt egali între ei.

Când Apostolii s‑au certat, chiar cu două‑trei zile înainte de Răstignire, care dintre ei pare că este mai mare, Hristos le răspunde că la păgâni este aşa, „la voi să nu fie aşa”. Întotdeauna a existat această egalitate a Episcopilor, mai ales într‑un Sinod; fiecare Episcop a putut să vorbească şi să voteze la egal cu oricare alt Episcop, indiferent dacă unul avea o funcţie administrativă de Mitropolit sau Patriarh, iar altul era, poate, Episcop pe un sătuc – că în vremea aceea erau Episcopi în nişte localităţi pe care noi astăzi le‑am considera sate.

Dar toate Bisericile Ortodoxe au acceptat forma asta de organizare cu care dvs. nu sunteţi de acord…

Parţial; nu există unanimitate, în realitate. Doi: există, să zicem, precedente în istorie în care pare că se acceptă, dar nu se acceptă. Şi vă spun de ce nu este adevărat, de ce nu există această unanimitate: pentru că unanimitatea unor Patriarhii nu dă unanimitatea Bisericilor. Fiecare Episcopie este o Biserică. Or, în momentul în care tu hotărăşti, la nivelul de întâistătător sau, şi mai rău, la nivelul unei oarecare comisii teologice, nişte lucruri pe care pe urmă le pui în spatele întregii Biserici, se ajunge la probleme. Eu am discutat personal cu ierarhi, care mi‑au spus: „Dar eu n‑am fost în Sinod când s‑a votat chestia aia; nouă ni s‑a spus că este foarte bun dosarul respectiv, de la nu‑ştiu‑ce discuţie teologică, şi să‑l votăm – şi l‑am votat. Dar nu am apucat să‑l consultăm.” Adică sunt nişte practici care, sincer, nu sunt ortodoxe.

Apropo de practici neortodoxe, să ne uităm la acest Sinod, că a avut trei trepte episcopale, ceea ce este inadmisibil în Biserica lui Hristos: unii care nici n‑au avut voie să vină, alţii care au putut să vină şi să vorbească, dar al căror vot a fost egal cu zero, şi cei care au avut votul decisiv.

„Punem etnofiletismul drept criteriu fundamental al Bisericii lui Hristos?”

Bine, n‑a fost egal cu zero, pentru că acolo comisiile care au venit au luat toate parte la discuţie, toţi Episcopii s‑au putut exprima.

Asta este o presupunere, nu este un fapt. Episcopii din Serbia spun că ei au votat contra şi că au fost trecuţi ca şi când ar fi votat pentru – ceea ce dintr‑odată ne arată că, aşa cum am spus dinainte să aibă loc Sinodul, organizarea este greşită, defectuoasă şi lasă loc de abuzuri. Dacă Episcopii şi Mitropoliţii din Serbia – care spun „noi am votat contra şi acolo am fost trecuţi ca votând pentru” – mint, atunci ce să mai spunem? Avem o situaţie extrem de gravă!

Episcopii noştri nu mi‑au spus de aşa ceva. În plus, principala problemă care a dus la forma aceasta de organizare – şi au recunoscut toţi faptul acesta – a fost cauzată de numărul foarte mare al Episcopilor ruşi: din aproximativ 700 de Episcopi ortodocşi din întreaga lume, cei ruşi sunt 350!

Nu, sunt 250, după declaraţiile Patriarhiei Ruse. În al doilea rând, ce legătură are? Punem etnofiletismul drept criteriu fundamental al Bisericii lui Hristos?

Nu, dar ar fi fost un Sinod rusesc, în care…

Nu, ar fi fost un Sinod ortodox! Adică ce, Episcopii, dacă sunt ruşi, nu mai sunt ortodocşi?

Nu, nu cred asta, bineînţeles.

Atunci ăsta nu este un criteriu. Una din două: ori laşi Episcopii să voteze după conştiinţa lor creştină, fiecare egal şi lipsit de orice presiune politică şi de orice încercare de a‑l intimida şi de a‑i impune ceva, ori înseamnă că nu mai suntem Biserica lui Hristos. Este ca şi când ai spune că Sinodul din Ierusalim trebuia să fie invalid pentru că majoritatea Apostolilor erau evrei!

„S‑a infiltrat în Biserica Ortodoxă o teologie străină”

Interesant. Un alt punct care a generat vii dezbateri a fost punctul 6, în care li se recunoaşte numele istoric de biserici şi celorlalte confesiuni creştine. A fost atacat în scrisoarea pe care i‑aţi trimis‑o Înaltpreasfinţitului Teofan.

A fost atacat mai puţin şi este atacat, în primul rând, datorită faptului că, aşa cum era de aşteptat, naşte tulburări. Problema este că s‑a infiltrat în Biserica Ortodoxă, de câteva decenii încoace, o teologie străină, pe care chiar cei care au susţinut‑o şi au introdus‑o în Biserică au denumit‑o teologie ecumenică. Este o teologie care nu este ortodoxă, este de origine protestantă şi deformează înţelesul cuvintelor. Or, atunci când un cuvânt ajunge să fie deformat şi să aibă posibilitatea de a fi categoric interpretat într‑un mod neortodox, este bine să ne ferim de el. Şi la Sinodul I Ecumenic s‑a folosit un termen care nu era biblic, dar care în cazul respectiv a putut lămuri lucrurile – şi acest lucru s‑a practicat întotdeauna, claritatea termenului este fundamentală.

În cazul ăsta, la ce s‑ar putea ajunge, ce riscăm?

Păi, folosirea termenului sociologic de „biserică” în amestec cu termenul teologic de „biserică” naşte posibilitatea unor răstălmăciri care, de altfel, sunt foarte des întâlnite, mai ales în Patriarhia de Fanar, unde se consideră că orice grupare care se declară biserică şi este biserică, fiind pe aceeaşi treaptă cu Biserica Ortodoxă sau, oricum, nu foarte departe.

Asta e o acuzaţie cam gravă, nu ştiu dacă Patriarhia de Constantinopol şi‑ar însuşi‑o.

Nu este o acuzaţie, e un fapt, şi putem dovedi prin declaraţiile publice atât ale Patriarhiei, cât şi ale foarte multor ierarhi ai Patriarhiei de Fanar.

A existat, într‑adevăr, înainte de acest Sinod, un Episcop, cred că din Belgia, care, într‑adevăr, a spus ceea ce spuneţi dvs. Mi s‑a părut problematică şi ciudată luarea lui de poziţie; nu s‑a regăsit în Creta, el nici nu ştiu dacă a fost inclus în delegaţie, însă Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului nu cred că pune Biserica Ortodoxă pe acelaşi picior cu celelalte biserici. Poate ceva exprimări referitoare la biserica catolică, dar în rest mă îndoiesc.

În primul rând, există, şi putem, dacă este cazul, să oferim public oricând aceste documente care, de altfel, oricum sunt publice – deci nici n‑ar fi nevoie, ăsta este, cum se numeşte în mediul academic, un loc comun, o chestiune arhicunoscută. Chiar exprimarea din documentele Sinodului privitoare la refacerea unităţii pierdute dovedeşte clar acest lucru. Ce unitate s‑a pierdut? Dacă Biserica nu este unită în ceea ce are ea, nu este unită ca Trup al lui Hristos, înseamnă că suntem în plină teorie a ramurilor şi deja am ieşit din teologia ortodoxă.

Părinte, ce veţi face dacă Înaltpreasfinţitul Teofan nu o să‑şi retragă semnătura, mă rog, nici nu mai poate să‑şi retragă acum semnătura, dar nu va ajunge să nege Sinodul din Creta în general, deşi a spus într‑un comunicat pe care l‑a dat publicităţii că putem considera acest document, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, citez: „…în stare de analiză, nedefinitivat. Lipsa unui consens panortodox plasează documentul într‑un proces de revizuire totală sau parţială, fiind necesare discuţii, amendamente sau completări în cadrul unei viitoare întruniri a Sfântului şi Marelui Sinod” – acestea sunt cuvintele Înaltpreasfinţitului Teofan. Dar dacă el nu neagă tot Sinodul din Creta, ce veţi face dvs.?

Noi nu discutăm ipotetic, noi discutăm concret. Concret, în clipa de faţă, Înaltpreasfinţitul Teofan, spre profunda noastră bucurie, a dat o mărturie publică ortodoxă care ar fi trebuit să liniştească multe conştiinţe – deşi pe unii, care caută cu orice preţ schisme sau supărări, nu i‑a mulţumit pentru că nu a avut topica frazei pe care o doreau ei…

Va urma

Convorbiri realizate de Cristian CURTE