Revista:

Părintele Ioan Larion Neagoe: „Cine nu caută raiul, nu vine nici la biserică”

Untitled

Despre părintele Ioan Larion Neagoe s‑a scris îndeajuns ca să se ştie că a trăit clipe minunate lângă doi cuvioşi părinţi ai neamului acestuia: părintele Sandu Tudor de la Rarău (1896‑1962) şi părintele Ioan Iovan (1922‑2008) de la Recea. Despre ei, dar şi despre alte pricini l‑am cercetat şi eu într‑o vară, când Sihăstria Rarăului era adumbrită de verdele pădurii înfrunzite şi locul sfânt mirosea a fân proaspăt cosit…

„… ne‑a creat maiestuos, după chipul Său”

Părinte, spuneţi‑mi câteva cuvinte. Orice vă vine în minte acum…

Ce vreau eu?

Ce vreţi sfinţia voastră…

Păi dacă e după cum vreau eu… Atunci uite: nu suntem noi în stare să aducem lui Dumnezeu mulţumire pentru faptul că ne‑a creat. Pentru că ne‑a creat majestuos, după chipul Său. Ne‑a dat chipul Său din ceruri pentru ca noi să ni‑l dorim şi ca să ne facă convieţuitori în împărăţia Sa cea cerească. După ce o parte din îngeri au căzut şi s‑au dus în iad, locul lor a rămas gol în cer, iar Dumnezeu a căutat să‑l plinească cu omul. Şi l‑a făcut pe om. Trupeşte. Din ţărână l‑a făcut, dar i‑a dat şi duh, că „a suflat asupra lui suflare de viaţă”. Aşa şi‑a căpătat omul sufletul de la Dumnezeu. Deci sufletul este de la Domnul, iar trupul din pământ. Şi i‑a dat Dumnezeu omului posibilitatea să şi semene cu El: arătându‑şi dragostea. Dragostea pentru aproapele, dar şi pentru Cel care l‑a creat. Şi a dat fiecăruia dintre noi câte un „chip” al Său cu care să poată dialoga. Câte miliarde de oameni sunt acum pe pământ?

Cred că vreo 7, aproximativ. 7,3 miliarde în 2015, după estimările ONU…

Ei: şapte miliarde de chipuri – pe suprafaţă destul de mică –, cu care grăieşte Dumnezeu în fiecare clipă.

Problema este că, părinte, cu unii dintre noi doar El vorbeşte, iar noi tăcem. Sau ne căutăm altceva de lucru. Sau grăim cu El doar din când în când. Arar.

Adevărat este şi aceasta. Eu însă vreau să spun altceva. Anume că dacă ai aduna toţi oamenii la un loc – ipotetic vorbind –, de la începutul zidirii şi până în ziua de astăzi, tot n‑ai găsi doi la fel. Deci cine ar putea face aşa ceva decât numai singur Dumnezeu? Şapte miliarde de chipuri din vremea asta, plus cine ştie câte miliarde care au trecut la viaţa veşnică deja! Nici unul nu este identic cu celălalt chip şi cu fiecare dintre ei Dumnezeu grăieşte separat. Iată măreţia lui Dumnezeu! De asta am spus că ne‑a creat „maiestuos”.

E un punct de vedere interesant. Eu însă consider că aţi remarcat bine că Dumnezeu l‑a creat pe om abia după căderea îngerilor…

Da. Şi când locul rămas gol se va completa, va veni sfârşitul lumii. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt.” (Ioan 14, 2) Şi oameni sunt mulţi.

„Se vopsesc oamenii azi cu tot felul de prostii”

Înseamnă că au căzut foarte mulţi îngeri, părinte!

Miliarde. Îndeosebi cei din ceata a doua. Dar din toate părţile au căzut în întunericul iadului – iad pe care Dumnezeu abia atunci l‑a creat. Special pentru cei căzuţi. Vezi dumneata, omul nu are recunoştinţă! Noi suntem creaţia lui Dumnezeu. Deci El ne este Stăpânul. Şi dacă El ne este Stăpânul, noi de El trebuie să facem ascultare. Dar noi – chipul Lui, pe care „cu mărire şi cu cinste l‑a încununat” (că nu ne‑a făcut balauri, sau lupi, sau după chipul altor jivine! Mântuitorul, când a venit în lume, tot chip de om a luat. Şi a purtat barbă, ca să ne arate că şi noi aşa trebuie să umblăm!) –, noi de cine ascultăm astăzi? Nu cumva de mamona, mai mult decât de Cel ce ne‑a creat?…

Şi ce‑i facem noi acestui chip? Sfântul Ioan spune că „pe cel ce nu ascultă de Dumnezeu, Domnul îl leapădă”. Lucifer era îngerul cel mai apropiat de Dumnezeu, dar, datorită mândriei, a ajuns în „întunericul cel mai din afară”. Tot aşa se va întâmpla şi cu cei mândri din lumea noastră: de iad vor avea parte, dacă nu vor învăţa ce este smerenia. Iar smerenia de la Domnul o putem învăţa, Care chip de rob a luat: rob cu o singură cămaşă, un singur rând de încălţări… Ne şi spune: „Învăţaţi‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima.” Şi cât de departe suntem noi astăzi de această smerenie?! Că din mândrie, iar nu din smerenie, ne‑am apucat şi să ne împodobim chipurile. Însă Sfântul Ioan Gură de Aur ne aduce aminte că „cel ce se împodobeşte, acela se leapădă de chipul lui Hristos”. Într‑o traducere a vremurilor de azi, asta ar suna cam aşa: „Doamne, eu nu mai am nevoie de Tine! Nu vreau să port chipul Tău! Nu vreau să fac voia Ta şi nici să fac ascultare de Tine!” Ba chiar „mă lepăd de împărăţia Ta!” Se împodobesc şi se vopsesc oamenii azi cu tot felul de prostii. Dar cine ar rupe o floare din grădină ca s‑o vopsească? Dumnezeu a făcut toate lucrurile desăvârşit.

Toate „erau bune foarte” (Facerea 1, 31) la sfârşitul creaţiei, la capătul zilei a şasea.

Da. Toate erau frumoase, desăvârşite şi sănătoase, că aşa le‑a făcut Domnul. Dacă omul caută să intervină în această armonie ca s‑o mai înfrumuseţeze, el numai strică lucrurile. Aş vrea să văd un om de ştiinţă care reuşeşte să creeze o vacă sau o capră care să pască! Sau un vultur care să zboare în înalturi! Ori o musculiţă, ceva, care să‑şi ia zborul! Ori o albină care să ştie exact de unde să‑şi ia nectarul şi cum să facă mierea. Care albină îşi alege întotdeauna o regină şi ascultă de ea. Vezi: până şi de la o mică zburătoare putem învăţa ceva despre ascultare şi smerenie. Uită‑te cât de curată e albina; că n‑ar putea intra în stup murdară! Iar noi vrem să intrăm în împărăţia cerurilor murdari de păcate şi cu chipul întunecat de fărădelegi!… Bine că ne mai îngăduie Dumnezeu şi are răbdare cu noi, „fiindcă nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Şi ne rabdă aşa, doar‑doar ne vom întoarce şi vom scăpa de chinurile iadului. Ca să ne poată primi ca pe fiul risipitor şi să ne zică: „Fiule, pierdut ai fost şi te‑ai aflat, mort ai fost şi ai înviat!” (Luca 15, 24)

Acolo, la „întoarcerea fiului risipitor”, se spune că Dumnezeu n‑ar fi fost drept, ci că mila ar fi biruit judecata. („Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” – Iacov 2, 13.)

De ce? Asta e judecată lumească. Dar noi n‑avem dreptate niciodată: dreptatea e numai la Dumnezeu! A fost drept şi în milostivirea Sa. Aşa nădăjduiesc să fie şi cu noi când om ajunge la judecată. Pentru că El „nu vrea moartea păcătosului” – cum ne dorim noi, fel şi fel de răzbunări –, ci doar „să se întoarcă”, ca să rămână viu.

„Nimic spurcat nu va intra în împărăția lui Dumnezeu”

Dar aşa e, părinte, că face Dumnezeu în fel şi chip ca să‑l salveze pe fiecare şi să scoată sufletele din gheenă? Afară de cei care nu vor să fie salvaţi!

Dar aşa e, părinte, că face Dumnezeu în fel şi chip ca să‑l salveze pe fiecare şi să scoată sufletele din gheenă? Afară de cei care nu vor să fie salvaţi!

Da. „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20, 23)

Acuma… noi ca oamenii judecăm, însă El cu dragoste judecă. Dar şi cu dreptate! Preoţii, însă, sunt cei care ne ajută să nu ajungem de batjocura dracilor: ca să nu se bucure de noi că am ascultat de ei şi nu de Cel care ne‑a dat viaţă şi am întinat chipul lui Dumnezeu în noi! Şi pentru ce vrea omul să‑şi piardă sufletul? Pentru câţiva cercei şi câteva inele! Cu astea ne amăgeşte satana: cu fel şi fel de podoabe.

Nouă ne‑au spus de multe ori cei demonizaţi că pe fiecare inel şi giuvaer stă câte un diavol care caută să desfigureze chipul lui Dumnezeu în om. Orice face dracul ca să ne aducă la mândrie! Iar oamenii au divorţat demult de Dumnezeu! Nu se mai roagă: stau cu ochii căscaţi la televizor, la ştiri şi la tot felul de talk‑show‑uri. Că firea omului e curioasă şi vrea tot noutăţi. Să audă cât mai multe bârfe. Şi în loc să stea de vorbă cu Cel care i‑a dat viaţă, sau să muncească, ori să înveţe, pierde vremea cu tot felul de bârfe şi minciuni, anume alese ca să‑l îndepărteze de viaţa creştinească. „Luminătorul trupului e ochiul”…

Da. „Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat. Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric.” (Luca 11, 34‑35)

Iar dacă ochiul copilului tău stă atât de mult timp pe net, el nu va mai putea învăţa, pentru că mintea lui e tot pe Facebook şi lui îi apar mereu înainte imaginile văzute pe calculator.

„Rugăciunea cea mai puternică este în biserică”

Mai ales că net‑ul e plin de mesaje subliminale.

Copiii sunt foarte slabi în faţa acestor tertipuri drăceşti. Pentru că ei nu ştiu că „fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5) Nu vor putea birui aceste momiri decât prin rugăciune. Iar rugăciunea cea mai puternică este în biserică. Biserica este raiul pe pământ. Cine nu caută raiul, nu vine nici la biserică. Şi nu vine pentru că nu‑i place să se roage, nu‑i plac binecuvântările şi ecteniile preotului, nu‑i plac cântările de la strană, tămâierile şi predicile. Porcul, dacă‑l iei din mocirlă şi‑l duci în salon, tot la mocirlă trage, pentru că acolo se simte el bine. Tot aşa şi cel biruit de mamona, de duhul înavuţirii, nu se simte bine acolo unde se propovăduieşte sărăcia de bunăvoie, ci mai degrabă la terasă, cu „prietenii” îmbogăţiţi.

Cine este mântuit dintre cei care nu vin la biserică? Răspunsul Sfinţilor Părinţi: doar acela căruia de‑i arde casa nu poate ieşi dintr‑însa! Deci doar cel paralizat – Doamne fereşte! – sau care pentru altă pricină de boală nu poate să meargă pe picioarele lui. Cum te duci la muncă pentru „pâinea cea de toate zilele”, tot aşa trebuie să mergi şi la biserică, pentru viaţa veşnică.

„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Deuteronom 8, 3; Matei 4, 4; Luca 4, 4)

Şi cu cuvântul, dar şi cu postul. Este foarte important ca omul să ţină cele patru posturi de peste an şi cele trei de peste săptămână: lunea, miercurea şi vinerea. Mulţi nu prea ţin postul de luni, dar lunea este ziua când Caiafa (Yehosef bar Qafa’) Îl condamnă pe Iisus Hristos la moarte, zicând că „este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. (Ioan 11, 50) Deci e zi de mare întristare, aşa încât se cuvine a posti şi în ziua de luni. Şi mai zice şi Mântuitorul: „Că de nu va prisosi dreptatea mai mult decât cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. (Matei 5, 20)

Deci dacă iudeii postesc şi astăzi două zile pe săptămână, este bine ca noi să plinim porunca lăsată de Hristos, ca „să prisosească dreptatea noastră” pe cea evreiască.

Da. Dacă ei – care nu sunt creştini – postesc marţea şi joia, se cuvine ca noi să fim mai râvnitori şi să postim şi în ziua când marele preot Caiafa a luat hotărârea de a‑L omorî pe Hristos. Şi să ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Nu o dată pe an, nici în cele patru posturi mari de peste an, nici o dată la 40 de zile, ci cât mai des cu putinţă. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54) Şi tot Hristos a mai zis că „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”, dar şi că „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Pe vremuri, lumea se împărtăşea des, dar avea şi altă trăire. Altă râvnă. Apoi au intrat tot mai mulţi păgâni în rândul creştinilor, care au venit cu multe şi felurite păcate şi obiceiuri, aşa încât Biserica a fost nevoită să introducă epitimiile şi canoanele. Iar cei opriţi de la cuminecare erau scoşi afară la ectenia chemaţilor, odată cu catehumenii şi cei de altă credinţă. „Cei chemaţi, ieşiţi!” Trebuie să iasă afară laolaltă cu păgânii şi cei care, încreştinaţi fiind, au făcut păcate mari cu bună ştiinţă.

„Hristos ni Se oferă, dar nimeni nu‑L voieşte!”

Să înţeleg că sunteţi pentru o împărtăşanie deasă.

Da. Spovedanie şi împărtăşanie deasă. Creştinul trebuie să primească canonul de la preot ca bolnavul doftoriile. Când eşti beteag, stai acasă, faci tratamentul şi te întorci apoi sănătos în lume. Aşa şi în viaţa duhovnicească: după ce a făcut pocăinţă sinceră, omul se poate întoarce în Biserică şi se poate cumineca. Canoanele, epitimiile acestea ale Bisericii, nu sunt pedepse, ci ajutoare care‑l ridică pe cel căzut şi îl redau trupului lui Hristos.

Canoanele VIII şi IX Apostolice condamnă pe cei care merg la Sfânta Liturghie şi nu se împărtăşesc. (Canonul IX Apostolic: „Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.” Aşijderea şi canoanele 66 şi 80 Trulan, II Antiohia, XI Sardica, II Dionisie Alexandrinul). Canoanele I de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea şi II de la Sinodul V‑VI Trulan întăresc aceste lucruri şi îi „condamnă” pe cei care nu se împărtăşeau.

Păi de aceea se săvârşeşte Sfânta Liturghie, pentru ca oamenii să se împărtăşească. Nu ca doar să li se arate împărtăşania. Mi‑a mărturisit cineva, mai demult, că undeva, în Oltenia, la o Liturghie arhierească, n‑a venit nimeni să se cuminece. Şi atunci ierarhul locului a întrebat deschis: „Nu vine nimeni să se împărtăşească? Nici măcar un copil?” Şi s‑a întors plângând în altar. Şi chiar e vrednic de plâns un lucru ca acesta: Hristos ni Se oferă, dar nimeni nu‑L voieşte!

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel ce merge la Sfânta Liturghie trebuie să se şi împărtăşească. Pentru că dacă nu este vrednic de cuminecare, atunci nu este vrednic nici să stea la Liturghie. Iar Sfântul Vasile cel Mare spune că cel ce merge la biserică nu trebuie să facă asta ca un admirator, sau ca un curios, ci ca un participant activ la Liturghie, care se împărtăşeşte.

Şi cum ziceţi că e bine, părinte: se poate creştinul împărtăşi mai des decât să se spovedească?

Nu! Ba da! Da! Dacă este un om cu viaţă duhovnicească, da. Pentru că dacă omul se împărtăşeşte măcar săptămânal, atunci n‑are timp să facă atât de multe păcate. Şi pe urmă, Sfânta Împărtăşanie e curăţitoare de păcate! Îl îndumnezeieşte pe om! Afară de faptul că are păcate grele.

Păi da, pentru că dacă noi toţi ne‑am cumineca atât de des, n‑ar mai prididi duhovnicii să spovedească atâtea păcate!

Da, dar n‑ar mai fi nici judecăţi, pizme şi ură între oameni! Dacă ar fi cu toţii creştini. Pe vremuri, când un creştin intra între păgâni, după ce era admonestat şi batjocorit, pentru blândeţea şi smerenia lui se creştinau şi ceilalţi. Astăzi însă, când un păgân vine în mijlocul creştinilor, pe toţi îi pângăreşte şi‑i face să uite de Dumnezeu.

„Unul dintre cei mai mari mucenici ai acestui neam”

Despre părintele Daniil Sandu Tudor…

Toate întâmplările şi trăirile mele legate de el le ştiţi deja. Iar dacă nu le ştiţi, le puteţi citi în celelalte interviuri. El a fost unul dintre cei mai mari mucenici ai acestui neam. Cu bestialitate şi cu cruzime l‑au bătut şi l‑au omorât la Aiud. În fiecare zi îl băteau. Iar el a făcut o politică de stânga, nicidecum legionară. Asta era o minciună, că ar fi fost legionar, doar ca să‑l poată tortura.

Dar despre părintele Ioan Iovan? Văd că i‑aţi pus portretul lângă cel al regelui!

A fost om cu viaţă aleasă. Când făcea părintele o dezlegare, chiar îi dezlega pe cei legaţi şi toată lumea se vindeca de orişice boală ar fi avut. Veneau mii şi mii de oameni la el, iar bolnavii plecau vindecaţi. Ieşeau dracii din oameni; alţii erau muţi şi plecau grăind. Aşa m‑am vindecat şi eu de meningită, după ce mi‑a citit o singură rugăciune de dezlegare.

Deci de ce boală sufereaţi, părinte?

M‑ am îmbolnăvit la coloana vertebrală, în timpul armatei. Ne‑au culcat, în luna octombrie, pe pământul gol, în frig. Fără nimic sub cap sau să te înveleşti cu ceva. Şi m‑am îmbolnăvit. Nu ştiam cum să mă fac bine.

A! Şi aţi auzit de părintele Ioan. Unde era atunci, la Vladimireşti?

La Vladimireşti, da. Erau mulţi oameni care ţipau: „Uite, pot să văd!” „Pot să vorbesc!” Acolo Dumnezeu făcea minuni pentru că părintele Ioan avea multă dragoste! Şi multă credinţă!

Avea! Avea credinţă mare! Eu o singură dată am apucat să‑l întâlnesc şi atunci pentru că m‑am dus la Recea la hram – Naşterea Maicii Domnului, 8 septembrie –, ca să fiu sigur că pot vorbi cu el fiindcă, ori de câte ori îl căutam, maicile îmi răspundeau că nu se simte bine şi nu poate să primească pe nimeni. M‑ am dus destul de îndârjit pentru împărtăşania lui deasă, dar, când l‑am auzit predicând, n‑am mai fost în stare să‑l fotografiez! Am fost cu totul subjugat de cuvintele lui pentru că n‑am mai auzit pe nimeni grăind aşa! Nu vorbea din cărţi şi nu transmitea informaţii, ci cred că Duhul Sfânt grăia prin el! Nici până la el şi nici după aceea n‑am mai auzit aşa o predică…

Omul lui Dumnezeu! Termina slujba şi după aceea se ducea în paraclis şi îşi făcea toată pravila. Abia după aceea se ducea şi el la masă.

Aşa e! Aşa a făcut şi atunci, la Recea. A rămas în altar mai departe şi în felul ăsta am putut să merg şi eu la el după binecuvântare.

Era om deosebit. Eu m‑am dus odată la el, militar în termen fiind. Şi la Liturghia aceea a murit un om. În timpul Liturghiei. Şi i‑a spus lui poporul: „Părinte, a murit un om!” Dar el le‑a răspuns: „Ferice de el! A venit din Comlod (Bistriţa‑N ăsăud) pe jos, de la 400 de kilometri depărtare, s‑a dezlegat şi s‑a împărtăşit, iar acum a plecat la Domnul în timpul Sfintei Liturghii!” Vezi? Ştia despre cine era vorba şi ştia ce avea să se întâmple: de aceea l‑a şi cuminecat mai degrabă! Avea darul proorociei!

De aceea şi venea atâta lume: pentru că era credinţă acolo! Asta a şi deranjat stăpânirea: credinţa!

Cred că aveţi dreptate.

Când am vrut să mă călugăresc, tot la el m‑am dus. Eram cu un alt om dintr‑un sat vecin, pe nume Paraschiv, care voia să se închinovieze. Eu eram militar, el civil. Şi zice către mine: „Ştii ce m‑am hotărât? Să mă fac călugăr!” Şi m‑am gândit atunci: „Cine mă poate împiedica să mă fac şi eu călugăr?” Şi‑i zic atunci: „Hai să‑l întrebăm pe părintele Ioan!” Era greu pentru că era iarnă, frig, lume multă şi slujba tot afară.

După ce a sfârşit părintele Liturghia şi şi‑a terminat şi pravila în paraclis, încă îl mai aşteptau câteva sute de oameni să‑i binecuvinteze, să le dea povaţă ori să le citească fel şi fel de rugăciuni. Din pricina asta noi nu ne‑am apropiat prea tare, văzând cât norod îl aştepta. Dar atunci a venit o maică afară – Gabriela, o maică înaltă – şi a spus aşa: „Să vină la părintele fratele Neagoe şi cu fratele Paraschiv!” Noi am crezut că era vorba despre alte persoane care se vor fi scris pe vreo listă, ceva. Dar a venit din nou maica afară şi a zis: „Să vină sergentul‑major Neagoe de la Tecuci, împreună cu fratele Paraschiv din cutare comună!”

Noi ne‑am şi speriat atunci când am auzit că ne cheamă pe nume şi am trecut printre lumea care s‑a dat la o parte ca să ne facă loc către paraclis. Am intrat… Părintele Ioan stătea în partea stângă, într‑o strană, cu epitrahilul pe după gât, subţirel, înalt, cu ochii negri – mă rog, cum arăta el în vremea aceea. Şi ne pune mâinile pe cap la amândoi şi zice: „V‑aţi gândit să vă faceţi călugări amândoi, aşa‑i? Foarte bun lucru aţi gândit! Şi să ştiţi că sunt pietre de poticnire, dar mai multe sunt cele de sprijin!” Şi mie mi‑a spus precis: „Neagoe! Tu mai ai două luni şi trei săptămâni şi te duci la mânăstire!” Exact cât mai aveam până să mă liberez!

Extraordinar!

„Paraschive!”, i‑a zis tovarăşului meu. „Mama ta este bolnavă de trei ani. N‑ o să te lase să pleci la mânăstire, dar, dacă vei rămâne acasă, ea va muri! Dacă însă vei merge la mânăstire, mama ta se va face bine!” Şi aşa a fost.

Deci s‑a călugărit şi Paraschiv.

Da. Sunt realităţi pe care eu le‑am trăit. Nu sunt poveşti! Aşa era părintele Ioan Iovan de la Oradea Mare. Am fost doar de vreo două‑trei ori la el. Dar cu mare folos.

Vă cred, părinte! N‑am văzut nici eu pe cineva ca el!

Am povestit cam multe. Acuma hai, că am oarecare treabă la Câmpulung!

Bine, părinte! De iertare ne rugăm şi să ne daţi o binecuvântare!

Domnul şi Maica Domnului…

Şi, ieşind în curte, l‑am zărit cu un monah mai tânăr – despre care am crezut că este şoferul stareţului –, însă nu mică mi‑a fost mirarea când l‑am văzut pe bătrânul Larion că se urcă la volanul unei Dacii pick‑up şi pleacă către oraş! Şi avea 83 de ani atunci (2014)…

O convorbire realizată de George Crasnean