Revista:

Sinodul din Creta – o analiză la rece (II)

Untitled3

Continuăm în acest număr cu partea a doua a dilogului nostru despre Sfântul şi Marele Sinod Ortodox, care s‑a ţinut în luna iunie a acestui an în Insula Creta, şi care continuă să stârnească vii dezbateri în biserică. Reamintim că pe 11 august Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a primit o scrisoare deschisă adresată arhiereilor care au fost în Creta, prin care se propunea inclusiv nepomenirea Episcopilor locului dacă nu se dezic de respectivul Sinod. Parte din semnatari, printre care părintele Simeon Zaharia de la Mânăstirea Sihăstria, au declarat însă că nu au ştiut că au semnat pentru nepomenirea ierarhilor la slujbe. O altă scrisoare, de data aceasta de la Mânăstirea Paltinu, de lângă Petru Vodă, i‑a cerut Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, să înainteze Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre reanalizare documentele din Creta şi respingerea Sinodului care a provocat multă tulburare în sânul Bisericii.

În acest număr publicistul Răzvan Bucuroiu, teologii Ionuţ Mavrichi (lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iustinian Marina din Bucureşti) şi Mihail Neamţu împreună cu Înaltpreasfinţitul Andrei Andreicuţ Mitropolitul Clujului Maramureşului şi Sălajului vor analiza documentele sinodale, concentrându‑se în special asupra celui intitulat Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, iar din el asupra articolului 6, în care se specifică faptul că „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi, însă, în comuniune cu ele.”

Răzvan Bucuroiu: „Neparticiparea antiohienilor – un prim semnal că lucrurile nu merg bine”

Domnule Răzvan Bucuroiu lumea cere tot timpul dialog, discuţii – însă e o opacitate în Biserica Ortodoxă Română, un capac care ţine nemulţumirile acestea să fiarbă la foc mic, astfel încât, din când în când, dau în clocot.

Înainte de a vă răspunde punctual la această întrebare, aş vrea să fim în duhul adevărului şi să amintim faptul că Episcopul Macarie Drăgoi al Scandinaviei a fost primul Episcop, şi singurul până la intervenţia publică a Mitropolitului Teofan, care a luat poziţie şi şi‑a precizat, pe de o parte, prestaţia la Sfântul şi Marele Sinod din Creta, şi pe de cealaltă parte a cerut în mod explicit continuarea dialogului.

Da, el a spus, citez: „Ar trebui să fie supus documentul nr. 6 în continuare dezbaterilor şi modificărilor, astfel încât acesta să fie corespunzător aşteptărilor comunităţilor ortodoxe şi nevoilor creştine de pretutindeni.”

Exact. Postarea a apărut pe site‑ul Episcopiei Scandinaviei la doar câteva zile după ce s‑au întors ierarhii din Creta. Aşadar, poziţia Episcopului Macarie mi s‑a părut salutară atunci când a făcut‑o, iar precizările Mitropolitului Teofan iată că vin şi se adaugă acestei prime idei, acestui prim gând, care este un gând sănătos şi care cere, într‑adevăr, continuarea dezbaterilor pe tema punctului 6 care, într‑adevăr, stârneşte foarte multă pasiune.

Referitor la acest duh anticolocvial care spuneţi că s‑ar putea manifesta în Biserica Ortodoxă şi la aceste presiuni care răbufnesc din când în când – în special în zona blogosferei, acolo unde este şi multă uşurinţă în a te exprima…

Da, e un fel de sat global internetul, şi se vede asta.

Da, un sat global care are şi un şanţ, şi pe acel şanţ se adună lumea şi vorbeşte. Aceste chestiuni, însă, în clipa în care sunt băgate în malaxorul ăsta al blogosferei şi fiecare, absolut fiecare om poate să se exprime într‑un fel sau altul – mai tăios, mai implicat, sau mai argumentat – atunci ele îşi pierd din consistenţă şi intrăm într‑o zonă foarte relativă, într‑un fel de plasă elastică a înţelesurilor profunde ale lucrurilor. Practic, noi înşine relativizăm lucrurile comentându‑le atât de mult şi aducând în permanenţă câte o notă de suspiciune, de bănuială sau de rea‑credinţă. În permanenţă citim în această cheie orice fel de luare de poziţie publică sau mai puţin publică a unor ierarhi sau a unor teologi.

În ceea ce priveşte organizarea acestui sinod, ea a avut carenţe, într‑adevăr. Toată lumea ştie asta şi nimeni nu le‑a negat: neparticiparea antiohienilor, care a fost un prim semnal că lucrurile nu merg bine, trebuia luată în seamă şi trebuia ca Patriarhul Ecumenic şi ceilalţi Patriarhi să ţină cont de această absenţă care se prefigura şi care a fost, totuşi, anunţată din vreme. Mie mi se pare că, totuşi, lucrurile ar fi putut fi amânate, nu sine die, ci până la găsirea unei formule: şi de participare completă, şi de reprezentare în duhul vechilor Sinoade, şi de abordare.

Cristian Curte: „…o organizare care a încercat să forțeze suprema unanimitate”

Cu participarea completă chiar e o problemă. Foarte pe scurt, formula a fost foarte interesantă: practic, fiecare delegaţie a avut drept de veto, astfel încât, cu 25 de Episcopi, cu tot cu Patriarh, puteai să blochezi un document cu care nu erai de acord. Deci, practic, din 700 de Episcopi din toată lumea ortodoxă, era suficient ca o delegaţie de 25 să spună stop. Mai degrabă a fost o organizare care a încercat să forţeze suprema unanimitate. Adică, dacă doar 25 pot bloca documentul, înseamnă că el nu poate trece decât cu acordul unei imense majorităţi.

Cu toate că ideea unanimităţii a fost pusă în practică, iată că ideea unităţii a avut de suferit foarte mult. Şi nu ştiu dacă a fost bine să marşăm pe această coardă, să apăsăm această pedală a unanimităţii în detrimentul unităţii şi, finalmente, al sinodalităţii – pentru că absenţa celor patru Biserici a ştirbit, cumva, acest principiu al sinodalităţii, adică al unităţii în duh; or, Biserica noastră ortodoxă universală asta trebuia să arate în primul rând: unitate, coeziune, coerenţă, solidaritate, şi, finalmente, dragoste. Nu despre asta vorbim?

Ionuţ Mavrichi: „Textul final nu are nici o legătură cu teoriile ecumeniste” 

Domnule Ionuţ Mavrichi, intervenţia (publicată în numărul trecut n.red.) părintelui Mihai Andrei Aldea de la Mânăstirea Paltinu este vocea critică din Biserică, cea care a dus la mici animozităţi deja. Cum vedeţi şi cum îi răspundeţi, domnule profesor?

Untitled2Este, într‑adevăr, una dintre vocile critice, însă este, în acelaşi timp şi în egală măsură, o voce relativ neinformată, din mai multe puncte de vedere, pentru că colportează o serie de neadevăruri istorice. De pildă, pune foarte mult accentul tocmai pe ideea de vot individual, care are mai mult de‑a face cu individualismul modern decât cu practica voturilor în perioada Sinoadelor Ecumenice.

Dar cum se vota atunci, că asta e pe buzele tuturor?

Existau mai multe proceduri de vot. Pe de o parte, există Sinoade unde circula, de pildă, o foaie pe care puneai votul; sau au existat Sinoade în care s‑a votat după sistemul de vot din Senatul roman, adică se trecea de o parte şi de alta a diferitelor tabere care reprezentau idei opozabile, pe principiul majorităţii simple. Deci lucrurile au fost întotdeauna fluide în privinţa organizării Sinoadelor.

Ceea ce vrea părintele Aldea să spună este faptul că Episcopii, chipurile, votau în mod individual. Sigur că votau în mod individual, dar reprezentau întotdeauna Patriarhiile. De pildă, ştim că Patriarhia Romei nu a participat la nici unul din Sinoadele Ecumenice; cu toate acestea, la o parte dintre ele a avut delegaţi. Ei, acei delegaţi, votul lor, în sine, exprima în acelaşi timp poziţia Patriarhiei. Mai mult decât atât: febra aceasta cvasimesianică, nici nu ştiu cum să o denumesc, de a crede că ţine de generaţia noastră, cu necesitate, receptarea unui Sinod, este şi ea nejustificată. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. De pildă, un Sinod Ecumenic, cum este Sinodul II , a fost recunoscut de Roma abia în 517, la peste 100 de ani din momentul în care a avut loc.

Iarăşi, textul final aprobat al Sinodului de la Creta nu are nici o legătură cu teoriile ecumeniste pe care le invocă părintele Aldea, chiar nu au nici o legătură. Lucrurile sunt specificate absolut clar: se spune clar că există o singură Biserică adevărată, ceilalţi creştini s‑au îndepărtat de la dreapta credinţă şi sunt acceptate, sau recunoscute, denumirile istorice: când foloseşti termenul „biserica romano‑catolică” nu faci o afirmaţie eclezială, ci îl foloseşti cu sens de denumire; şi în sensul acesta de denumire a celorlalte biserici le‑au folosit, de pildă, şi Sfântul Vasile cel Mare, care îi numeşte în Epistole pe arieni „biserică”. Canoniştii bizantini vorbesc despre „biserica romano‑catolică”. Sinodul Constantinopolitan, care anulează hotărârile de la Ferrara‑Florenţa, vorbeşte despre „biserica romano‑catolică”. Ba chiar Sfântul Marcu al Efesului, într‑o omilie către Papa Eugeniu al IV‑lea, vorbeşte despre cele două biserici. Bănuiţi că sursele acestea invocate recunosc eclezialitatea celorlalte confesiuni? Nicidecum! Ci folosesc, pur şi simplu, denumirea de biserici. Când lucrurile sunt atât de clar formulate, când se subliniază faptul că singura Biserică este cea ortodoxă şi celorlalte li se recunoaşte, li se admite denumirea istorică, dar nu caracterul eclezial, care este motivul pentru care creezi asemenea tulburare?

„Dacă afirmăm că suntem singura Biserică adevărată, avem responsabilitatea mărturiei”

Este un lucru apreciabil faptul că oamenii sunt îngrijoraţi de dreapta credinţă. Puritatea credinţei ortodoxe trebuie să fie păstrată cu preţ de sânge – şi lucrul ăsta este lăudabil. Dar lucrul ăsta trebuie făcut în acelaşi timp cu foarte multă pricepere, pentru că există şi ispită de‑a dreapta. Este foarte grav dacă ajungem să riscăm unitatea Ortodoxiei sub pretextul apărării credinţei ortodoxe de atacuri care nu se văd. De ce nu se discută pe text? De ce, în mediul ăsta, foarte poluat de altfel, al blogosferei ortodoxe, nu se iau în discuţie textele? De ce nu vedem citat cu citat? De ce nu sunt prezentate ele în conţinut? Ele sunt publice, dar nimeni nu discută textele, ci toată lumea discută fraze, şabloane mentale, acuzaţii nefondate. Părintele Aldea trebuie să ştie faptul că la Sinoadele Ecumenice – este foarte important – erau reprezentate Patriarhiile. Deci trebuie asigurată întotdeauna reprezentativitatea fiecărei instituţii în parte când Biserica se întruneşte în exerciţiu sinodal.

Domnule profesor, spuneaţi dumneavoastră că teoria ramurilor nu e reflectată în acest document sinodal. Dar eu nu înţeleg o frază, vă citez de la punctul 4: „De altfel, datorită spiritului ecumenic şi filantropic care o caracterizează, cerând, după porunca divină, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), Biserica Ortodoxă s‑a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine.” Păi care refacere? Care unitate? Că teoria ramurilor asta spune, că suntem doar un ciob dintr‑o Biserică mai mare.

Acelaşi text afirmă că, de fapt, unitatea nu se poate pierde, dacă citiţi în întregime textul. Dar este foarte important să recunoaştem un lucru, şi să vedeţi de ce se afirmă acest lucru: una din afirmaţiile centrale ale documentului al şaselea este faptul că singura Biserică adevărată este Biserica Ortodoxă. Rezultă de aici că doar în Ortodoxie rezidă unitatea în credinţa cea adevărată, adică prin revenirea la credinţa ortodoxă se realizează unitatea. Mântuitorul, în rugăciunea arhierească, S‑a referit la unitatea creştinilor ca un lucru dezirabil. Asta înseamnă că afirmaţia faptului că singura Biserică adevărată este Biserica Ortodoxă vine odată cu o responsabilitate esenţială la mărturisire. Din moment ce unitatea creştinismului rezidă în Biserica Ortodoxă şi se poate realiza numai în Biserica Ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu are voie să rămână în izolare; ea trebuie să dea mărturie, care poate lua chipul, inclusiv, al dialogului cu celelalte confesiuni – care dialog nu înseamnă negocierea adevărului, în nici un caz, ferească Dumnezeu! Ci înseamnă mărturisirea lui, înseamnă să ieşim şi să trâmbiţăm, cum spun Părinţii, de la amvon şi în toată lumea, adevărul pe care ni l‑a descoperit nouă Domnul. Este foarte important să înţelegem că, dacă afirmăm că suntem singura Biserică adevărată, avem responsabilitatea mărturiei.

Răzvan Bucuroiu: „Asistăm la o eroziune a autorității de orice fel”

Domnule Răzvan Bucuroiu, sunt nişte falii în Biserică, nu ştiu cât de adânci, cât de mari: grupuri, grupuscule. Dumneavoastră mi‑aţi spus că v‑aţi mai întâlnit cu rumoarea aceasta în timpul scandalurilor actelor biometrice. Prin acea rumoare am trecut şi eu. Acea rumoare însă mi s‑a părut cu totul nouă faţă de peisajul anilor 1990, de exemplu. Parcă în tranziţia noastră, după anul 2000, s‑a întâmplat ceva; s‑a detonat undeva o bombă în subteran, atomică sau nu, şi s‑a creat o falie din aceea seismică şi produce continuu cutremure. Ce lipseşte? Dumneavoastră aţi cunoscut şi entuziasmul acela al anilor 1990, când chiar erau toţi una – că tot vorbim despre unitate. Mă rog, erau mici fricţiuni între mireni şi ierarhi, dar nu de magnitudinea, de amplitudinea aceasta.

Da, descrieţi destul de realist şi de corect derularea evenimentelor. Eu zic aşa: faptul că oamenii se simt, în ultima vreme, în ultimii 10‑15 ani, dar în ultimii 10 ani în mod explicit, se simt luaţi pe sus de acest tsunami, de această viitură care se cheamă globalizare, care nivelează, practic, orice relief, orice profil comportamental tipic sau identitar – în clipa în care această ideologie a corectitudinii politice apare şi ea în vieţile noastre şi trebuie să ne aliniem unor standarde pe care, practic, nu le înţelegem şi nu suntem părtaşi la devenirea lor istorică în viaţa oamenilor –, dar mai ales această globalizare, această nivelare, această masificare şi atomizare a vieţii noastre i‑a speriat pe foarte mulţi dintre noi. Şi atunci, în mod firesc, oamenii se agaţă cu disperare de orice ar putea să‑i fixeze într‑o zonă identitară, într‑o zonă sigură, cunoscută pentru ei. Revoluţia tehnologică e clar că ne‑a surprins pe toţi, şi la nivelul unei generaţii, iată, s‑au produs schimbări colosale. Aşadar, această sperietură şi spaimă a unora, care este îndreptăţită, a primit un răspuns sub forma unui rigorism – şi comportamental, şi atitudinal – explicit în spaţiul public. Aceasta ar putea fi, cred eu, una dintre explicaţiile radicalizării unor discursuri în spaţiul public şi a căutării, în mod explicit şi clar, a unor ţapi ispăşitori pentru ceea ce, chipurile, n‑ar merge, sau n‑ar merge bine în viaţa şi în Biserica noastră.

Că trăim un duh demolator al oricărei forme de ierarhie şi de autoritate, asta este clar, şi asta ţine, iarăşi, de acest fenomen al globalizării în care toţi sunt egali, sunt unificaţi şi masificaţi într‑o formă, să zic, de comunicare publică, acele reţele sociale pe care stau miliarde de oameni. Acolo nu mai există ierarhii, dacă observaţi; şi în clipa în care se întorc în viaţa reală, oamenii sunt contrariaţi: cine este acesta care să‑mi spună mie ce să fac, sau cine este acest ierarh, cu ce autoritate îmi spune mie ce să fac, cum să mă port? Sau voi, jurnaliştii ăştia pe ducă, cu mijloacele voastre vechi de comunicare în masă ‑ radio, televiziune, reviste pe print… intelectualii ăştia care stau sub nişte clopote de sticlă şi nu ştiu ce e viaţa, ce e comunicarea adevărată, instant, on‑line…

Se schimbă lucrurile în mod evident, şi această anxietate, această temere a oamenilor se reflectă şi în viaţa noastră bisericească. Acum a devenit la modă, e chiar cool să conteşti absolut tot ce vine dintr‑o zonă oficială; ăsta e trendul, curentul, mişcarea. Dacă Patriarhul sau Episcopul spune cutare lucru, trebuie automat, măcar în sinea mea, să contest: domnule, dar de ce spune el asta, că uite, mie mi se pare că ar fi mai bine altfel?

În aceste condiţii, asistăm la o eroziune a autorităţii de orice fel, ceea ce este extrem de grav. Nu a autoritarismului, ci a autorităţii în stare pură care, totuşi, ordonează lumea. Fără această autoritate, fără această ierarhie – că este socială, că e politică, că e eclezială, chiar şi culturală, dacă vreţi – adică în devălmăşie, nu are ce să iasă bun. Într‑o ierarhie da, într‑o ierarhizare a valorilor.

Mihail Neamţu: „Discursul bisericesc a evoluat într‑o zonă prozaic`”

Domnule Mihail Neamţu, am asistat în ultima vreme la diferite luări de poziţie pe tema Sinodului din Creta. Dumneavoastră sunteţi un teolog atent şi alert, aţi comentat mereu în paginile revistelor de cultură Ortodoxia noastră în profunzimea ei, dar şi în manifestările concrete. Cum vi se pare rodul acestui Sinod?

Untitled1Întâi de toate am să spun că vorbesc ca laic, nu sunt teolog al unei facultăţi de teologie, nu reprezint o instituţie a Bisericii în sens administrativ, ci pur şi simplu sunt un credincios al Bisericii Ortodoxe Române, care se uită atent la tot ceea ce se întâmplă cu acest corp viu care este Trupul lui Hristos şi care e chemat să ne hrănească şi să ne liniştească, să ne dea pace, bucurie şi adevăr, toate laolaltă.

Din punct de vedere strict narativ, ca o analiză strict literară a discursului pe care l‑am auzit până acum, teologia, la izvoarele ei, a vorbit mereu în imagini poetice, dar discursul bisericesc a evoluat, din păcate, acum într‑o zonă prozaică. Când vorbeşte în registrul poeziei, Ortodoxia este seducătoare, fermecătoare, este adevărată, plină de sevă; în timp ce astăzi, când recurgem la un soi de limbă de lemn ecleziastică, cred că ne îndepărtăm de frumuseţea, până la urmă chiar evanghelică, a textelor primare, a textelor scripturistice, care i‑au făcut pe europeni, pe asiatici, pe africani să Îl mărturisească pe Iisus Hristos ca Domn şi Dumnezeu. Acele parabole, acele texte au fost cele care au atras, înainte de toate, sufletul atâtor milioane de oameni către Dumnezeu, şi trebuie să fim atenţi la modul în care suntem loiali şi fideli acestei mărturisiri originare.

Din punctul meu de vedere, discuţia noastră riscă să fie neinteresantă pentru foarte mulţi oameni care se duc la biserică, îşi caută duhovnic, îşi caută liniştea sufletească în rugăciune, în pelerinaje – şi ăsta este un minus, cred eu, dar probabil că este o fatalitate în acelaşi timp, pentru că orice instituţie se exprimă la un moment dat într‑un jargon birocratic.

V‑aţi fi aşteptat, aşadar, la nişte documente care să fie mai adecvate misiunii Bisericii, nu?

Mai vii, cred. Cred că există, dincolo de enunţuri şi propoziţii seci, abstracte şi tehnice, un conţinut viu al teologiei care putea fi, măcar sub forma unui preambul, inclus în această mărturisire finală a Sinodului.

Vreau să mai spun ceva: unele Biserici se pare că au decis să aducă laici în aceste delegaţii, altele nu; de pildă, Biserica Constantinopolitană a ales să fie însoţită şi de teologi laici – chiar femei, atenţie! – din America, în timp ce Biserica Ortodoxă Română a fost compusă, dacă nu greşesc, dintr‑o delegaţie formată exclusiv din Episcopi…

Nu, au fost şi laici; de exemplu, domnul Ionuţ Mavrichi a fost acolo.

Bun. Mă gândeam la o componentă teologală care să se regăsească în textele finale şi mă gândesc cu regret că avem teologi de anvergură globală în România, cum ar fi părintele profesor Ioan Ică jr., care ar fi putut să contribuie la lucrările acestei întruniri panortodoxe într‑un mod spectaculos.

Şi care e membru în Comisia de dialog teologic cu biserica romano‑catolică.

Şi care, din păcate, nu a fost prezent în Creta. Deci, din punctul ăsta de vedere au fost şi minusuri. Ceea ce cred însă că trebuie apreciat a fost această intenţie de a da un punct de vedere al Bisericii în 2016 cu privire la provocările modernităţii. Intenţia mi se pare corectă, iar sabotajul făcut de alte Biserici surori mi se pare trist.

O ultimă precizare: gândiţi‑vă la faptul că, până la urmă, liderii politici – care sunt mânaţi de interese strict pământeşti –, cei ai Turciei şi Rusiei – deci Rusia ortodoxă condusă de Vladimir Putin şi Turcia, tot mai islamizată, condusă de preşedintele Erdogan –, au putut să se întâlnească la Sankt Petersburg, în timp ce reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse şi reprezentantul Patriarhiei Ecumenice nu au reuşit să se întâlnească în Creta. Este dureros şi în acelaşi timp semnificativ faptul că nu suntem în stare să stăm laolaltă într‑un ceas al mărturisirii unităţii ortodoxe.

„Biserica trebuie să fie atentă când formulează puncte de vedere finale”

Domnule Mihail Neamțu, nu pot să evit acel buclucaş punct 6 care a născut atâtea dezbateri şi controverse în interiorul Bisericii, prin care se acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe. Au fost Episcopi, cum este Înaltpreasfinţitul Teofan sau Preasfinţitul Macarie, care au considerat că ar trebui în continuare aduse amendamente, ar trebui discutat acest punct, supus, până la urmă, în interiorul Bisericii, unor dezbateri. Cum îl vedeţi dvs.

Eu sunt convins că această entitate numită World Council of Churches, Consiliul Mondial al Bisericilor, este din ce în ce mai irelevantă. Cred şi eu că există o intoxicare secularistă a acestui for care, odinioară, slujea altor interese, poate unele, într‑o anumită vreme, justificate. Acum, însă, trebuie să spun că nu îmi iau deloc reperele citind documentele acestui for ecumenic. În acelaşi timp, cred că Biserica trebuie să fie atentă când formulează puncte de vedere finale. În opinia mea, din punct de vedere strict teologic şi filosofic, adevărul nu este o propoziţie – adevărul este un eveniment. Este evenimentul transformării tâlharului de pe cruce într‑un candidat al raiului; este evenimentul transformării unei prostituate într‑o figură de mironosiţă; este evenimentul convertirii interioare, este de fapt o relaţie de participare a noastră la adevărul dumnezeirii. Această participare este neîncetată, este un act complex care presupune atât gândirea, cât şi lucrarea harului, atât voinţa, cât şi participarea duhului, şi această relaţie e una tainică, e una foarte personală. Prin urmare, adevărul, pentru mine, este întâi de toate un orizont de participare pentru noi toţi, pe care Ortodoxia îl deschide în mod deplin.

Ortodoxiei nu‑i lipseşte nimic, cum spunea părintele Cleopa, decât să fie trăită. În acelaşi timp, această deschidere la trăirea deplină a adevărului trebuie să rămână o deschidere, până la urmă, şi pentru ceilalţi, să fie o invitaţie şi nu o mustrare doar, eventual cu un aer de superioritate. Şi cred că acest enunţ ar fi trebuit să fie încapsulat în faimosul articol 6. Pentru că eu cred că Ortodoxia este, mai mult decât oricând astăzi, în secolul XXI, datoare cu misiune şi cu mărturisire. Sociologic vorbind, suntem câteva sute de milioane, în timp ce pământul este, astăzi, acoperit de şapte miliarde de suflete. Luaţi‑o din punct de vedere matematic şi veţi vedea că, într‑adevăr, cuvântul evanghelic este adevărat: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţin.” (Luca 10, 2) Avem datoria să intrăm în ţarina lumii cu o dorinţă de a mărturisi adevărul Ortodoxiei mai mare decât dorinţa de a‑i muştrului pe ceilalţi care nu sunt ca şi noi, încă.

Răzvan Bucuroiu: „Duhul nu poate fi prins, sau poate fi prins foarte greu în nişte formule”

Domnule Răzvan Bucuroiu, cuvintele domnului Mihail Neamţu trimit către un alt orizont de aşteptare, mistic. Din păcate, noi suntem prinşi în fraze, în virgule, într‑o analiză juridic‑birocratică, de conţopişti. Semănăm cu oamenii aceia care încearcă să prindă fiscul, să‑i găsească o portiţă, astfel încât să nu plătească TVA‑ul. Dar în toată cearta aceasta de conţopişti, dumneavoastră, ca jurnalist, aţi fi avut mai multă pace – că tot vorbeaţi despre pace şi adevăr –, aţi fi avut mai multă pace dacă nu apărea punctul acesta 6, cu denumirea istorică de biserici adresată celorlalte confesiuni creştine?

Cred că da. Şi nu numai punctul 6 putea să fie, cumva, pus într‑o penumbră, să fie estompat, să i se pună surdină, ci şi alte precizări, care nu fac, după părerea mea, decât să creeze o atenţie virusată asupra lucrurilor.

Tot acest culoar pe care s‑a intrat şi pe care Mihail Neamţu l‑a sesizat şi l‑a amendat în cuvinte foarte frumoase, acesta al birocratizării actului credinţei şi al formalizării în limba de lemn eclezială despre care vorbea, este în contradicţie profundă cu ceea ce spune Hristos, că El a venit să aducă foc, şi ar fi fost foarte încântat să se aprindă atunci, în acea clipă. Duhul nu poate fi prins, sau poate fi prins foarte greu în nişte formule, mai ales în formule care au un aer – să‑i spunem aşa – uşor diplomatic, uşor formalist.

În acelaşi timp, e drept că Sfinţii Părinţi, Sinoadele Ecumenice au lucrat cu formule. Crezul e o formulă – genială, foarte condensată.

Şi poetică, în acelaşi timp.

Dar e mult mai puţină poezie în Crez decât în Condacul Naşterii, de exemplu. E evident că, în momentul în care vii cu o ranforsare dogmatică, elasticitatea construcţiei se pierde. Ăsta e şi rolul dogmaticii, să fixeze puţin.

ÎPS Andrei Andreicuţ: „Cred că nu se pătrunde în duhul Sinodului”

Înaltpreasfinţite Andrei Andreicuţ, vă mulţumim că aţi răspuns invitaţiei noastre, pentru că, vă spun drept, am simţit oarecare reticenţă din partea ierarhilor noştri de a participa la un dialog, poate şi din cauza faptului că lucrurile încă nu sunt aşezate. Poate că mai trebuie să treacă timp, să analizăm la rece acest Sinod. Dar degeaba vrem noi lucrul acesta dacă alţii s‑au încins – şi vedeţi deja, probabil că sunteţi la curent: scrisori, există chiar o mânăstire care nu‑şi mai pomeneşte ierarhul locului. Toate acestea din cauza, în general, a punctului 6 din documentul Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine. Dumneavoastră aţi fost acolo, la Sinod, lămuriţi‑ne: ce e cu acest punct 6?

UntitledEu vă voi spune părerea mea referitor la toate punctele, inclusiv la punctul 6.

Sinodul din Creta, dacă e să facem un rezumat şi să‑l exprimăm, a fost unul pozitiv. De 50 de ani, Biserica Ortodoxă se străduieşte să se întâlnească odată în comuniune plenară. Sinodul, cred, în primul rând a avut acest rol, de a da expresie comuniunii Bisericii Ortodoxe de pe tot globul într‑o sinaxă, de data aceasta în Creta. Urmărind lucrările Sinodului din Creta, eu cred că per total, ceea ce s‑a discutat acolo, rezumatul a ceea ce a fost acolo este unul pozitiv. Dacă sunt toate aceste discuţii pe baza Sinodului, cred că sunt din lipsa cunoaşterii atmosferei. Mai mult, cred că nu se pătrunde în duhul Sinodului.

Se spunea mai devreme că avem tendinţa de a fi birocraţi, de a fi conţopişti. Să ştiţi că acolo au fost şi discuţii pline de duh, care doreau, efectiv, să aducă o dâră de lumină în lumea aceasta atât de fracturată, atât de dezbinată. Chiar în documentul final de la Sfântul şi Marele Sinod era evaluat fenomenul violenţei extreme, al migraţiei şi al celorlalte necazuri ce cuprind lumea contemporană. Iată, vă dau o frază de acolo, care este foarte pertinentă: „Biserica Ortodoxă urmăreşte cu multă durere, se roagă şi ia act de marea criză contemporană a umanităţii, caracterizată de proliferarea violenţei, a conflictelor armate, persecuţii, exiluri şi uciderea membrilor minorităţilor religioase, deportarea violentă a familiilor din locurile natale, tragedia traficului de fiinţe umane, încălcarea demnităţii şi a drepturilor fundamentale ale oamenilor şi ale popoarelor, convertirile forţate. Ea condamnă necondiţionat răpirile, torturile, execuţiile abjecte, denunţă distrugerea lăcaşurilor de cult, a simbolurilor religioase şi a monumentelor culturale.” Aceasta este o atitudine a Bisericii care, cu siguranţă, pe lângă preocuparea de a chivernisi bine treburile bisericeşti, are şi o preocupare foarte duhovnicească.

Mai mult: în Sinodul de la Creta nu au fost numai ierarhi importanţi, acolo au fost şi teologi importanţi. Au fost şi oameni ai duhului, au fost reprezentanţi inclusiv din Sfântul Munte Athos. Deci nu s‑ar putea spune că nu s‑a pus problema duhovnicească foarte serios.

Adică n‑au fost doar Episcopi prezenţi…

Nu doar Episcopi. Şi dacă e să vorbim despre Episcopi, poziţia foarte echilibrată şi foarte pertinentă a avut‑o Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul nostru. Adică, în multe momente ale Sinodului, când se ajungea la discuţii sterile, intervenea Patriarhul nostru şi dădea soluţia cea bună. Aşa am perceput eu lucrurile.

În ce priveşte punctul 6, că văd că acesta face multă tulburare, ce zice Domnul Iisus Hristos către noi, dacă noi ne închidem în carapacea noastră – şi aşa cum spunea domnul Neamţu, sunt miliarde de oameni care încă n‑au auzit Evanghelia şi vestea cea bună? Păi cum le propovăduim noi, ortodocşii, Evanghelia şi învăţătura cea adevărată, dacă nu ne întâlnim cu ei? Cum putem fi noi indiferenţi la ceea ce se întâmplă, mai întâi, în confesiunile creştine – catolică, protestantă –, dacă nu stăm de vorbă cu ei şi dacă nu le spunem care este adevărul adevărat şi viaţa duhovnicească cea profundă care duce la mântuire? Nu se poate să nu dialogăm cu lumea. Nu înţeleg unii oameni care, în mânăstirea lor sau în satul lor se simt bine, sunt ortodocşi, sunt numai ei acolo – dar în lumea aceasta, în care sunt oameni de toate orientările, cine le duce flacăra credinţei? Cine le propovăduieşte Evanghelia, dacă nu stăm noi, ortodocşii, de vorbă cu ei?

„Îi zici aşa cum se numeşte el, dar încerci să îl lămureşti care e adevărul”

Dar există, din partea celor care îl critică, o disponibilitate către acest dialog ecumenic. Ceea ce îi deranjează, în viziunea lor, este ambiguitatea terminologică – anume, dacă îi numim biserici şi pe cei de altă credinţă decât cea ortodoxă, cum mai numim Biserica noastră, care e singura?

S‑au limpezit lucrurile în Sinodul de la Creta. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel le‑a şi spus tuturor acolo că nimeni nu poate avea reticenţe la ortodoxia teologiei părintelui Stăniloae. Iar el a numit celelalte confesiuni tot „biserici”, aşa cum s‑au botezat ele, că nu le poţi zice altfel, că dacă îl cheamă Ion nu‑i poţi zice Gheorghe. Dar sunt biserici incomplete, ele ar trebui aduse la mărturisirea credinţei comune din primul mileniu creştin, la învăţătura Domnului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. Dar nu‑i poţi aduce altfel, îi zici aşa cum se numeşte el, dar după aceea încerci să îl lămureşti care e adevărul.

Dumneavoastră spuneţi şi ceea ce subliniază documentul, e că Sinodul din Creta a recunoscut denumirea istorică a altor biserici, adică a recunoscut felul în care acele biserici se autodenumesc de sute de ani.

Absolut, aşa s‑au botezat ele; acum, cum să le zicem altfel? Dar asta nu înseamnă că nu recunoaştem devierile, ereziile lor. Încercăm cât putem noi, cât ne ajută Domnul Iisus Hristos, cât ne ajută harul Duhului Sfânt, să le arătăm care e calea cea adevărată.

Eu sunt cu siguranţă încredinţat că Domnul Iisus Hristos S‑a bucurat de ce a fost la acest Sinod, şi mă doare sufletul de cele patru Biserici absente; pentru că dacă am fi fost toţi, ne‑am fi putut manifesta deplin comuniunea şi unitatea în credinţa noastră, a Bisericii Ortodoxe.

Răzvan Bucuroiu: „N‑ar trebui să fie un act final, ci preludiul unei serii de întâlniri la vârf”

Domnule Răzvan Bucuroiu, din punctul de vedere al unui jurnalist, cu ce idee plecaţi pe viitor de la acest Sinod? Ce aţi aştepta în continuare de la Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe? Şi de la cei care au venit, şi de la cei care au absentat?

Ca ziarist, având în faţă numai ratingul, m‑aş aştepta ca lucrurile să continue într‑o dezbatere la fel de aprinsă şi de serioasă. Asta ca ziarist, strict. Ca om al credinţei, aş vrea să se aştearnă o oarecare pace peste rumoarea produsă de acest Sinod şi să‑l uităm pentru un timp, să se răcească. Acum este fierbinte încă şi sunt unii care vor în continuare să‑l ţină fierbinte, în aşa fel încât el să producă pagube. Şi nu e cazul. A fost, pur şi simplu, un Sinod, o întâlnire a unor Episcopi; noi, care suntem „turma”, am asistat la aceste discuţii, dezbateri, concluziile transmise le ştiam sau le intuiam, fiecare din noi, într‑un fel sau altul, iar această ceartă pe virgule, pe cuvinte şi pe nuanţe mai mult sau mai puţin reale este un lucru care dă bine, dar până la un punct. Cu alte cuvinte, trebuie lăsate lucrurile să se aşeze puţin, să tragem cortina peste acest act final – care n‑ar trebui să fie, însă, un act final, ci mai degrabă preludiul unei serii de întâlniri la vârf, complete, aş zice, pentru că aşa putem arăta lumii expresia unităţii, aşa arată icoana unităţii, trebuie să fim cu toţii laolaltă.

Cum zicea Mihail Neamţu, se întâlneşte Putin cu Erdogan şi nu se întâlneşte Kiril cu Bartolomeu.

Da, pentru că aici apare acest conflict istoric pe care şi unii şi alţii, cele două mari puteri bisericeşti, respectiv politice în vremea Bizanţului, şi acum, în vremea Rusiei putiniene, l‑au avut. Iar faptul că Patriarhia Moscovei nu a venit ne‑a întristat profund, dar ne‑a şi confirmat că acolo lucrurile sunt într‑o legătură strânsă cu zona politicului. După părerea mea, absenţa Patriarhiei Moscovei nu a ţinut numai de chestiuni bisericeşti. Pe de altă parte, insistenţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu nu a ţinut numai de chestiuni bisericeşti, ci şi de supravieţuirea Patriarhiei ca atare. El era, să zic, „condamnat” să ţină acest Sinod, chiar cu preţul arătării unei unităţi şubrede. Aici lucrurile au fost forţate un pic mai mult decât trebuia, după părerea mea. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, o ştim, conduce o Biserică minusculă, în fond; el nu are în spate o turmă, o energie rugătoare a unui popor, nu are Episcopi, nu are un Sinod – aşa cum au celelalte Biserici – cu adevărat funcţional şi real. În plus, este aproape captiv în mijlocul oraşului Istanbul, iar când iese, iese pe uşa din dos şi în permanenţă în maşini cu geamurile fumurii, să nu se vadă că poartă reverendă – nu are voie nimeni să umble în reverendă pe străzile Istanbulului, ăsta e un lucru ştiut.

Într‑o Turcie care e din ce în ce mai islamistă, deci perspectiva e mai dură…

Mai radicalizată, da. Deci faptul de a nu fi făcut acest Sinod l‑ar fi pus într‑o situaţie foarte proastă, nu numai în cadrul lumii ortodoxe, dar şi în cadrul ţării care a devenit gazdă – sau, mă rog, colivie aurită –, care este Turcia.

Aşadar, lucrurile sunt puţin mai complexe decât par la prima vedere. Şi la primul Sinod Ecumenic, bunăoară, ştim că împăratul a convocat acest Sinod pentru că împărăţia se dezbina, se destrăma, pur şi simplu: în cadrul armatei, în cadrul instituţiilor statului erau discuţii foarte violente.

Toate Sinoadele Ecumenice, le recunoaştem, au avut o contribuţie decisivă din partea împăraţilor care le‑au asigurat infrastructura.

Le convocau, le organizau şi asigurau buna desfăşurare a lor chiar prin nişte gărzi de corp care stăteau în spatele Episcopilor care se certau şi s‑a mers până la violenţă fizică, asta ştim. Bine, erau şi alte vremuri. Dar puterea imperială, puterea lumească, puterea politică are un rol foarte important, mai ales în cadrul acestor Biserici ale noastre care se cheamă Biserici locale. Din acest motiv, efortul Constantinopolului, al Patriarhului Ecumenic, este remarcabil; dar, după părerea mea, el a forţat puţin lucrurile şi a pus celelalte Biserici Ortodoxe în situaţia de a veni, de a participa, dar, cumva, cu acest duh al unităţii puţin ştirbit.

Convorbiri realizate de Cristian Curte