Revista:

Înaltpreasfinţitul Justinian Chira – Colindul vieții mele

Untitled

Au trecut aproape cinci ani de când am luat interviul despre viaţa Înaltpreasfinţitului Justinian. Mai precis, a fost luat pe 7 decembrie 2011. Pe spatele pozei pe care mi‑a dăruit‑o pentru a o pune pe coperta cărţii, ierarhul a sugerat şi un titlu pentru ea: „Hristos Se naşte, bucuraţi‑vă!”. Ce legătură este între o carte despre viaţa unui om şi bucuria Naşterii lui Hristos? Citind şi recitind mărturia sa, am înţeles că viaţa sa a fost, de fapt, un colind. Un colind în care Hristos, Care S‑a născut în peştera inimii unui prunc prin Taina Sfântului Botez, a rămas acolo. Este greu de descris în cuvinte prezenţa Înaltpreasfinţitului Justinian, dar cred că cel mai simplu ar fi să spun că ea avea ceva din seninătatea colindelor. Aşa că titlul acestui interviu a venit de la sine…

„Dumnezeu Îşi pune mila pentru noi, ticăloşii”

Am simţit că interviul nu era complet, şi de aceea am amânat tipărirea lui. În ziua de 19 noiembrie 2013, am reuşit să ajung din nou la Rohia, împreună cu câţiva cunoscuţi. În mijlocul discuţiei, jurnalistul Mircea Crişan i‑a adus aminte ierarhului o întâmplare deosebită. Această întâmplare Înaltpreasfinţitul Justinian nu voia să fie cunoscută în timpul vieţii sale; dar acum, după trecerea sa la Domnul, e vremea potrivită pentru aceasta:

„Părintele Ioan din Poienile Izei spune mereu ce a văzut cu ochii lui: eraţi la biserica lui şi a început o ploaie în care picăturile erau cât nucile. Pe tabla de la maşini ploaia suna ca şi cum s‑ar bate toba. Iar sfinţia voastră le‑aţi spus oamenilor: «Nu vă temeţi.» Aţi făcut un gest din mâini, ca şi cum aţi despărţi norii, iar ploaia s‑a oprit brusc până când s‑a terminat slujba. Părintele de la Poienile Izei spune: «Eu l‑am văzut pe Înaltpreasfinţitul Justinian că a ridicat norii cu mâinile.»”

Ierarhul a continuat într‑un mod surprinzător: „Sigur. Se întâmplă de multe ori asemenea lucruri, dar nu noi le facem. Că noi suntem atât de păcătoşi, că mă mir cum ne rabdă pământul. Dumnezeu face minuni nu ca să ne onoreze pe noi, ci să‑Şi onoreze slava Lui cea mare! Aşa că noi nu avem nici un motiv să ne lăudăm. Nu aş vrea să vă smintesc şi nu aş vrea să judecaţi strâmb. Doamne, iartă‑mă, Doamne, că poate greşesc că vă spun. Acum doi ani am fost la hram la Bârsana. Doamne, iartă‑mă, Doamne, că spun! Liturghia era în altarul de vară. Eu nu am putut coborî, aşa că am rămas pe balcon la Casa voievodală, să ascult de acolo Sfânta Liturghie. Dimineaţă a fost senin şi frumos, aşa că s‑au adunat câteva mii de oameni. Toţi erau îmbrăcaţi frumos, copiii zburdau ca nişte miei. Era plin spaţiul acela uriaş de la Bârsana de oameni. Şi deodată văd că dinspre răsărit se ridică uşurel un nor negru cenuşiu, ca de plumb. Nu l‑am luat în seamă. Mă rog lui Dumnezeu să mă ierte că vă divulg, că poate nu ar trebui, dar să aveţi dovadă că ce v‑a spus părintele Ioan de la Poienile Izei se întâmplă. Pentru că Dumnezeu Îşi pune mila pentru noi, ticăloşii. Aşa că la Bârsana văd că se ridică norul din ce în ce mai mult. Şi am început să mă gândesc: «Vai de mine, dacă se ridică norul acela negru, ce se va întâmpla cu poporul acesta, câteva mii de oameni, ce se va întâmpla cu copiii aceştia, toţi îmbrăcaţi frumos?» M‑a cuprins o mare durere şi îngrijorare. Şi din ce în ce, norul se ridica tot mai sus, tot mai ameninţător. Şi atunci, Doamne, iartă‑mă că divulg aceasta, din balconul în care mă aflam am strigat: «Şterge‑l, Doamne! » Asta am făcut, am strigat spre Dumnezeu: «Şterge‑l, Doamne!» Şi am văzut că norul s‑a oprit şi a început să se lase încet după dealuri. Norul acela nu a mai venit spre Bârsana. Dar apoi am aflat că toată cantitatea aceea uriaşă de apă s‑a vărsat peste Ţara Lăpuşului, o altă zonă importantă a Maramureşului. Foarte mulţi îmi cer să le spun minuni, dar minunea este că existăm!”

Quod erat demonstrandum…

„…aceasta este Duminica Mare în care m‑am născut eu”

Mă aflu în faţa Înaltpreasfinţitului Justinian Chira, atât de iubit şi atât de cunoscut în ţara noastră. Vreau să‑i pun câteva întrebări legate de traseul vieţii sale. Pentru început, Înaltpreasfinţia voastră, când şiunde v‑aţi născut?

La mine, mi se pare că toate au fost rânduite de Dumnezeu. M‑am născut în anul 1921, într‑un sat modest, foarte modest, fără nici un fel de renume sau nume deosebit, în satul Plopiş, din fostul judeţ Satu Mare pe atunci – acum e judeţul Maramureş. M‑am născut în acest sat de oameni foarte buni şi foarte simpli; şi acum sunt tot aşa. Şi m‑am născut într‑una din zilele deosebite, în Duminica Mare. Duminica Tuturor Sfinţilor, Duminica de după Rusalii este numită în sat la mine Duminica Mare. Tot ce vă spun, spun din cele ce mi‑a spus mama şi din trecutul meu. Nu‑i nimic fabulat. Mama‑mi spunea mereu, zâmbind: „Te‑am născut în Duminica Mare, pe la ora zece.” Zi care nu coincide cu data din acte. Data din acte e pusă în luna mai, ziua 28, dar Duminica Mare n‑a fost în data de 28. Dar mama nu ştia să citească, tata nu ştia să citească, şi părinţii noştri care nu ştiau carte înregistrau copiii nu cu ziua în care s‑au născut, ci înregistrau copiii când aveau ei timp să se ducă la oficiu.

Mama mi‑a spus: „Era o zi foarte frumoasă de primăvară, când în tot văzduhul se auzeau clopotele de la toate satele din jur. Atunci intrau preoţii în Liturghie. Atunci te‑am născut eu pe tine. O zi foarte frumoasă de primăvară. Şi, când te‑am născut eu pe tine, moaşa, o femeie pe care o chema Veronica, te‑a luat de‑un picioruş şi te‑a adus în faţa mea şi mi‑a spus: «Nepoată, uite, ai născut un fecior, ăsta va ajunge un om mare.»”

Asta este ceea ce am ştiut de la mama, lucru pe care mi l‑a confirmat şi moaşa, că am apucat‑o şi eu, nu murise. Şi toată viaţa mea a avut o cale deosebită… Copilăria mea, tinereţea mea, viaţa mea a fost aşa, o cale ascendentă, cu paşi mărunţi, mai sus, mai sus, mai sus, până la vârsta de 90 de ani, de care mă şi bucur acum, că mi‑a dat Dumnezeu ca să ajung vârsta de 90 de ani.

Am trăit apoi până la 16 ani şi la 16 ani am încercat să plec la mânăstire, însă părinţii nu m‑au lăsat, m‑au rugat, au insistat ca să rămân acasă, pentru că eram singurul fecior. Ei au mai avut şi alţi copii, aveam trei surori mai mari decât mine. M‑a avut tata la bătrâneţe, la vârsta de 50 de ani m‑a avut tata, şi când le‑am spus că vreau să merg la mânăstire eram mai mărişor, ei au spus să rămân cu ei, că eu eram moştenitorul pe vatra părintească. Am trăit împreună cu părinţii mei, cu mama şi cu tata, pentru că surorile mele toate s‑au căsătorit, au plecat în altă familie.

Când aveam vârsta de 16 ani, tata avea 66 de ani. Şi tata, la 66 de ani, s‑a îmbolnăvit şi ne‑a rugat să‑l luăm de pe pat şi să‑l punem jos, în faţa casei, să‑l punem pe aşternut jos. Această rânduială o au mulţi bătrâni în satul meu. Când se apropie de ultimul ceas, se roagă să îi familia de pe pat şi să‑i pună jos pe pământ. Casele în sate nu erau pe atunci cu ciment sau cu parchet, erau case cu pământ pe jos. Şi tata ne‑a rugat să‑l luăm să‑l punem jos, pe aşternut, în faţa casei. Era în noiembrie. Şi mama m‑a lăsat cu tata şi a plecat în sat la surori, ca să le spună că tata moare.

„Tata m‑a binecuvântat cu amândouă mâinile”

Şi eu am rămas cu tata în luna noiembrie, cam pe la ora 11 noaptea. Şi atunci tata m‑a chemat lângă el, şi eu am mers şi am stat în genunchi lângă el şi mi‑a spus aspru: „Să ai grijă de mă‑ta!” Nu a zis de mămică‑ta sau mămica. Nu. A spus cuvânt dur. Ăsta a fost primul cuvânt. Eu eram cu capul pe pieptul lui. Şi după aceasta a ridicat mâinile amândouă şi m‑a binecuvântat pe creştet. Cum a binecuvântat Isaac pe Iacob, m‑a binecuvântat tata, bătrân de 66 de ani, cu amândouă mâinile. M‑a binecuvântat pe creştet. Şi după aceasta mi‑a zis: „Citeşte‑mi Paraclisul!” Şi eu am luat cartea cu Paraclisul Maicii Domnului, era o carte cu litere chirilice şi am început să o citesc. Am ţinut mâinile şi cartea pe faţa lui şi am început să citesc Paraclisul. Am citit o pagină sau două, nu mai mult, şi atunci am simţit că tata a adormit. Nu s‑a văitat, nu s‑a zbătut, nu a gemut, nimic. De atunci mi‑am pus mereu întrebarea şi nici acum nu am primit răspunsul: De unde a ştiut tata ca în ceasul morţii să i se citească Paraclisul către Maica Domnului? A adormit asistat de Maica Domnului.

După moartea lui, mama, normal, a insistat să nu plec la mânăstire, să nu rămână singură văduvă. Şi am rămas în sat până la vârsta de 20 de ani, în ’41, când Ardealul de Nord era ocupat de nemţi, era război în Rusia, zile grele, şi eu am rămas cu mama. Şi apoi, în ’41, am decis să plec la mânăstire. Când i‑am spus acest lucru mama a fost disperată, pentru că rămânea văduvă şi singură şi a insistat să nu plec, să n‑o las singură. Şi eu i‑am zis că am vorbit cu preotul din sat şi preotul din sat a venit şi ne‑a comunicat că a vorbit cu stareţul Nifon Matei de la Mânăstirea Rohia. Eu am primit veste de la Rohia că sunt aşteptat. Şi mama, dacă a văzut că nu mă poate lămuri, duminică, după‑masă, când am stat de vorbă cu preotul, ca să mă amâne puţin, mi‑a spus: „Uite, mai stai mâine, nu pleca, că trebuie să mergi la plug cu cumnatul tău.” Şi atunci i‑am spus: „Bine, nu plec, rămân pe mâine, dar mâine seară să mă pregăteşti de plecare.”

Luni seara, când eu m‑am întors de la plug, în casă la mine era o adevărată înmormântare. O mulţime de femei, vecine, rudenii, şi mama plângând în hohote, că „uite, îmi pleacă copilul din casă”. Şi toate erau adunate să mă lămurească să nu plec. Eu n‑am răspuns la nici una, la nimic. Dar, după ce a plecat mulţimea, mama atuncea din nou zice: „Ei, nu aţi terminat de lucru, mai rămâi şi mâine.” Ca să mă amâne mereu. I‑am spus: „Bine, mai rămân şi mâine, marţi, dar dacă mâine seară nu mi‑ai pregătit să plec, atunci eu totuşi plec.”

Marţi, când am venit seara de la lucru, mama era singură acum, de data asta, că oamenii s‑au lămurit. Şi atunci n‑am mai vorbit nimic de plecare, n‑am mai vorbit nimic decât am mers să dorm în casă. Şi, miercuri dimineaţa, în ziua de 12 martie 1941, în zorii zilei, m‑am sculat, m‑am îmbrăcat, fără lumină, m‑am îmbrăcat cu hainele de lucru şi am plecat ca să ies din casă. Mama era în pat bolnavă de supărată. Şi cu glas foarte stins m‑a întrebat: „Unde te duci, dragul mamei?” Şi eu am spus: „Plec, mă duc până afară, mamă.” Pentru că mi‑era frică că, dacă‑i spun că plec, să nu moară pe loc. Am zis: „Mă duc numai până afară, mamă.” Şi am ieşit. Când am ieşit din sat, începeau zorile. M‑am oprit, m‑am închinat cu faţa către sat şi am zis: „Înapoi nu mă întorc niciodată.” Şi aşa am plecat.

„Aş vrea să vorbesc cu părintele stareț”

Ziua de miercuri, 12 martie 1941, este o zi foarte scumpă pentru mine. Am avut greutăţi şi ispite mari pe drum. Totuşi, miercuri seara am ajuns la Mânăstirea Rohia. Când am ajuns în curtea mânăstirii erau trei oameni care munceau la nişte lemne şi mie mi‑au făcut o impresie neplăcută… Am avut atunci ultima ispită, o impresie foarte neplăcută, când i‑am văzut pe muncitori îmbrăcaţi cu haine de lucru, pentru că eu mă aşteptam ca la mânăstire să găsesc călugări… Erau trei oameni muncitori, doi oameni mai în vârstă şi un tânăr slab, foarte slab. Mi‑au făcut o impresie tristă, foarte tristă. Şi apoi am vorbit. Le‑am spus: „Aş vrea să vorbesc cu părintele stareţ.” Pentru că eu n‑am întâlnit niciodată un călugăr până atunci. Nici n‑am văzut nici o mânăstire până atunci.

De ce aţi vrut să vă călugăriţi dacă n‑aţi văzut până atunci mânăstiri, ce v‑a atras spre monahism?

Aceasta a fost o chemare puternică. Asta a fost. Că, asta‑i important: că eu n‑am mers sub influenţa faptului că m‑am cunoscut cu călugării, că m‑au lămurit ei sau am cunoscut mânăstirea. Nu. Era prima mânăstire când am intrat, în 12 martie, în Mânăstirea Rohia. Până atunci eu niciodată n‑am avut prietenie cu călugării şi nici o mânăstire n‑am vizitat până atunci. Am plecat de‑acasă fără să ştiu cum este la mânăstire.

Revenind la povestirea noastră, fratele ăla tânăr a intrat la stareţ, într‑o sală. Când m‑am dus, zice: „Am vorbit cu părintele stareţ, te aşteaptă, poţi intra.” Am intrat şi găsesc acolo un călugăr mic, mic, îmbulzit, cocoşat, dar tânăr, fără barbă, fără nimic, şi atunci a fost iarăşi pentru mine un şoc. „Ăsta‑i stareţul?”, m‑am gândit, şi i‑am dat scrisoarea. Călugărul se uită la scrisoare şi zice: „A, da, e pentru părintele stareţ.” Şi‑atunci pe mine m‑a liniştit, că nu era el stareţul. Şi zice: „Mă duc să i‑o duc la stareţ.” A dus‑o la stareţul şi vine peste zece minute şi spune: „Am vorbit cu părintele stareţ, te aşteaptă.” Şi‑am trecut în camera alăturată şi eu am rămas în picioare lângă o icoană şi părintele stareţ stătea pe scaun. Şi am început eu să‑i povestesc că am venit la mânăstire ca să mă fac călugăr. Părintele stareţ era Nifon Matei. Era un vechi locuitor al mânăstirii. Din copilărie era şi el la mânăstire, în 1940 el a fost singurul dintre călugări care a rămas şi n‑a plecat din Ardealul de Nord.

Puteau să‑l omoare.

N‑a plecat pentru că l‑a rugat Episcopul Nicolae Colan: „Nu pleca, că a rămas mânăstirea pustie. Rămâi, că avem nevoie de tine, că pleacă toţi.” Că aşa a fost în ’40, au plecat intelectuali, au plecat şi ţărani mulţi. S‑au refugiat în România.

„Când am auzit toaca, deodată mi s‑a deschis cerul”

Ăsta era stareţul, avea vârsta de 30 deani, şi i‑am povestit şi el m‑a ascultat, m‑a ascultat, şi zice: „Bine, mă bucur, mă bucur că ai venit. Rămâi câteva zile pe‑aicea să vezi cum e mânăstirea, să vezi cum sunt călugării, să vezi cum e viaţa, şi pe urmă… Dacă te vei decide să rămâi şi îţi place…” Eu, când mi‑a spus treaba aceasta, n‑am fost mulţumit şi am continuat: „Da, dar eu am venit ca să rămân, să nu plec de aici, eu vreau să rămân aici călugăr, nu vreau să plec.” Stareţul a început să râdă, zice: „Bine, bine, dragul meu, dar, deocamdată, rămâi o săptămână‑două, să vezi dacă‑ţi place, dacă nu… poţi pleca.” Şi atunci eu a treia oară îi răspund, şi am început să plâng, şi am spus: „Nu, eu vreau să rămân, nu vreau să plec, vreau să rămân că am venit să mă fac călugăr.” Că eu am ştiut legământul pe care îl făcusem, ce mi‑am zis când am plecat din sat…

Că nu vă mai întoarceţi…

Şi atunci părintele Nifon Matei, stareţul, s‑a ridicat de pe scaun, a venit în faţa mea, m‑a îmbrăţişat, mi‑a pus mâna pe cap şi a început să zâmbească şi a zis: „Bine, dragul meu, am înţeles că ai venit să stai, să te faci călugăr. Bine, dragul meu, dacă aşa doreşti, te primesc, te primesc.” „Dar când?”, am întrebat. „Acuma.” „Acum mă primiţi?” „Da.” Ei! Ăsta a fost momentul fericit. Şi am ieşit din casă în curte. Oamenii erau plecaţi că începea să fie seară. Nu mai era nimeni.

Şi atunci, când am ieşit am auzit deodată că undeva a început să sune toaca. N‑auzisem niciodată eu toaca bătută aşa de frumos. Ia uite, asta muzică! Deodată mi s‑a deschis cerul, deodată mi s‑au înseninat toate ispitele pe care le‑am avut, toate necazurile, toate nemulţumirile mele de pe drum şi de acasă s‑au risipit aşa ca o ceaţă. Deodată mi s‑a luminat totul în faţă. Când am auzit toaca bătând şi sunând clopotul, era toaca pentru începerea Vecerniei, să înceapă şi slujba de seară, mi s‑a umplut în momentul acela sufletul de lumină, de o bucurie… Şi în această lumină am trăit până acum, la 90 de ani. Toată viaţa permanent am trăit în această stare, în această lumină. Apoi, iarăşi, drumul a fost greu, cu foarte multe încercări, şi dacă n‑aş fi avut răbdare… Răbdarea este rodul vieţii mele. Dacă nu aveam răbdare şi statornicie, eu la ora actuală sau eram mort undeva, pe front, sau eram un ţăran îngrijitor de vite la mama. În ’42, deci la un an, am fost tuns în monahism. Tot în 15 august 1942 am fost sfinţit diacon de Episcopul Nicolae Colan. Şi în ’42, toamna, în noiembrie, am fost luat în armata ungurească.

Cu forţa?

Da. Am fost recrutat în armata ungurească la Mişcolţ, la Legvederne, adică armata antiaeriană în limba maghiară. Şi am stat trei luni de zile, până la Crăciun, în armată. Acolo am vizitat biserica ortodoxă din Mişcolţ, care era biserica cunoscută de Andrei Şaguna, pentru că Andrei Şaguna s‑a născut în Mişcolţ. În Mişcolţ erau foarte mulţi soldaţi români din Ardeal, şi au auzit că e un călugăr la Legvederne şi atunci veneau toţi la mine la cazarmă ca să stau de vorbă cu ei, şi i‑am sfătuit, că mergeau la alte biserici, străine, i‑am sfătuit ca să meargă la biserica ortodoxă de la Mişcolţ.

Sărbătoarea Naşterii Domnului în cazarmă

Şi am stat până la Crăciun. La Crăciun am fost lăsaţi în concediu.

Eu am plecat cu trenul, şi seara am venit pe Mişcolţ – Budapesta, Budapesta – Cluj, am sosit seara pe‑nserate la Cluj cu trenul, şi de acolo, de la gara din Cluj, m‑am dus la Episcopie, pentru că nu aveam autobuz pentru Târgu Lăpuş decât a doua zi dimineaţa, dar m‑am dus la Episcopie cu planul ca să dorm la cămin şi a doua zi să plec la Rohia, la mânăstire.

Când am intrat pe poarta Episcopiei, era seara târziu, zăpadă, ca la Anul Nou, în curte era Episcopul Nicolae Colan şi cu consilierul Curea. Episcopul m‑a şi văzut: „Justinian, ai venit, hai încoace!” Nu m‑am mai putut retrage şi atunci am venit la el şi mi‑a spus: „Ai venit în concediu?” I‑am spus toată povestea, cum de venim noi mai târziu.

Episcopul a crezut că eu am venit ca să nu mă întorc la unitate, ci să trec Feleacul, graniţa, în România. Aşa şi‑a închipuit el. Şi atuncea mi‑a zis: „Te rog eu nu cumva să pleci din Ardeal, pentru că avem nevoie şi de sfinţia ta, ca şi de Nifon. Nu pleca să nu lăsăm mânăstirea pustie, să nu pleci, să nu pleci!…” În ’44, Nifon a murit. Asta a fost în ’43. Episcopul Colan mi‑a zis cu blândeţe: „Eu în data de 14 martie am o vizită de făcut la Horthy Micloş, şeful statului maghiar, şi voi vorbi direct cu el şi, telefonic, vei primi eliberarea din armată.”

„Toți s‑au aşteptat ca eu să nu mă întorc”

Şi atunci am stat concediul la mânăstire. Mânăstirea era pustie, era stareţul, un călugăr şi un credincios. Şi‑am stat două săptămâni şi m‑am întors la unitate. Şi comandantul şi toţi au rămas foarte miraţi, că toţi s‑au aşteptat ca eu să nu mă întorc. Nu le‑am spus eu ce mi‑o zis Episcopul. Dar am venit, n‑am vrut să părăsesc Ardealul de Nord. Şi, într‑adevăr, în data de 14 martie unitatea a primit un ordin de la Horthy Micloş şi am fost chemat la birou, mi s‑a dat livret, în limba maghiară, îl am şi‑acuma, mi‑au dat livret şi am ieşit liber în 14 martie, şi‑apoi în 17 aprilie am fost sfinţit preot. Era să fiu sfinţit toamna, în ’42, dar eram în armată, şi‑atuncea imediat după ce m‑am reîntors, am fost sfinţit preot, în 17 aprilie 1943.

În ’44 a murit părintele stareţ, în 21 iunie, iar în 24 iunie a fost înmormântarea, şi eram eu şi cu doi călugări: Valerian, preot, şi cu un călugăr are era diacon. Şi Episcopia l‑a numit locţiitor de stareţ pe Valerian, pentru că el avea acum mai mult de zece ani de mânăstire. Iar Valerian, după o săptămână de la moartea stareţului Nifon, a plecat din mânăstire, n‑a mai vrut să rămână şi s‑a dus la o mânăstire de maici la Ciucea. Şi am rămas eu şi am condus mânăstirea, în ’45‑’46, fără să fiu numit, dar poporul îmi zicea totuşi stareţul Justinian şi fraţii mă tratau ca pe stareţul lor, dar n‑aveam numire. În ’45, când au pregătit calendarul bisericesc pentru ’46, preotul care a lucrat la el, când pregătea calendarul, a mers la Episcopul Colan şi i‑a spus: „Preasfinţite, pe cine să trec în calendar ca stareţ la Rohia, pe Valerian sau pe Chira? Pentru că de doi ‑ trei ani de zile îl numim pe Valerian permanent, dar Valerian e plecat de trei ani de la Rohia.” Şi‑atunci, în calendar am fost trecut eu şi am primit de la Episcopie atunci un act în care mă anunţă că Valerian a fost eliberat din postul de stareţ şi că eu sunt însărcinat să conduc, dar nici atunci nu mi‑a dat asigurare că te numim, nu, ziceau: „Valerian oricând se poate întoarce, dacă vrea.” Nu mi‑au lăsat o siguranţă. Şi‑atuncea am rămas eu stareţul şi‑am condus de la moartea stareţului până în 1973, când am fost ales Episcop‑vicar pentru Cluj.”

„Erau călugări foarte apreciați şi iubiți de popor”

Şi, în 1959, când au fost daţi afară călugării din mânăstiri, cu Decretul 410, eu am rămas. Am primit dispoziţie să plec din mânăstire în iulie. Eram al treilea grup. Primul grup au fost daţi afară din mânăstire cei care erau copii. Al doilea grup au fost daţi afară cei care nu aveau şapte clase primare şi în al treilea grup am fost şi eu. Cine mai era în acest grup? Nicodim Sachelarie, un călugăr ca un sfânt, şi toată elita monahilor de atunci, care n‑au fost daţi afară până atunci. Nu aveau autorităţile cu ce să ne învinuiască: nu făcuserăm politică, nu aveam abateri de nici un fel, şi‑atunci nu aveau motive… Dar, atunci, în grupul trei au fost eliminaţi toţi călugării pe care autorităţile îi voiau exterminaţi, pentru că erau călugări foarte apreciaţi şi iubiţi de popor. În acel grup am fost şi eu.

„Am primit ordin de la autorităţile de stat: «Stareţul Chira să fie dat afară din mânăstire la 1 iulie 1959.»” Ordin verbal. Ordinul era numai la Episcopie şi Episcopia comunica verbal. Pus pe liber. Apoi eu nu m‑am agitat. Dar după mine a venit la consilieri părintele Octavian Butur, un preot pe care eu îl vindecasem de patima beţiei şi consilierii i‑au spus: „Uite, avem ordin ca stareţul să fie dat afară din mânăstire.” Şi atunci Octavian a răspuns: „Eu am stat o lună de zile la Rohia, îl cunosc pe acest om, pe stareţul Justinian, nu se poate să‑l daţi afară, nu se poate!” „Dar n‑avem ce face!” „Ascultaţi‑mă pe mine, sunt aicea martor, nu se poate să‑l daţi afară, n‑aveţi dreptul! Şi dacă îl daţi afară, uitaţi‑vă la mine, acolo în faţa catedralei e un bidon de benzină şi o torn pe mine şi‑mi dau foc şi las în scris că mi‑am dat foc pentru că a fost dat afară stareţul de la Rohia. Vă fac de minune pe voi şi toate autorităţile”. Or, ăia s‑au îngrozit când au auzit aşa ceva.

„Asta era metoda. Fără răspuns”

Şi s‑a pus imediat Episcopul, cu tot soborul, a făcut un memoriu spre Bucureşti, în care a intervenit că să nu fiu dat afară de la Rohia. Şi‑a scris ce‑a declarat preotul Butur, „…că, uite, omul îşi dă foc dacă îl dăm afară”. Şi atunci răspunsul n‑a venit niciodată, nici la Episcopie, nici la nimeni n‑a venit răspunsul că aprobăm sau nu aprobăm. Asta era metoda. Fără răspuns. Şi a răspuns pe propria noastră răspundere. Ştiu că eu nu m‑am mişcat, nu m‑am agitat. Mi‑am văzut de treabă înainte.

Când au fost daţi afară călugării, am rămas singur în mânăstire. Şi atunci a venit prim‑secretarul raionului de la Lăpuş cu colaboratorii şi mi‑au pus în faţă ca să dau o declaraţie că părăsesc mânăstirea. Şi atunci am spus: „Tovarăşe prim‑secretar, dumneata eşti membru de partid?” Or, ăsta era un om fără pregătire, un simplu muncitor, era secretar la raionul Lăpuş. Când a auzit vorba asta, a luat foc. „Cum îmi pui o aşa întrebare? Păi eu sunt secretarul raionului Lăpuş şi mă întrebi dacă sunt membru de partid? Da, sigur că sunt.” „Tovarăşe, încă o dată îţi pun ntrebarea. Eşti ori nu eşti membru de partid?” „Păi sunt, sigur, domnule stareţ. Sigur că sunt.” „E, şi faci ce vrei dumneata?” „Nu, fac ce‑mi porunceşte partidul.” „E, acelaşi lucru, nici eu nu fac ce vreau eu. Dacă mie îmi dă ordine Biserica ca să plec, plec. Şi dacă‑mi dă ordine Biserica ca să mă duc să fiu la voi la gospodărie, la gospodăria de partid la raion, ca să păzesc porcii, aia o fac, dar să am ordin de la Biserică. Aşa cum dumneata nu faci ce vrei, decât ce‑ţi porunceşte partidul, nici eu nu fac ce vreau eu. Dacă Biserica îmi porunceşte să mă duc de porcar, porcar mă duc.” Când o auzit el acest lucru, a lăsat fruntea‑n jos şi a plecat şi nu m‑a mai necăjit niciodată. Asta a fost.

(Va urma)

Interviu realizat de Danion Vasile

(Extras din volumul Colindul vieţii mele, în curs de apariţie la Editura Areopag. Subtitlurile din text aparţin redacţiei Lumea Monahilor.)