Revista:

„Creştinismul nu există fără Biserică” – Sfântul Mucenic Ilarion Troiţki şi cugetările sale

Untitled

Sfântul Mucenic Ilarion Troiţki, Arhiepiscop al Vereii, a fost o personalitate strălucită, un teolog talentat, cel mai tânăr arhimandrit şi profesor din vremea sa, al cărui nume a figurat pe lista candidaţilor pentru scaunul patriarhal la Sinodul Local din 1917-1918. Ajutor apropiat al Sfântului Patriarh Tihon, luptător activ împotriva răzvrătirii „Bisericii vii”, a fost deţinut al lagărului de la Solovki şi unul dintre cei mai competenţi reprezentanţi ai „Episcopatului din Solovki”. Viaţa Sfântului Mucenic Ilarion poate fi definită în două cuvinte: slujirea Bisericii. Biserica a fost cea mai importantă motivaţie şi principalul sens al vieţii sale. Bisericii i-au fost dedicate operele sale teologice, activitatea sa de inspector şi profesor al Academiei Teologice din Moscova, cât şi cea de arhiereu.

Sfântul Mucenic Ilarion s-a născut pe 13 septembrie 1886, în satul Lipiţî din gubernia Tula, în familia preotului Alexei Troiţki, şi la botez a primit numele Vladimir. După absolvirea Şcolii Duhovniceşti din Tula şi a Seminarului Teologic, în 1906 a intrat la Academia Teologică din Moscova, pe care a absolvit-o în 1910, trecând la treapta de candidat în Teologie. A fost admis în cadrul Academiei mai întâi ca profesor bursier, iar peste un an avea funcţia de docent la catedra de studiu al Noului Testament.

În timpul liber îşi scria dizertaţia de magistru pe tema Studii despre istoria dogmaticii bisericeşti, pe care a susţinut-o în anul 1912. Profesorul S.S. Glagolev spunea despre această lucrare: „Astfel de cărţi, cum este cartea domnului Troiţki, nu apar des în Rusia. Apariţia lor este o sărbătoare a ştiinţei teologiei.” Iar profesorul M.D. Muretov scria: „Dacă ar depinde de mine, eu aş declara fără nici o îndoială dizertaţia domnului Troiţki demnă nu numai de treapta de magistru, ci şi de Doctor în Teologie.” Pentru această lucrare i-a fost oferit premiul „Mitropolitul Macarie al Moscovei”.

În 1913 a fost tuns în monahism cu numele de Ilarion. El scria atunci celor apropiaţi: „Faptul că fac parte din cinul duhovnicesc nu mă miră aproape deloc: de parcă aşa şi trebuia să fie, chiar a început să mi se pară stranie înfăţişarea lumească de dinainte. M-am obişnuit cu noul nume, deşi nici pe cel de mirean nu l-am uitat. Totuşi, îmi amintesc foarte des de prietenii mei mireni. Mă gândesc că nici acum, odată devenit monah, eu nu am un motiv să mă schimb în relaţia cu ei. Este interesant, desigur, ce gândiţi acum despre mine: «S-a pierdut omul, nu se ştie de ce», «Ce şi-a făcut lui însuşi?» Eh, lume, lume! Eu am înţeles lumea şi m-am împăcat cu ea, dar îmi pare foarte rău că lumea nu vrea deloc să se împace cu monahismul. Este însă nevoie doar să recunoşti: Nu există o formă de vieţuire care să-i mulţumească pe toţi. Eu am ales-o pe cea care mi se părea, iar acum şi este cea mai potrivită. Nu mă compătimiţi, ci vă bucuraţi împreună cu mine, pentru că eu acum mă bucur. Şi ce înseamnă «Ilarion »? Înseamnă «cel vesel».”

În acelaşi an, a fost desemnat în funcţia de inspector al Academiei Teologice din Moscova, a fost hirotonit ieromonah şi ridicat la rangul de arhimandrit. Era cel mai tânăr arhimandrit şi profesor din Rusia de atunci.

După revoluţia din februarie 1917, în Moscova s-a înfiinţat Sinodul Local. Arhimandritul Ilarion a devenit un apărător înflăcărat al reinstaurării patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă.

În 1919 părintele Ilarion a fost arestat şi închis timp de trei luni în închisoarea Butîrski. De parcă şi-ar fi justificat numele, el scria din închisoare: „Viaţa decurge domol, uniform… Acum s-au adunat la noi în cameră trei profesori. Ţinem din când în când lecţii… Chiar cred că este nevoie să spun că în timpul acestor două luni am trăit nu fără folos, şi chiar mai interesant decât aş fi trăit în afara închisorii.”

„Biserica biruieşte când este lovită”

În 1920 arhimandritul Ilarion a fost hirotonit Episcop de Vereia şi vicar al eparhiei Moscova. În cuvântul rostit cu ocazia numirii sale, dând laudă Bisericii, a spus: „Biserica lui Dumnezeu stă neclintită, e doar înfrumuseţată, parcă, cu purpură şi cântări de sângele noilor mucenici. Ceea ce ştiam din istoria bisericească, ceea ce am citit la părinţii din vechime, vedem acum cu ochii noştri: Biserica biruieşte când este lovită… În mijlocul furtunilor falselor învăţături, în mijlocul valurilor tulburi şi mânioase de răutate, minciună şi clevetire ale duşmanilor săi furioşi, Biserica stă ca o stâncă, acea Biserică Ortodoxă Rusă despre care le plăcea nu demult să spună că zace în paralizie, că rezistă doar prin puterea poliţienească a statului. Dar iată că statul s-a îndreptat împotriva Bisericii şi Biserica noastră a dat mai mulţi mucenici şi mărturisitori decât trădători şi vânzători.”

De la hirotonia sa întru Episcop a devenit unul dintre cei mai apropiaţi oameni de nădejde ai Patriarhului Tihon. În 1922 autorităţile sovietice l-au arestat, acuzându-l că l-a ajutat activ pe Patriarh. A fost surghiunit în Arhanghelsk, de unde scria: „Trăiesc foarte modest şi sărăcăcios, dar sufletul meu se hrăneşte la bogata trapeză a cărţilor despre istoria bisericească rusă.”

În 1923 Episcopul Ilarion s-a întors din exil şi Patriarhul Tihon l-a ridicat la rangul de Arhiepiscop. Vlădica a devenit, din nou, ajutorul Patriarhului.

La sfârşitul anului 1923, Arhiepiscopul Ilarion a fost arestat din nou şi, în ciuda rugăminţilor stăruitoare ale Patriarhului Tihon în faţa autorităţilor pentru eliberarea lui, a fost condamnat la trei ani de închisoare în lagărul de la Solovki. El le scria cu bunătate oamenilor ce l-au ajutat în exilul din Arhanghelsk: „Eu nu mai sunt ocupat demult; mă odihnesc şi vieţuiesc paşnic în Solovki. Viaţa mea aici este cu totul reuşită. Nu simt nici o amărăciune, nevoie sau asuprire. Anul petrecut în Arhanghelsk a fost de neuitat şi îmi aduc adeseori aminte de experienţa aceasta. Îmi amintesc cu un sentiment de recunoştinţă şi de toţi bunii locuitori ai Arhanghelskului… Despre mine să ştiţi doar că trăiesc foarte bine, sunt sănătos şi cu duhul îmbărbătat…”

Ca un adevărat teolog creştin, străduindu-se să Îl vadă pe Dumnezeu oriunde, în tot locul şi în orice vreme, Arhiepiscopul Ilarion a perceput chiar şi lagărul din Solovki ca pe o şcoală aspră a nevoinţelor, cum sunt neagoniseala, blândeţea, smerenia, înfrânarea, răbdarea şi hărnicia. Era cu neputinţă să fie întristat de ceva – şi această stare sufletească a sa înălţa duhul celor din jurul său. Faţă de toţi se purta cu iubire şi înţelegere. În orice om vedea chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se interesa cu sinceritate de viaţa fiecărui om. Era cu adevărat blând şi smerit cu inima, găsind astfel nu numai tihnă pentru sufletul său, ci insuflând pace şi linişte în sufletele frământate ale oamenilor ce îl înconjurau.

În 1925 Arhiepiscopul Ilarion a fost mutat din Solovki în închisoarea din Iaroslavl, de unde scria unei rude: „Tu întrebi când se vor termina chinurile mele? Eu îţi voi răspunde astfel: Nu recunosc chinurile şi nu mă chinui. Cu «stagiul» meu, închisoarea nu mă uimeşte şi nu mă sperie. Deja m-am obişnuit nu doar să stau în închisoare, ci să trăiesc în închisoare.”

În temniţa din Iaroslavl autorităţile au vrut să negocieze cu el, propunându-i un loc de conducere în Biserică, dacă ar fi fost de acord să colaboreze strâns cu ele. Arhiepiscopul a refuzat şi a fost trimis din nou în lagărul din Solovki.

În 1926 a fost condamnat la încă trei ani de temniţă în Solovki, fără nici un fel de consiliu de judecată. Din Solovki scria: „Sunt aruncat de stihie pe o insulă îndepărtată. Dar încerc să nu îmi gravez regretele în suflet, mă străduiesc să nu acord atenţie celor înconjurătoare, iar viaţa să mi-o umplu cu ce se poate. Aşa m-am obişnuit timp de mulţi ani şi trăiesc şi nu mă mâhnesc. Nu nădăjduiesc la mai bine, nu mă dezic de ce e mai rău. Cum este voia lui Dumnezeu în privinţa mea – aşa să fie.”

De praznicul Acoperământului Maicii Domnului, pe 14 octombrie 1929, a urmat o nouă şi ultimă condamnare: trei ani de exil în Kazahstan. În timpul strămutării, Arhiepiscopul s-a îmbolnăvit grav de tifos exantematic şi pe 19 decembrie a fost adus în spitalul deţinuţilor din Sankt Petersburg, unde a trecut la Domnul pe 28 decembrie 1929. Trupul său a fost dat spre a fi înmormântat după rânduiala bisericească. La slujba de îngropăciune au fost de faţă Mitropolitul Sankt Petersburgului (pe atunci se numea Leningrad), Serafim Ciciagov, împreună cu trei arhierei şi mulţi clerici. Arhiepiscopul Ilarion a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Novodevici.

În 1981 este canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, iar din 1999 şi Biserica Ortodoxă Rusă îl proslăveşte în rândul sfinţilor. În acelaşi an sunt descoperite sfintele sale moaşte şi strămutate la Mânăstirea Sretenski din Moscova.

Egumenul Damaschin Orlovski
Andrei Gorbaciov

Traducere din limba rusă
de Angela Voicilă
Surse: www.foma.ru, www.pravoslavie.ru