Revista:

Înaltpreasfințitul Iustinian Chira – „un ierarh cât un voievod”

Untitled

„Să-l bată Dumnezeu pe ereticul aista că ne spune de ne ustură pielea, dar nu avem ce-i face, că are dreptate.” Cam aşa ar putea fi descrisă, pe scurt, viaţa Episcopului Iustinian în timpul „ciumei roşii”. Este portretul creionat de securişti autorităţilor comuniste. Un ierarh asemenea unui voievod. Voievodul Maramureşului, slujitorul care a înţeles să nu se compromită, să fie atent, să nu facă abateri de care să poată fi învinuit, iar de va fi să fie arestat, să fie pentru că a fost statornic faţă de Biserică şi fidel faţă de Dumnezeu.

„A fost ascultare de Dumnezeu, de fapt”

Protopopul de la Lăpuş, preoţii şi credincioşii, când au auzit că am fost ales Episcop-vicar, au venit toţi la mine: „Să nu cumva să pleci! Ce ne facem noi dacă pleci din Rohia? Se pustieşte mânăstirea.” Şi-am spus: „N-am cerut, n-am dorit ca să fiu făcut stareţ şi-am fost, fără voia mea, făcut stareţ şi am rămas la datorie. Nici acum nu doresc episcopat! Dar eu fac ascultare. De mânăstire are grijă Dumnezeu şi voi avea grijă şi eu, voi avea alte puteri. Când voi fi Episcop-vicar altfel stau de vorbă cu securiştii şi cu autorităţile”, le spuneam. De ce? Pentru că totuşi autorităţile, când era vorba de un Episcop, nu dădeau cu piciorul uşor. Trebuia să aibă motive foarte temeinice ca să-l scoată din loc.

„Ăsta-i sistemul”

Întâmplător mi-au căzut în mână câteva reviste tipărite la Moscova, în româneşte. Erau pentru partid. Şi am reţinut două fraze. Prima: „Nu permiteţi la nici un cetăţean să comercializeze nici un ou, pentru că dacă un ţăran are posibilitatea să comercializeze acest lucru e un mic capitalist şi trebuie exterminat.” Şi atunci am înţeles eu de ce comuniştii, în loc să-i ajute să se îmbogăţească, îi duceau la pauperitate, la sărăcie, ca să n-aibă omul nici un ou de valorificat. Atunci am înţeles eu şi, înţelegând acest lucru, nu am mai fost răzvrătit împotriva comunismului, că ziceam: „Ăsta-i sistemul.”

A doua frază: „Nu-i persecutaţi pe creştini şi pe clerici pentru religie, că-i faceţi martiri.” Asta-i scris negru pe alb în revistele care erau făcute sub îndrumarea lui Stalin. Căutaţi alte motive. Ba c-o avut valută, ba că are rudenii în străinătate, ba că-i homosexual şi tot felul de motive.

Inventate.

Sigur. Foarte bine, mi-am zis! Voi avea grijă să nu aveţi alte motive ca să mă puteţi condamna decât că sunt slujitor al lui Dumnezeu din toată inima. Iar dacă voi fi condamnat, împuşcat sau închis pentru credinţă, eu voi şti că nu vor putea să mă învinuiască nici de valută, nici că sunt cu străinii, nici de abatere morală; atunci, oricât va fi de grea temniţa, eu o voi suporta, că voi şti că pentru Dumnezeu sunt închis.

„Să dea Dumnezeu să ardă scaunul de sub acela care înfometează poporul”

În vara lui 1989, în iunie, am fost la sfinţirea bisericii din Vălenii Lăpuşului şi eram încrâncenat atunci că era o mizerie extraordinară. Vedeam cum umblau muncitorii cu sacoşa să găsească o bucată de pâine şi nu găseau. Mă durea sufletul pentru că era un popor întreg înfometat şi persecutat. Şi atunci, ce crezi că am spus în predică? Am spus să dea Dumnezeu să ardă scaunul de sub acela care înfometează poporul şi dispreţuieşte pe muncitori. Că asta era: regimul în ultimul timp dispreţuia pe muncitori, la influenţa Elenei Ceauşescu erau dispreţuiţi muncitorii şi înfometat poporul.

Erau în jurul meu 2.000-3.000 de oameni. La toţi le-au ieşit ochii aşa… le-au ieşit ochii din cap de spaimă, când le-am spus clar, public. Ştiam că e plin de securişti în civil şi că autorităţile m-au văzut acolo. Şi ce au spus ei? „Să-l bată Dumnezeu pe ereticul aista că ne spune de ne ustură pielea, dar nu avem ce-i face, că are dreptate.”

„Nu ştiam dimineaţa: ajung seara?”

Când mă culcam seara, puneam hainele la îndemână. Pentru că ştiam că peste noapte pot veni şi să fiu arestat. Totdeauna stăteam pe vârf de ac. Nu ştiam seara: mă scol dimineaţa? Nu ştiam dimineaţa: ajung seara? Eram însă atent şi Dumnezeu m-a luminat să gândesc lucid, să fiu conştient. Am fost conştient de ce ne aşteaptă din 1944, când la mânăstire a venit un prizonier rus. Era un grup de prizonieri ruşi cazaţi, cantonaţi în Rohia, ca să fie duşi în Germania. Şi unul din ei venea în fiecare noapte la mânăstire sus, pe furiş, ca să asculte Radio Moscova. El era profesor de meserie, vorbea franceza.

Şi în cartea de aur a mânăstirii a scris o pagină şi a spus: „Păstrează această carte când vor veni ruşii”, şi mi-a povestit ce ne aşteaptă. „Dar păstrează această pagină şi când vei avea nevoie şi vei fi strâmtorat, arat-o la tovarăşi şi vei fi salvat, că, zice, am eu grijă să scriu aicea ce trebuie.” N-am avut nevoie până acum. Nici n-am tradus până acum această pagină scrisă în rusă.

Câţi ani aţi fost Episcop-vicar?

Din 1973 până în 1990. 17 ani. După anul 1989, imediat s-a decis reînfiinţarea Episcopiei de Maramureş şi s-a stabilit alegerea Episcopului pentru Episcopia de Maramureş. Am fost trei candidaţi. Eu am avut 96 de voturi. Dintr-o sută. Şi ceilalţi au avut: unul trei voturi şi altul două voturi. Am fost instalat în data de 11 noiembrie 1990.

Care au fost cele mai mari bucurii pe care le-aţi avut ca arhiereu?

Pentru mine, în totalitate, viaţa a fost o neîncetată bucurie. Nu m-am aşteptat să fiu sfinţit preot şi am fost făcut preot. N-am avut decât doi ani de mânăstire şi n-aveam decât şapte clase primare şi am fost făcut preot. Nu m-am aşteptat să ajung stareţ şi am fost 29 de ani stareţul de la Rohia. Nu m-am aşteptat să fiu Episcop al Maramureşului. Am primit distincţia sau decoraţia „Steaua României” de la Băsescu, dar eu nu mi-am dorit. N-am cerut, dar nici n-am refuzat. Am primit aprecieri din partea regimului comunist, dar eu nu m-am aşteptat. La fiecare i-am spus-o şi o trebuit să-i spun deschis. Nu m-am aşteptat la nici una dintre distincţii. Iată, sunt patru titluri de Doctor Honoris causa: Oradea, Aradul, Alba Iulia şi Baia Mare. Mi s-au acordat de cele patru universităţi fără ca eu să fac ceva… Dar n-am dormit, am scris. 21 de cărţi. Eu mi-am văzut de treabă. Am slujit cum trebuie să slujesc, am vorbit cum trebuie vorbit, am scris cum trebuie scris, în stilul meu propriu. Şi n-am scris nimic ce nu am fost inspirat. Eu n-am compus aşa cum compune cineva, să stea la birou să scrie… Nu. Ce-am gândit aia am scris. Şi scriu până azi. Am ajuns la caietul…172!

„Trebuie să-I mulțumeşti lui Dumnezeu pentru tot binele”

Am început caietele acestea din copilărie. Şi am scris din copilărie câteva caiete până la 1945. Şi cât am fost în armată în Ungaria aveam caietele acestea. În ’45 nu ştiu ce mi-a venit mie de am distrus caietele pe care le-am scris în copilărie. Am păstrat câteva pagini scrise când eram copil, pe celelalte le-am distrus. Eram îngrijorat, că ştiam că vine regimul comunist.

Asta a fost, adică n-am dormit, n-am trăit degeaba. Şi-o spun aceasta ca un nebun. Că parcă mă laud. Dar nu mă laud, pentru că am un principiu, şi anume: „Bucură-te de toate darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, de toate bucuriile de care ţi-a făcut parte Dumnezeu, de toate avantajele pe care le-ai primit de la Dumnezeu, bucură-te, dar nu te mândri!” Asta este o lege pentru oricare dintre noi. Că mulţi, dacă au spus o predică frumoasă, încep să se umfle în pene că uite, eu sunt cineva. Nu. Dar nici să fii nepăsător de darurile de la Dumnezeu. Trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot binele, dar să nu te mândreşti. Să te smereşti şi să nu te mândreşti, dar să te bucuri eşti dator. E dator omul să se bucure de darurile pe care i le dă Dumnezeu.

„Admir oamenii ca pe îngerii din ceruri, mi-s dragi oamenii…”

N-am avut duşmani. Nici pe cel mai mare duşman al meu, care mi-a vrut moartea şi care a fost informator al Securităţii, eu nu l-am duşmănit. L-am compătimit, că am ştiut că a fost informator fără voia lui. De multe ori s-au luat declaraţii cu pistolul la ureche. N-am condamnat pe nimeni. N-am învinuit şi n-am judecat pe nimeni. Am fost întrebat de mai multe ori de ziarişti: „Te-ai bucurat de recunoştinţă?” De multă recunoştinţă, de totală recunoştinţă. Dar eu n-am dorit-o. Pentru că nu mă simt vrednic de recunoştinţă. Eu nu am făcut decât ceea ce am fost dator să fac. M-am condus după un principiu biblic. În Evanghelia de la Luca se spune aşa, zice Hristos: „Când veţi face toate câte v-am poruncit, să ziceţi: Slugi netrebnice suntem, că nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem.” (Luca 17, 10) Acest principiu mi-a condus toată viaţa mea. Dacă nu mă ajuta Dumnezeu, aş fi murit în fundul temniţei. Sau aş fi acuma văcar în satul meu natal. Toate au fost cu ajutorul lui Dumnezeu. Tot ce se întâmplă în viaţa noastră este ajutorul lui Dumnezeu, totul. Nu m-am putut mândri niciodată.

„Eu predic ceea ce cred şi ceea ce iubesc, eu scriu ceea ce cred”

Ce părinţi duhovniceşti aţi cunoscut, părinţi mai deosebiţi?

N-am cunoscut prea mulţi, că eu n-am umblat cu colindatul de la o mânăstire la alta. N-am alergat ca să întâlnesc oameni. Eu m-am simţit capabil să gândesc. Şi am gândit aşa cum trebuia să gândească un călugăr, un preot, un Episcop. Aşa am gândit, aşa am scris şi nu am avut de învăţat de la alţii. Până acolo merge îndrăzneala mea, că eu de multe ori găsesc idei la Sfinţii Părinţi care sunt identice cu cele scrise de mine în caiete. Pentru că mergem pe acelaşi drum. Noi nu mergem pe două drumuri. Ci pe drumul Sfinţilor Părinţi. Eu nu citesc cărţile şi apoi să predic din ceea ce citesc. Eu predic ceea ce cred şi ceea ce iubesc, eu scriu ceea ce cred. Dar rămân minunat şi îndrăznesc să spun aceste lucruri, că în faţa lui Dumnezeu fac aceste mărturisiri. Nu-i de la mine, de la Dumnezeu au fost, dar nu pentru că le-am citit.

Luminarea harului.

Am adunat la Rohia peste 40.000 de cărţi şi nici o carte n-a fost pusă în raft până ce n-am frunzărit-o. Nu am pretenţia să spun că am citit-o în totalitate. Şi pe urmă am avut această încredere în oameni. Cum vorbesc cu dumneata am vorbit cu orişicine.

Vine un securist şi-mi pune întrebarea: „Da’ de ce te-ai făcut călugăr?” Era foarte obraznic. Era aşa cum sunt oamenii care au puterea în mână şi care compromit puterea. Şi-i zic: „Ascultă, tovarăşe, vreau să-ţi răspund cu metoda unui om bătrân, care a trăit demult, demult, tovarăşe: Socrate. Ai auzit dumneata de el?” „Da, zice, cred că-i pe la noi pe la grajduri.” „Ei, acest Socrate avea o metodă. La o întrebare răspundea cu o întrebare. Şi întrebuinţez şi eu această metodă a lui Socrate. M-ai întrebat de ce m-am făcut călugăr, aşa-i?” „Da.” „Dă-mi voie să-ţi pun şi eu o întrebare: De ce te-ai făcut securist? A, ştiu, dumneata ai crezut că am să-ţi răspund că eu m-am făcut călugăr ca să mă mântuiesc. Nu de-aia m-am făcut călugăr. Mă puteam mântui şi mai bine dacă eram în familie. Nu de-aia, tovarăşe, m-am făcut călugăr, că am simţit o profundă chemare. M-am simţit dator să ascult o chemare care venea din afara mea. Nu m-am făcut călugăr pentru că am dorit să ajung cineva sau ceva. Clar, tovarăşe. Şi dumneata, dacă te-oi întreba de ce te-ai făcut securist, mi-ai răspunde: «Pentru ca să-mi slujesc patria şi partidul», aşa mi-ai răspunde dumneata. Dar înseamnă că toţi cetăţenii nu-şi iubesc patria şi partidul? Înseamnă că toţi cetăţenii sunt duşmanii partidului? Domnule, cum, numai dumneata, securistul, eşti omul fidel? Nu-i adevărat. Dumneata eşti mult mai mare duşman al partidului decât ceilalţi oameni. Dumneata eşti securist pentru că eşti plătit, dar dacă mâine eşti dat afară din Securitate, vei fi cel mai mare reacţionar. Că eu cunosc mulţi dintre voi care au fost daţi afară din Securitate şi au devenit cei mai mari reacţionari, duşmani ai regimului. Asta eşti şi dumneata. Nu te pot lăuda că eşti securist pentru că ai ceva ieşit din comun. Nu, domnule. Te-ai făcut pentru că ai căutat o pâine mai dulce şi mai uşoară.”

Altă dată vine unul şi-mi pune întrebarea: „De ce porţi barbă?” Obraznic, sigur. „Nu te supăra, am răspuns, că vreau să-ţi răspund cu o întrebare: Dar tu de ce nu porţi barbă, dar tu nu eşti bărbat? Eşti femeie?” „A, nu, nu.” „Atunci, de ce nu porţi barbă? Pentru că dumneata zici că nu crezi… crezi numai în natură. Ei, natura te-a făcut cu barbă. Şi dumneata calci legile naturii. Eu nu le calc. Eu ascult legea naturii. M-a făcut bărbat cu barbă şi cu nu ştiu ce; eu sau tu respectăm legile naturii? Iacătă că tu eşti împotriva legilor naturii!”

„Poporul nu-l poți minți. Poporul este vocea lui Dumnezeu”

La un moment dat, mă pomenesc, era în Postul Mare, cu patru bărbaţi la mine în birou. „Am venit să ne spovedim!” „Bine, domnilor!” Asta în plin regim comunist. „Bine, domnilor, de acord, dar acum nu-i momentul. Pentru că am terminat slujba…” „Am venit să ne spovedim şi să ne cuminecăm!” „E foarte bine! Slujba am terminat-o la ora zece. Nu-i momentul.” „Noi nu ştim. Noi am venit să ne spovedim şi să ne cuminecăm. Nu ne interesează momentul. Trebuie să ne spovedeşti!” „Bine, domnilor!” Am mers în biserică, în locul unde spovedeam, i-am spovedit, i-am împărtăşit. Dacă au dorit să se spovedească, i-am spovedit. Au dorit ca să se cuminece, i-am cuminecat. Şi iar am stat de vorbă puţin cu ei în birou şi au plecat. Nici nu ştiam cine sunt, dar se vedea că sunt oameni bine trăiţi. Se vedea de unde vin şi cine sunt. Şi asta a fost. S-au spovedit şi au plecat.

Şi, după patru ani, unul dintre ei se întoarce şi zice: „Mă cunoşti?” „Da, te cunosc. Ai fost cu alţii trei, aţi fost patru.” Zice: „Da, ne-aţi spovedit şi ne-aţi cuminecat. De atunci, când m-am întâlnit cu dumneata atunci, mi s-a schimbat viaţa total. Până azi, de multe ori, mă vezi că sunt zdravăn, de atunci şi până acum, de multe ori, când mă găsesc în braţele curvei, dumneata apari în faţa mea. Şi odată îmi piere pofta de curvie. Şi femeia pe care o am în braţe vede şi zice: «Da’ ce s-a întâmplat cu tine?» «Lasă, nu mă întreba!» Ori de câte ori sunt în braţe cu desfrânata, întotdeauna dumneata îmi apari în faţa mea.” Iată, viaţa mea nu se bazează pe basme. Poporul nu-l poţi minţi. Poporul este vocea lui Dumnezeu. Vox populi, vox Dei.

„Eu mă rog pentru toată sămânța lui Adam”

De aceea iubesc ca pe Hristos tot poporul. Nu numai poporul român. Poporul român este pentru mine cel mai scump lucru. Nu numai român. Tot neamul lui Adam. Eu nu mă rog numai pentru români sau numai pentru ortodocşi. Din fundul Chinei până în fundul Africii toţi mi-s fraţi. Toţi au acelaşi sânge, aceleaşi oase, aceleaşi organe, trup, ca oricare bărbat. Toţi suntem fraţi, dintr-o tulpină, dintr-o sămânţă. Noi suntem dintr-o singură sămânţă, nu suntem din mai multe seminţe. Cum adică să nu mă uit la un om ca la o creatură a lui Dumnezeu, sfântă şi scumpă?

„…un ateu dă dovadă de o profundă ignoranță”

Sunt foarte mulţi în vremurile noastre, care sunt, pur şi simplu, fără nici un fel de educaţie teologică. Sunt ignoranţi. Şi atunci spune: „Eu sunt ateu!” Dar ştii tu ce înseamnă asta? Nu ştii tu ce înseamnă asta. A fi ateu înseamnă fără ceva, dar nu înseamnă că acel ceva nu există. Pur şi simplu, un ateu dă dovadă de o profundă ignoranţă. Este un ignorant, care poate să aibă două-trei doctorate, care nu este în stare să înţeleagă cu adevărat tainele vieţii. Nu vede, e orb. Nu vede că ordinea şi disciplina care este în univers, toată, este creaţia unei minţi supreme, o gândire supremă. Nu e la întâmplare. Nu e la hazard. Hazardul nu există, sau întâmplarea, sau soarta. Soarta e o minciună. De ce în filosofia greacă exista moira, de care le era frică şi la zei? Moira – destinul, soarta, căreia i se supune chiar şi Zeus însuşi.

La noi este Providenţa – Dumnezeu, Providenţa conduce totul. Grija lui Dumnezeu. Eu mă duc în sala de şedinţe, şi am nişte arbori, şi sărut frunza din arborii ornamentali ca şi cum aş săruta palma lui Dumnezeu. În frunza aia eu văd creaţia lui Dumnezeu minunată. O singură frunză îmi vorbeşte despre Dumnezeu.

„Dacă ai credință, toate zilele sunt albe”

Înainte să începem înregistrarea, aţi vorbit despre zile negre şi nopţi albe. Explicaţi-mi încă o dată: de ce ziceţi aşa?

Dacă ai credinţă, toate zilele sunt albe. Şi nopţile sunt tot albe. Dar omul care are credinţa slabă are zile negre şi nopţi albe. În limba română ce se înţelege? Că nu doarme, se frământă. Om chinuit, nu are somn, are insomnii. Nu pentru că-i bolnav, ci pur şi simplu are insomnii pentru că pur şi simplu are probleme, foarte multe probleme, probleme reale. Şi asta înţeleg eu prin zile negre şi nopţi albe.

Discutam cu un tânăr care făcea Teologia, când eram la Cluj, şi mă ţinea până la ora două noaptea, cu o întrebare… Prin curte, la plimbare. În încheiere, ce i-am spus: „Ei, gata, la ora două, totuşi, avem dreptul să ne ducem şi noi să ne odihnim puţin. Dar uite ce este, Ioane – îl chema Ion –, eu mă duc şi mă culc pe un pat de crini, pe un pat de flori, iar tu te duci şi te culci pe un pat de spini.” Şi mi-a pus întrebarea: „Cum, cum e asta?” „Simplu. Ioane, îţi explic cum: eu când mă duc să mă culc am această certitudine că nu sunt singur, că în jurul meu e plin de îngeri, că mă priveşte ochiul lui Dumnezeu, şi atunci când eu mă culc peun pat, mă culc ca pe-un pat de crini, că ştiu că sunt privit de Dumnezeu şi nu mă pot ascunde şi ştiu că-i plină atmosfera de îngeri şi nu mă pot ascunde şi mi-i ruşine ca să am gânduri întunecate şi mă culc ca pe-un pat de crini. Tu, dacă te culci, te culci ca pe un pat de spini pentru că te gândeşti la tot felul de gânduri spurcate şi urâte când te culci tu în pat, ca toţi tinerii. Asta este. Şi de aceea, tu te culci, Ioane, pe un pat de spini, te chinuiesc gândurile rele, păcatele cele rele, şi în loc să te culci, după ce te-ai rugat lui Dumnezeu, după ce ţi-ai făcut cruce pe piept şi pe patul tău fă o cruce, apoi să te culci cu gândul la patimile lui Hristos şi cu gândul la Dumnezeu; nu, tu te duci la curve şi la tot felul de lucruri întunecate şi spurcate. În loc să poţi adormi aşa, ca un jar de foc…” Nu toţi, nu toţi tinerii. Asta numai unii. Că sunt tineri ca nişte îngeri.

„…ar fi absurd să nu te gândeşti la moarte”

V-aţi gândit la moarte în ultimii ani?

Tot timpul. Asta e inevitabil, pentru că ar fi absurd să nu te gândeşti la moarte. Cum adică? Dar nu ca la o catastrofă. Nu. Mă gândesc ca la un lucru foarte firesc, foarte frumos. Pentru mine moartea nu e o catastrofă, nu e o dramă, e un lucru firesc. Ne-am născut cu păcat strămoşesc şi din cauza păcatului strămoşesc ne-am pedepsit, suntem pedepsiţi, suntem destinaţi morţii. Moartea nu e moarte. Moartea este un somn, adormim. Cu trupul adormim, iar cu sufletul trecem în cealaltă lume, dacă am făcut cele bune… în atmosfera plină de lumină. Dacă am făcut cele rele şi dacă am murit nespovedit, necuminecat, neîmpăcat cu toată lumea, atunci sufletul tău cade în întunericul cel mai dinafară. Asta zice Hristos. Nu zice iad, nu zice infern, ci întunericul cel mai dinafară. Şi cum continuă? Unde-i plânsul şi scrâşnirea dinţilor.