Revista:

Părintele Hristofor Bucur: „Puneți în practică ceea ce învață Biserica şi vă veți mântui!”

Untitled

Cele ce le are de spus părintele Hristofor despre propria sa viaţă şi experienţe duhovniceşti le rosteşte optimist şi cumpătat. A plecat de la cunoaştere, de la viaţa trăită la întâmplare şi a înviat luând contact cu tot ce-i viu, descoperind rosturile profunde ale vieţii. S-a născut în anul 1961, la Sibiu. Acolo a stat toată copilăria, adolescenţa şi tinereţea, absolvind Facultatea de Mecanică, apoi cea de Teologie, lucrând între timp ca inginer la o fabrică de piese auto. Apropierea de Hristos o datorează unor prieteni, cu care s-a dus pe la mânăstiri, unde a ascultat cuvintele bătrânilor părinţii, în special ale celor de la Frăsinei. S-a hotărât să se călugărească după terminarea studiilor teologice. A plecat la Caransebeş, cu binecuvântarea duhovnicului, unde a fost hirotonit preot pentru Schitul Piatra Scrisă şi instalat stareţ. După zece ani de ispite şi împliniri, a plecat la Braşov, iar de nouă ani este stareţul Mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Poiana Braşov.

Ce mai înseamnă mânăstirile azi pentru monahi şi mireni?

Sunt ceea ce au fost dintotdeauna: fântâni din care cei însetaţi duhovniceşte pot să bea. Altfel spus, sunt locuri unde oamenii îşi găsesc, pentru toată viaţa sau doar pentru câteva clipe, liniştea interioară.

Pare că lumea se reaşează, se redefineşte. Cum percepeţi schimbările din lume?

Schimbările sunt inevitabile. Istoria Bisericii este un şir de ciocniri cu duşmanii ei. La început au fost iudeii, apoi păgânii, ereticii, arabii, turcii, iluminiştii, comuniştii. Perioadele de pace au fost de scurtă durată. Chiar şi în epoca bizantină, idealizată astăzi, au fost o mulţime de provocări: învăţăturile eretice, amestecul împăraţilor în problemele bisericeşti, pătrunderea luxului în cler, islamul. Dar apa cea vie a continuat să curgă printre toate aceste pietre ascuţite, nu s-a ascuns în pământ, aşa încât cei doritori au putut să bea. Nici în zilele noastre nu este altfel: Biserica rezistă nu doar datorită abilităţii unor ierarhi, cât, mai ales, datorită rugăciunilor fierbinţi ale unor credincioşi neştiuţi sau puţin ştiuţi. Nici nu trebuie să dăm prea mare atenţie lumii exterioare ca să identificăm concret cine ne sunt adversarii. Să ne concentrăm mai mult pe relaţia noastră cu Dumnezeu.

„Între frați există dragoste, nu indiferență”

Mai simte omul contemporan milă? Mai iubeşte, mai e dispus să se jertfească

Sunt destui care au milă şi voiesc să ajute. O fac chiar dacă nu au credinţă. Se vede aceasta din campaniile umanitare de scurtă (mai ales!) sau de lungă durată. Creştinii însă trebuie să se raporteze la ceilalţi ca la semenii lor, adică la cei asemenea lor în sensul de fiinţe purtătoare ale chipului lui Dumnezeu. Având un Tată în ceruri înseamnă că suntem fraţi, iar între fraţi există dragoste, nu indiferenţă.

Hristos ne cere să fim desăvârşiţi, indiferent de zestrea noastră genetică, de experienţele noastre de viaţă, de condiţiile materiale. Cum poate deveni posibil acest imperativ?

Îndemnul lui Hristos este de a căuta asemănarea cu Dumnezeu, nu de a fi mulţumiţi cu starea actuală, nici de a căuta să vedem dacă le-am luat-o în faţă altor oameni. Este aşadar un imbold la smerenie, dar şi la părăsirea egoismului. Cine se roagă sincer şi se sfătuieşte cu duhovnicul primeşte putere să înainteze spre Cel de Sus.

Mânăstirea Poiana Braşov se află într-un du-te-vino continuu. Cum vă găsiţi pacea şi cum procedaţi pentru a fi de folos celor ce trec pe acolo, ca să plece în pace?

Participarea la sfintele slujbe este esenţială pentru a nu fi înghiţiţi de lumea ce se află într-o negură spirituală şi nu-L mai vede pe Dumnezeu. În jur de patru ore pe zi stăm în biserică şi chiar dacă ne mai zboară gândul spre altele, tot rămâne ceva folositor. Şi fiindcă ne mai rugăm şi în chilie, se strâng câteva ceasuri de preocupări duhovniceşti. Aflându-ne însă întrun loc vizitat nu doar de pelerini, ci şi de turişti, deci de oameni ce nu vin special să se roage, ci se întâmplă să intre în biserică să vadă ce este acolo, din curiozitate, suntem „nevoiţi” să adoptăm o atitudine deschisă, să răspundem unor întrebări copilăreşti, să le arătăm că ortodoxia este vie, nu un vestigiu al trecutului.

Monahismul – o străduință de a te detaşa de cele ale lumii

Cum aţi defini monahismul? Cum se trăieşte el în singurătate, şi totuşi în mijlocul turiştilor?

Monahismul este o cale mai scurtă de a atinge desăvârşirea, dar periculoasă, comparativ cu a celor care rămân în lume. Suntem într-adevăr în mijlocul turiştilor, dar situaţia asta s-a cam generalizat, datorită faptului că drumurile s-au modernizat, iar mulţi mireni vor să iasă din cenuşiul unei existenţe constituite doar din serviciu, calculator, televizor, mâncare şi somn. Important este ca cei din mânăstiri să nu iasă în lume şi să nu stea de vorbă cu vizitatorii decât dacă au o experienţă în lupta cu ispitele lumii. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, contactul cu ceilalţi le poate fi chiar de folos, deoarece văd câte probleme îi asaltează pe oameni şi atunci li se înmoaie inimile. De multe ori ceilalţi vor să găsească un om care să-i asculte şi, dacă se poate, să le ofere un sfat. Iar sfatul nu trebuie să dea impresia că a fost dat de cineva „văzător cu duhul”, ci să-i îndemne pe căutători spre rugăciune, participarea la slujbe, post, spovedanie…

Ce părinţi îmbunătăţiţi v-au fost modele? Cum le-aţi perceput atunci când le-aţi cunoscut şi cum le vedeţi azi?

M-am ataşat mult de Mânăstirea Frăsinei, mai ales de părintele Ghelasie, care nu doar citise mult, ci se şi rugase mult, fiind un adevărat mistic. Avea, parcă, răspuns la toate întrebările noastre. Ştia cum să se adapteze fiecăruia pentru a-l aduce la biserică. Nu respingea pe nimeni şi doar când ne vedea întăriţi începea să ne certe dacă vedea că facem prostii. La părintele Lavrentie am apreciat capacitatea de jertfă: deşi era bătrân şi bolnav, venea ori de câte ori era chemat pentru a face slujbe, nu doar la Frăsinei, ci şi în alte locuri. Sunt destule biserici din sudul Ardealului şi nordul Olteniei care s-au construit cu banii donaţi de credincioşii care veneau la slujbele ţinute de acest părinte, inclusiv la mult cerutele molifte împotriva diavolilor. Părintele Paisie, în schimb, era adeptul şederii doar în mânăstire, fără ieşiri în exterior, ajutându-i pe oameni prin rugăciune, nu doar pe cei care veneau la el, ci şi pe mulţi alţii. Iar părintele stareţ Neonil era de o generozitate rară: era mereu înconjurat de preoţi care cereau milostenie pentru construirea sau repararea unor biserici; şi îi ajuta pe toţi. Sigur că având asemenea modele (diferite!), s-au format şi alţi părinţi îmbunătăţiţi care duc mai departe faima duhovnicească a acestei mânăstiri. Dar am cunoscut şi un preot de mir din Ocna Sibiului, pe nume Miron Mihăilescu, la care mergeam pentru cuvânt de folos după Sfânta Liturghie. Era un om care nu putea face altceva decât să iubească. Le-a dat multora speranţa că înduhovnicirea este posibilă şi având familie şi locuind la oraş.

Sfaturile avvei Ghelasie

Am învăţat de la părintele Ghelasie că pe om trebuie să îl iei cu binişorul de acolo de unde este. Să nu îl înspăimânţi. Să ai răbdare. Să citeşti pentru a răspunde documentat întrebărilor de tot felul. Să-i arăţi că, pentru a deveni un aliat, nu un duşman al sufletului, trupul poate fi întărit printr-un anumit fel de postire. Şi, desigur, să-l îndrumi spre spovedanie, participare la slujbe şi rugăciune personală.

V-aţi însuşit anumite tehnici de vindecare de la părintele Ghelasie? Ne puteţi da detalii despre tainele hranei şi reţetele medicinii isihaste?

Nu sunt un vindecător. Dar îi îndemn pe oameni să se hrănească precum i-a poruncit Dumnezeu lui Adam şi Evei în rai, adică cu vegetale crude. Să privească acest tip de mâncare nu doar ca pe o legătură nedistructivă cu natura, ci şi ca pe o împlinire a voii Celui de Sus. Iar acest lucru stă în puterea noastră. Este esenţial să folosim pâine din grâu integral, necoaptă la temperaturi înalte. Apoi: legume, fructe, seminţe, dar puţine sortimente la o masă. Pentru a porni pe acest drum ascetic şi apoi pentru a te menţine pe el este folositor să ştim motivele. De mai mult timp s-a acceptat ideea că organismul uman nu este doar un conglomerat de elemente chimice ce pot fi procurate din mai multe surse, ci este şi energie şi informaţie; alta este influenţa unui aliment mort (prin încălzire) asupra organismului decât a unuia viu, din punct de vedere energetic şi informaţional. Iar pe plan moral să privim la modul cum pruncul îşi identifică mama cu sursa hranei; aşa să încercăm şi noi să privim natura, ca pe o mamă ce ne dăruieşte hrana, noi neavând dreptul să-i smulgem prin violenţă (prin omorâre) cele necesare vieţii. Dar nici acest lucru nu este suficient, căci trebuie să apelăm la „Pâinea Vieţii”, adică la Hristos. Şi fiindcă nu suntem în stare să ne hrănim doar cu Sfânta Împărtăşanie, să facem apel la chipul pâinii, ales de Hristos pentru a fi transformat în Trupul Său. Iar pâinea să fie tot vie, adică necoaptă la temperaturi înalte.

Cunoaşteţi cazuri concrete de persoane care s-au vindecat urmând tratamentele şi hrana recomandate?

Cunosc un domn din Făgăraş care acum şase ani a fost diagnosticat cu cancer la prostată. A fost operat, dar urmând indicaţiile părintelui Ghelasie, precum şi un tratament cu suc de mere şi sare amară pentru detoxificarea ficatului a ajuns să nu mai ia nici un medicament. Acum are 72 de ani. Un tânăr de 24 de ani din Deva cu scleroză multiplă după doar trei zile de dietoterapie cu pâine pustnicească, legume şi mere şi-a reglat digestia, după trei ani în care nu-i mai funcţionau sfincterele, iar după trei luni de tratament musculatura picioarelor a început să i se refacă (el era bolnav la pat). Un alt domn, tot cu scleroză multiplă, după trei luni de dietoterapie cu pâine pustnicească şi-a recăpătat simţurile la mână şi picior; evoluţia bolii s-a oprit. Au trecut 18 ani şi boala nu a mai evoluat. O doamnă din Germania cu boala Parkinson, deşi nu mai putea face nici o activitate, după şase luni avea doar un tremur uşor ce se manifesta la emoţii puternice. Persoane cu patologii psihice (nevroze, depresii, anxietăţi) au avut ameliorări evidente după doar două-trei săptămâni de dietoterapie.

Ce fel de modele îşi alege omul de azi să urmeze?

În decursul vieţii modelele se schimbă: la început sunt părinţii sau bunicii, apoi vedetele din muzică, sport sau lumea afacerilor. Pentru a trece dincolo de ele este nevoie de o suferinţă şi aceasta e inevitabilă dacă se trăieşte departe de Dumnezeu. Însă durerea te poate apropia de Cel de Sus şi de sfinţii Lui. Cazuri în care omul să nu se abată de la viaţa curată începând din copilărie sunt rare.

Viitorul depinde de noi, următorii lui Hristos, nu de planurile secrete ale altora

Vă îngrijorează viitorul?

Sodoma putea fi salvată de la pieire dacă în ea s-ar fi găsit zece drepţi. Şi acum ţara noastră şi întreaga lume ar supravieţui dacă ar exista cât mai mulţi rugători fierbinţi care să anihileze atât răul dorit de unii, cât şi indolenţa celor mulţi.

Ce obţinem prin rugăciune?

Rugăciunea este esenţială pentru obţinerea liniştii sufleteşti. Cine se roagă stăruitor nu mai este frământat de grijile cotidiene, ajunge să simtă adierea harului şi nu se mai lasă doborât de provocările lumii. Ştie că Dumnezeu este aproape de el şi, în consecinţă, Îi mulţumeşte şi Îl slăveşte.

Ce reprezintă postul pentru viaţa duhovnicească?

Postul reprezintă amintirea unei stări paradisiace când omul vorbea cu Dumnezeu şi îşi respecta statutul de creatură. Astăzi, când memorialul căderii s-a impregnat în noi, primul obstacol ce trebuie depăşit este tocmai pofta pântecelui, căci situaţia s-a inversat: dacă în rai omul avea voie să mănânce de toate, cu o singură excepţie, acum el are voie să mănânce foarte puţine dintr-o varietate uriaşă de produse. Iar nou apărutele produse de post sunt o dovadă de fariseism; gustul chiar trebuie strunit, alături de celelalte simţuri, pentru a putea merge mai departe.

Tinerii experimentează mai întâi viaţa trupească, apoi conexiunile şi compatibilităţile necesare dintre două suflete pentru a putea convieţui. La un moment dat intervine şi nunta. Ce mai reprezintă aceasta din moment ce doi tineri sunt împreună şi câte şapte-opt ani?

Nunta pentru aceşti tineri reprezintă o minimă recunoaştere a faptului că mai este nevoie şi de altceva pentru ca relaţia lor să dureze. Ei pot fi impresionaţi de frumuseţea slujbei şi să-şi dorească să revină, măcar pentru a-şi boteza copiii. Este important ca preotul să insiste ca ei să se spovedească înainte de cununie şi atunci să-i îndemne spre o viaţă morală. Harul dumnezeiesc îi poate atinge cu aceste ocazii şi le poate schimba viaţa.

Ce virtuţi cultivăm în rândul copiilor noştri?

De dragul copiilor, părinţii să se abţină de la manifestări nepotrivite: certuri, înjurături, indiferentism, privitul excesiv la calculator sau televizor. Să-i înveţe să se roage, să fie ordonaţi, harnici, corecţi, să nu se bată cu alţi copii, să iubească animalele, să înveţe, dar fără să-i forţeze să fie primii. Mai bine să le descopere aptitudinile specifice şi pe acelea să le cultive.

Ca duhovnic, spovediţi şi copii. E nevoie de ceva special pentru aceasta? Cum se petrece spovedania la copii – ţineţi cont de particularităţile de vârstă, de înţelegere?

Copiii nu trebuie întrebaţi, la modul general, dacă au fost cuminţi, ascultători sau dacă şi-au făcut temele. Vor răspunde invariabil că da, cel mult recunoscând că au supărat pe vreunul din părinţi cu o zi înainte. Întrebările să fie de genul: câteodată i-ai supărat pe părinţi sau câteodată ai minţit? Uneori n-ai mâncat ce ţi-a pus mama? Te rogi în fiecare zi sau uneori uiţi sau ţi-e lene? E bine ca el să fie întrebat cum se joacă, ce prieteni are, pentru a-i învinge reticenţele şi a-l face să revină la biserică.

Un cuvânt de folos pentru cititorii revistei Lumea Monahilor, vă rugăm!

Puneţi în practică ceea ce învaţă Biserica şi vă veţi mântui!

Interviu realizat de Laura Aivăncesei