Revista:

Arhimandritul Laurențiu Popa, starețul Mânăstirii Stânişoara

staretul laurentiu

Sunt mulţi cei din zilele noastre care caută, în locul vieţii zbuciumate, liniştea aspră a învăţăturilor de secole. Viaţa vorbită de limba Vechilor cazanii este dusă mai departe de călugări îmbunătăţiţi, rugători şi postitori, care nu iau seama la oboseală când îşi pleacă genunchii şi nu‑şi cruţă odihna în împlinirea pravilei monahale. Părintele arhimandrit Laurenţiu Popa, de la mânăstirea vâlceană Stânişoara, este o lecţie vie despre rugăciune şi nevoinţă în România secolului XXI. Simplă, dar completă, la fel ca lumina izvorâtă din cuvintele sfinţilor de demult.

„Cu cât ai mai multe modele, cu atâta este mai uşor”

Cât de important e pentru un monah tânăr să aibă nişte bătrâni?

Este temelia clădirii vieţii duhovniceşti a acelui monah. Dacă ascultă şi dacă ia cu seriozitate viaţa monahală şi are modele, pentru el e mare lucru, că de aici încolo se formează şi el. Dar poate să se formeze şi să nu aibă modele; dar poate să aibă şi modele, şi tot să nu se formeze, că depinde şi de voinţa omului. Cu cât ai mai multe modele, cu atâta este mai uşor, că îţi aduci aminte cum făcea părintele, cum făcea metanii, cum postea, cum se ruga, cum vorbea, cum stătea la rugăciune, cum stătea în biserică şi toate astea.

Când m‑am dus eu la Sihăstria, erau oameni duhovniceşti, sfinţi, erau mari nevoitori. Era părintele Veniamin Bărbăcaru, avea Rugăciunea inimii permanentă, Rugăciunea lui Iisus. Tot timpul se ruga – şi în biserică, şi acasă, peste tot, avea o aşezare deosebită. Era părintele Nicodim, era dulgher. Un om sfânt. Călugăr, dar era un om cu viaţă aşezată, un om tăcut, un om cu pace; nu vorbea, nu îl auzeai vorbind decât câteva vorbe.

Aţi avut mari povăţuitori?

Da. Nu prea am făcut noi cum făceau ei, nu am ajuns nici acum la măsura lor, dar au fost oameni sfinţi, oameni smeriţi, nu s‑au arătat niciodată. Mari pustnici, mai sihaştri, mari făcători de minuni, erau nişte oameni… dacă nu îi cunoşteai… Dar aveau lucrări mari, aveau rugăciunea minţii, aveau post, nevoinţă.

Ne povestea părintele Paisie Olaru, că îl întrebam: „Părinte, câte metanii să facem noi?” „Fă cât poţi.” Mai trecea un timp, iar: „Părinte, dar câte metanii să fac?” „Şi eu tot aşa întrebam pe duhovnicul meu şi zicea să fac cât pot. Şi într‑o zi, mi‑a spus: «Bă, fă până nu mai poţi.» Şi de atunci am început să fac până transpiră pereţii.”

„Duhul Sfânt ne învață pe noi să ne rugăm, dar dacă ne găseşte la rugăciune”

Cum ajungi la un astfel de nivel?

Urmând sfaturile celor dinainte şi să te străduieşti şi tu după putere. Că nu toţi ajung la acelaşi nivel, că nu poţi să ajungi, dar, după darul lui Dumnezeu, fiecare după cum se străduieşte şi Dumnezeu îi dă darul. Dumnezeu dă rugăciunea celui care se roagă, că dacă te rogi permanent, şi Dumnezeu îţi dă rugăciune, îţi dă râvna rugăciunii şi după asta – cum zice Sfântul Macarie Egipteanul – noi nu ştim să ne rugăm, dar Duhul Sfânt ne învaţă pe noi să ne rugăm. Duhul Sfânt ne învaţă pe noi să ne rugăm, dar dacă ne găseşte la rugăciune. Dacă nu ne găseşte la rugăciune, cum să ne înveţe? Dacă noi ne ocupăm cu altceva decât cu rugăciunea – cum mă ocup eu acum –, Duhul Sfânt mă mai cercetează, dar eu nu sunt acolo, ca să mă înveţe. Deci, ca să ne înveţe Duhul Sfânt să ne rugăm, trebuie să ne rugăm, să ne găsească Duhul Sfânt la rugăciune, adică să fim permanent cu rugăciunea, să fim cu rugăciunea măcar pe buze, că în minte şi în inimă e mai greu. Măcar pe buze să rostim şi noi rugăciunea.

„Cantitatea rugăciunii duce la calitate”

Părintele Teofil Părăian spunea: roagă‑te cum poţi, ca să te rogi cum trebuie.

Cantitatea rugăciunii duce la calitate. Nimeni nu poate să ajungă la o calitate fără cantitate. Deci aici, la rugăciune, fără cantitate, fără rugăciune mai multă, nu poţi să ajungi la calitate, nu ai cum. Trebuie să ne rugăm mult, trebuie să acordăm mai multă atenţie rugăciunii – atenţie pe care nu prea o acord nici eu. Nu îmi place cum fac eu, dar trebuie să fim aproape permanent cu rugăciunea, ca să putem, că de la rugăciune toate celelalte se deduc. Ne învaţă Duhul Sfânt tot ce trebuie să facem, dar să ne rugăm permanent.

Părintele Paisie nu avea decât vreo patru‑cinci clase, dar era mai înţelept decât orice filosofi din lumea asta. Oameni înţelepţi şi cu şcoală veneau la el şi îl cercetau, şi îl întrebau, şi îi cereau sfaturi, pentru că era Duhul Sfânt, Care, prin rugăciune, îl povăţuia la cele ce trebuia să înveţe şi pe alţii şi făcea şi el. Aşa se poate ajunge la rugăciune şi la lucrare, prin practică, prin lucrare.

„Nu trebuie să aibă călugărul telefon în mânăstire”

Aici, la mânăstire, la Stânişoara, viaţa monahală cum e, aspră?

Ei, zice lumea, dar nu e chiar aşa de aspră. Vorbesc oamenii, dar nu e chiar aşa de aspră. E normală, o viaţă normală. E mânăstire de munte, ne facem rugăciunile, mergem la biserică…

Cu telefon, cu calculator, cu internet?

Nu, ce să caute? Numai doi‑trei au telefon în mânăstire, cu tot cu stareţ, dar restul nu au voie să aibă. S‑a stabilit că nu trebuie să aibă călugărul telefon în mânăstire. Noi acum avem, că e vremea asta. Eu, de când sunt la Stânişoara, eu sunt scutit de multe telefoane, pentru că aici, când îmi făceam pravila, trebuia să închid telefonul. Celor care mă cunoşteau le spuneam: „Nu mă sunaţi, că nu mă găsiţi, numai după ora cutare.” Iar cu calculatorul nu avem noi la Stânişoara, nici nu am mai învăţat şi nici nu învăţ cu internetul, cu prostii din astea… nu avem noi timp de astea.

Te schimbă mult?

Te schimbă în rău mult, pierzi vremea. După asta cugetul, inima ta nu mai e la rugăciune, e acolo, la internet. Deci, internetul şi chiar telefonul este o pagubă pentru călugări şi au dat mult înapoi viaţa duhovnicească aceste două ispite, că nu poţi să le spui altfel, telefonul şi internetul – deşi sunt de folos. În ziua de astăzi sunt de folos şi internetul, şi telefonul. Acum, depinde şi cum îl foloseşti. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: toate sunt bune, dar nu sunt toate de folos.

„Mulți au rătăcit şi rătăcesc prin aceste două mijloace de pierzare”

Cu două tăişuri.

Şi are şi două tăişuri, aşa e. Poţi să te şi foloseşti, dar poţi să te şi sminteşti. Cred că internetul, chiar şi telefonul, pe mulţi călugări i‑au abătut de la calea cea bună, i‑au dus la pierzare. Da, mulţi au rătăcit şi rătăcesc prin aceste două mijloace de pierzare, şi ar trebui să înţeleagă, într‑un fel, că…

De fapt, ce se întâmplă, nu te mai rogi?

Am înţeles că prin internetul ăsta câte nu afli, şi curiozităţi, şi apoi le cauţi pe cele bune, dar te împiedici şi de cele rele, că te uiţi şi acolo din curiozitate – ia să văd, aici ce spune… Pierzi vremea. În loc să te rogi, în loc să îţi vezi de călugăria ta, te umple de vânt, de nimic, ba te mai şi sminteşti, ba te mai luptă diavolul şi cu amintiri şi cu imagini şi cu tot felul de prostii dacă pierzi vremea aşa aiurea. Nu sunt bune astea, ar trebui excluse de tot din viaţa călugărească. Ce, părintele Cleopa avea telefon sau internet? Avea metanii şi „Doamne Iisuse” şi băţul după uşă, când era cu oile. Nu sunt bune astea.

„Nu îți cere Dumnezeu nici mai mult decât poți”

Un sfat pentru monahul tânăr?

Să se ostenească, să facă ascultare după puteri şi să îşi taie voia. Să nu se cruţe, că la tinereţe nu are voie să se cruţe – că zice: mă cruţ, că sunt bolnav. Unii zic: mă cruţ, să nu mă îmbolnăvesc. Măi, dar nu are grijă Dumnezeu de astea, trebuie să ai tu grijă? Nu îţi dă Dumnezeu sănătatea şi toate celelalte? Tu fă cât poţi, nu îţi cere Dumnezeu nici mai mult decât poţi. Dar pentru un monah tânăr, încă o dată spun, este ascultarea, că din ascultare şi tăierea voii vine smerenia, de aici vine umilinţa; după umilinţă vine şi luminarea minţii şi înţelepciunea. Toţi au mers pe calea asta de au ajuns mari oameni duhovniceşti: prin ascultare, ascultare şi ascultare, şi tăierea voii.

„Se împuținează lumea datorită păcatelor – să nu se păzească de zămislire”

Şi o vorbă bună pentru tânărul sau tânăra care vrea să îşi facă o familie?

Să aibă frica lui Dumnezeu, să găsească un tânăr sau o tânără oameni credincioşi, cu frică de Dumnezeu, să păzească poruncile lui Dumnezeu. Să aibă duhovnic şi să se spovedească la duhovnic; toate, de regulă, e bine să le facă cu binecuvântarea unui duhovnic; să ţină posturile, rugăciunile, să se căsătorească cu dragoste, să fie cu sinceritate unul faţă de altul şi să nască copii – câţi le dă Dumnezeu – şi să îi crească, să le dea educaţie creştinească, ca să aibă speranţă că se roagă şi pentru ei şi să fie buni şi pentru societate, pentru Biserică.

Să îi crească pe copii în frica lui Dumnezeu – şi asta este o mare responsabilitate. În primul rând, familiile trebuie să nască copii, că se împuţinează lumea datorită păcatelor şi datorită acestor situaţii din lumea aceasta, cu mass‑media şi cu toate prostiile şi toate descoperirile astea care au ajuns să facă tot felul de prostii ca să nu dea naştere de copii. Să nască toţi copiii pe care îi dă Dumnezeu, să nu se păzească de zămislire, să postească, să se roage, să se ducă la biserică şi tot timpul să ţină legătura cu duhovnicul. Mai greşesc, se spovedesc şi merg mai departe. Mare lucru este să realizezi că ai greşit, să te lupţi să te scoli şi să mergi mai departe pe calea cea bună, chiar dacă eşti păcătos. Cum spunea părintele Arsenie Papacioc şi o mai spuneau şi alţi părinţi: Raiul este plin de păcătoşi pocăiţi. Toţi suntem păcătoşi, dar cu mila lui Dumnezeu să nădăjduim că vom dobândi viaţa veşnică, că nu din osteneala noastră dobândim, ci din darul lui Dumnezeu.

În numărul următor al Revistei Lumea Monahilor vom publica partea a doua a interviului realizat cu părintele arhimandrit Laurenţiu Popa, stareţul Mânăstirii Stânişoara din judeţul Vâlcea. În el veţi afla despre părinţii Ilie Cleopa şi Paisie Olaru, cărora părintele, format în „şcoala” monahală de la Sihăstria, le‑a fost ucenic.

Interviu realizat de Mircea Toma