Revista:

Lidia Stăniloae, aşa cum a fost

lidia staniloae_1

PF Daniel, Patriarhul României: „Lidia Stăniloae s-a dovedit a fi un adevărat apologet şi misionar creştin-ortodox printre intelectualii români şi străini, scriitori şi poeţi, ajutându-i, direct sau indirect, să înţeleagă că legătura dintre credinţă şi cultură în istoria şi viaţa poporului român este mai tare şi mai benefică decât orice ideologie politică venită din exterior.”

Dumitru Horia Ionescu: „Lumea să şi-o amintească aşa cum a fost, cu curajul şi cu încăpăţânarea ei de a-şi apăra tot ceea ce a crezut că este scump. A avut curajul de a fi întotdeauna un om drept.”

Dan Ciachir: „Lidia Stăniloae a depăşit acest complex de a fi în umbra unui părinte care este o personalitate. Este unul din puţinele cazuri româneşti unde se aliază caracterul cu talentul şi cu abnegaţia scriitoricească. Întotdeauna mi-au plăcut oamenii aplicaţi, care nu bat câmpii – era acest gen doamna Lidia Stăniloae.”

Lidia Ionescu Stăniloae (1933-2017) ne-a părăsit anul acesta, pe 17 februarie. A plecat la Domnul din Germania, unde trăia din 1984, dar a fost condusă pe ultimul drum pe 22 februarie, la cimitirul Mânăstirii Cernica. Mărturiile de mai sus vin să traseze succint personalitatea ei complexă. Rândurile de mai jos încearcă să vă descopere în primul rând omul din spatele operei.

Idealul filocalic şi idealul păstrător

Dumitru Horia Ionescu, fiul sciitoarei: Trăsătura ei de caracter, care m‑a impresionat cel mai mult, a fost un absolut curaj al opiniei, pornit din convingerea că trebuie, fără compromisuri, să stăm în apărarea idealurilor pe care ni le trasăm şi pe care le considerăm juste.

A avut curajul de a fi întotdeauna un om drept, chiar cu riscul de a‑şi face duşmani. Îşi făcea, paradoxal, duşmani cu seninătate, atunci când cineva nu împărtăşea sau încerca să diminueze idealurile pe care le avea. Idealul filocalic l‑a moştenit de la bunicul meu într‑o formă nealterată şi tot de la el a primit valorilor noastre creştine şi naţionale. Ea încerca întotdeauna să le arate, în condiţiile în care noi trăim de mai bine de 30 de ani în exil. Le spunea tuturor românilor, chiar şi celor care erau acolo, în biserică, că trebuie păstrată limba liturgică românească, trebuie să rămânem noi înşine, chiar şi când nu mai suntem la noi acasă.

Ea pornea, în această convingere, de la o simplă observaţie: toate celelalte neamuri, naţiuni care trăiesc în această comunitate europeană respectă, evident, toate idealurile acestui continent pe care le ştim, însă în acelaşi timp fiecare încearcă să‑şi aducă aportul, să rămână mai departe cu calităţile lor specifice.

Cum noi, uneori, avem obiceiul de a ne pierde, de a ne dilua într‑o altă masă, în ceva foarte confuz…

Suntem mimetici, de multe ori.

Da. Lupta ei a fost aceea de a menţine şi de a da acest curaj mai departe, de a rămâne mai departe aşa cum suntem. Şi nu i‑a fost uşor.

Practic, ea a repetat, în mic, ceea ce părintele Dumitru Stăniloae a realizat în mare. A avut şi ea martiriul ei, mărturisirea ei, chiar dacă nu a fost închisă în temniţele comuniste. A fost dată afară în 1958, în plină putere, avea doar 25 de ani, era cercetătoare la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. A fost concediată pentru că părintele Dumitru Stăniloae a fost arestat.

Ea a fost foarte necăjită şi ceva mai devreme de arestarea părintelui, fiindcă îşi dorea să facă nu fizică, ci secţia de pian a Conservatorului şi s‑a pregătit în acest sens cu profesoara Pittiş, care la vremea respectivă era o foarte bună şi respectată profesoară în Bucureşti. Pregătise Concertul de Haydn, un concert foarte greu, cerebral, pe care îl stăpânea la perfecţie, şi cu două săptămâni înainte de a da examenul la Conservator s‑a tăiat la un deget. Ea şi‑a dorit să aştepte acasă un an de zile, pentru a da examenul în anul următor, însă bunicul meu i‑a spus: „Nu ştiu dacă  voi mai fi în libertate un an de zile, şi tu trebuie să faci altceva.” Şi aşa a ajuns la fizică, deşi nu şi‑a dorit.

De la fizică, prin poezie, către teologia trăită

Pe mine mă impresionează capacitatea ei de a uni domenii care sunt, până la urmă, ireconciliabil distincte: fizica atomică pe de o parte, un domeniu prin excelenţă al ştiinţelor exacte, iar de cealaltă parte poezia, pianul, şi, foarte important, teologia.

Pentru ea nu era o contradicţie, erau lucruri care o interesau, care o fascinau, şi a avut întotdeauna curajul de a aborda ceea ce o interesa; iar în momentul în care făcea aşa ceva, o făcea cu toată seriozitatea. Ea întotdeauna a afirmat că fizica i‑a fost de mare ajutor pentru a face poezie, iar apoi spunea că poezia i‑a fost de mare ajutor pentru a înţelege mai bine teologia, chiar şi teologia bunicului meu. Pentru ea, totul a fost împreună, aceasta a fost fascinaţia ei.

Un spirit holistic, am spune noi astăzi.

Da, aşa este. Însă cred că teologia, până la urmă, pentru ea a fost un mod de viaţă, fiindcă de când s‑a născut a ştiut despre Sfântul Grigorie Palama şi despre Sfântul Maxim Mărturisitorul. De asemenea, felul în care bunicii mei trăiau a fost o mărturie teologică pe care ea a înţeles‑o foarte devreme. Restul a fost stăruinţă şi hărnicie.

Rostul mireanului în Biserică

Dan Ciachir: Lidia Stăniloae este un scriitor autentic. Eu prima dată am citit‑o în 1982, atunci am şi cunoscut‑o, şi pe dânsa şi pe părintele Stăniloae, după ce scrisesem o cronică literară – şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că cenzura a lăsat titlul ‑ Poezia Lidiei Stăniloae. Nimic nu este mai întristător decât oamenii care trăiesc în umbra părinţilor. Tolstoi a avut un copil care a făcut o nevroză, că el nu însemna nimic în raport cu tatăl său. Ei, bine, Lidia Stăniloae nu a fost aşa ceva. Ea a fost, aşa cum spunea Nae Ionescu, un „teolog nespecialist”. Liviu Stan spunea că mireanul este chemat să mărturisească, să teologhisească, iar ea asta a făcut. La Editura Humanitas am avut cinstea să mă aleagă doamna Stăniloae, alături de răposatul Alexandru Paleologu şi de domnul Mihai Şora, când a fost prezentată Lumina faptei din lumina cuvântului, în anul 2000. Atunci a venit şi strălucitul teolog care a fost părintele Ioan Bria. Acestei cărţi i se adaugă Memoriile unui fugar. Doamna Lidia Stăniloae a fost un om foarte încercat – de aici intransigenţa sa şi necruţarea sa, aproape. Imaginaţi‑vă o tânără de 25 de ani, atât avea când a fost arestat părintele Stăniloae, cu un copil în braţe, cu o mamă bolnavă, stând în două cămăruţe mizere în curte la Biserica Sfântul Gheorghe Nou…

„…o judecată dintr‑o minte limpede şi foarte bine formată”

Avea un viitor strălucit în momentul în momentul când a fost arestat părintele Dumitru Stăniloae. Era cercetător.

Ea era cercetătoare la Institutul de Fizică Atomică, da, şi ar fi avut un viitor strălucit, foarte frumos. Avea latura aceasta a culturii tehnice, dar era şi o pianistă aproape profesionistă. Îmi aduc aminte de nişte discuţii cu dânsa, în care căutam să mă luminez în acest domeniu. O discuţie, de pildă, despre Muzica apelor, compoziţia făcută pentru o plimbare pe Tamisa; sau latura de cântec popular, pe care o găsim la câţiva compozitori germani, inclusiv Haydn. Întotdeauna mie mi‑au plăcut oamenii aplicaţi, care nu bat câmpii – era acest gen doamna Lidia Stăniloae. Îţi făcea plăcere dacă îţi aprecia un lucru, pentru că ştiai că e o judecată dintr‑o minte limpede şi foarte bine formată.

Lumina faptei din lumina cuvântului este o carte de teologie trăită. Se vede această latură a iubirii, în familia Stăniloae iubirea a fost o realitate. A fost o scriitoare autentică, cu o contribuţie literară – are şi două romane scrise direct în limba germană. Are un roman foarte interesant, Raiul inocenţilor, publicat după 1990, despre iubirea dintre o fiică de călău, de torţionar, şi băiatul unui condamnat politic, Ioachim – subiect abordat şi de o mare scriitoare italiană, Elsa Morante, în urmă cu vreo 50 de ani. Ea este unul din puţinele cazuri româneşti unde se aliază caracterul cu talentul şi cu abnegaţia scriitoricească.

Cristian CURTE