Revista:

În braţele Sfântului Dionisie cel Smerit Părintele Ghenadie Mogoi: „Creştinul să se folosească de tehnologie, dar totul până la păcat”

parintele ghenadie

Protosinghelul Ghenadie Mogoi a venit pe lume la 18 aprilie 1990, în a treia zi de Paşti, într‑o familie de credincioşi din Capitală, iar clasele primare şi şcoala generală le‑a absolvit la Liceul Tehnic „Traian” din sectorul 2. A urmat doi ani de Matematică – Informatică la Liceul „Edmond Nicolau”, apoi alţi doi la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Dionisie Exiguul” din Constanţa. A absolvit Facultatea Teologică Ortodoxă din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa. În prezent este preot slujitor şi duhovnic la Mânăstirea Sfântul Cuvios Dionisie cel Smerit şi Sfântul Efrem cel Nou din Dobrogea.

Chemarea către viața singuratică

Părinte, spuneţi‑ne, vă rugăm, cum aţi hotărât să alegeţi viaţa de monah.

A fost o chemare treptată, de mic copil. În clasa a III ‑a am mers la biserica parohială, la o slujbă duminicală şi am stat până la sfârşit, încântat de ceea ce am văzut: preoţi, credincioşi, icoane şi lumânări. Apoi am cunoscut mânăstirile din Bucureşti şi, întâlnind liniştea de acolo, am ales viaţa de monah. O chemare lăuntrică, făcută de Dumnezeu, dar şi ascultarea întru totul de această chemare.

Ce bucurii trăiţi aici?

De la vârsta de 13 ani am fost într‑o tabără în Dobrogea şi, vizitând Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, am fost întâmpinaţi de ÎPS Teodosie, care ne‑a oferit iconiţe cu sfinţii ocrotitori ai catedralei tomitane. Apoi toţi am intrat pentru închinare, iar eu m‑am gândit: „Doamne, ce mi‑ar plăcea să slujesc aici!” Peste ani, în timpul slujbei tunderii în monahism, oficiată în aceeaşi catedrală, fulgerător mi‑am adus aminte de gândul de copil, pe care l‑am trimis atunci lui Dumnezeu. Dobrogea este locul de naştere întru creştinătate al românilor şi aici trebuie ţinută aprinsă permanent candela rugăciunii.

Ce poveste se ascunde în spatele numelui Ghenadie?

Pe când eram frate în mânăstire, mi s‑a dăruit o broşură cu acatistul Sfântului Ghenadie, al cărui cinstit cap se află la Mânăstirea Putna. Am citit viaţa sfântului, dar şi acatistul, mai multe zile. Am ajuns şi la ctitoria voievodală din Bucovina şi m‑am rugat la racla lui. Peste ani… la slujba călugăriei, fără să cer un nume deosebit, mi s‑a dăruit numele de Ghenadie. Dacă eu l‑am uitat pe sfântul, Sfântul Ghenadie nu m‑a uitat pe mine…

Credeţi că aveţi vreo legătură duhovnicească cu Sfântul Dionisie Exiguul?

Pot spune că Sfântul Dionisie Exiguul m‑a urmărit. Parohia unde am fost botezat, Sfânta Treime – Tei, din sectorul 2, a primit hramul sfântului dobrogean; eu, pe certificatul de botez, am scris numele lui ca fiind hramul bisericii. Apoi, după hirotonia întru preot, am slujit 40 de zile Sfânta Liturghie la paraclisul închinat Sfântului Dionisie. Am terminat cursurile Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul” din Constanţa şi sunt preot slujitor la mânăstirea închinată lui. Iată deci legătura dintre mine şi sfântul.

Cum primesc creştinii ideea unui sfânt cult – îl înţeleg, îi cunosc viaţa, opera?

Dobrogenii au căpătat evlavie pentru Sfântul Dionisie când au aflat de viaţa, lucrarea şi activitatea sa. De tânăr, şi‑a lăsat patria şi a căutat să deprindă învăţătura Evangheliei lui Hristos, a ajuns în Constantinopol, în Ierusalim, în Antiohia, la mânăstirile vechi din Egipt, apoi, chemat la Roma, a fost secretar la nouă Episcopi ai Bisericii de Apus. A fost pus părinte duhovnicesc la Mânăstirea Sfintei Anastasia, de la poalele Palatinului, a lucrat la materialul Dreptul bisericesc, pentru a fi studiat în şcolile vremii lui, iar cea mai mare lucrare a vieţii sale este aceea că suntem în anul 2017 datorită lui. A calculat era creştină, a cuprins anii – înainte de Hristos şi după Hristos. A stabilit anul 0 ca an marcant pentru Naşterea lui Hristos. Cum să nu prinzi evlavie faţă de un aşa model? Este o singură descriere a Sfântului Dionisie, cea a guvernatorului Casiodor:

„Deşi din neam de sciţi, la ţinută este întru totul roman, cugetător adânc al învăţăturilor creştineşti, dar şi împlinitor al lor. Stă la masă cu noi şi cu soţiile noastre, dar privirea nu şi‑o ridică din pământ.”

Despre rânduiala familiei şi traiul în lume

Povestiţi‑ne despre viaţa de familie. L‑aţi cunoscut pe Dumnezeu din acest punct de vedere? Din copilărie sau mai târziu? Familia era evlavioasă? Ce personaj a avut un rol decisiv în legătura sfinţiei
voastre cu divinitatea?

Sunt născut într‑o familie creştină din Bucureşti, am crescut alături de ceilalţi patru fraţi ai mei, eu având un frate geamăn. Am deschis ochii într‑un mediu natural, la curte, cu pomi şi cu verdeaţă, cu animale, cu jocurile copilăriei, fără tehnologie prea multă, fără maşini pe stradă. Bunica mea, foarte credincioasă şi evlavioasă, împreună cu naşa de botez, ne‑a arătat viaţa cu Dumnezeu, cu rugăciune şi cu prezenţa la biserică. Din povestirile lor am aflat că au fost foarte apropiate de biserica parohială, cântau la strană, tăiau pâinea pentru Paşti, făceau curăţenie. De mic m‑a fascinat ideea de a sta tot timpul în biserică, casa lui Dumnezeu, şi înspre viaţa aceasta am şi mers.

Credeţi ca e un punct critic al umanităţii, situaţia socială, politică a lumii?

Ca şi călugăr nu trebuie să fac politică; mă rog la fiecare slujbă pentru pacea lumii. Îndemn pe toţi „să ne iubim unii pe alţii, ca într‑un gând să mărturisim.”

Faptul că trăiţi într‑o obşte mică vă este de folos pentru mântuire sau vă acaparează problemele administrative?

Obştea de aici merge după principiul Sfântului Vasile de la Poiana Mărului: patru‑cinci vieţuitori, calea împărătească. El aşa a întemeiat sihăstriile din Vrancea, cu puţini vieţuitori, ca să se poată nevoi în linişte. Treburile administrative sunt foarte bine organizate: maica stareţă cu economiile şi actele, iar eu cu măicuţele, slujbele şi hrana… Pe scurt – calea împărăţiei! Suntem foarte deschişi faţă de surorile care vor să intre în obştea noastră, totodată.

Când familia, apropiaţii, colegii de generaţie duc un fel de viaţă, iar sfinţia voastră trăiţi într‑o pădure, izolat, modest, în linişte, vă îngrijorează?

Nu poziţia mea mă îngrijorează, ci mă îngrijorează modul lor de viaţă – duc o viaţă numai pentru trup. Mă întâlnesc cu apropiaţii şi colegii şi‑mi spun: „Lumea ne face să nu‑L mai iubim pe Dumnezeu, credem că aici este totul.” Sfinţii Părinţi spun că „dacă ar şti mirenii ce bucurii duhovniceşti au călugării, toţi ar intra în mânăstire.”

Unii cred că monahii aleg mânăstirea fie din comoditate, fie dintr‑o neîmplinire. Ce credeţi despre aceasta?

Călugărul are mai mulţi fii şi fiice decât o pereche de tineri căsătoriţi; aceea este cea mai mare realizare a lui, că‑i formează pe cât mai mulţi oameni în bine în viaţa duhovnicească. Noi le vorbim „despre aripi”, nu doar despre împlinirea de pe acest pământ.

Despre tehnologie, calendar şi spovedania copiilor

În timp ce o tabără consideră că a venit sfârşitul, o alta crede că tehnologia e de ajutor şi nimic nu ne mai împiedică să fim cu adevărat fericiţi pe pământ. Se pot împăca aceste tabere?

Dintotdeauna a existat acest război, între cei „prea evlavioşi” şi adepţii tehnologiei. În Muntele Athos, în secolul trecut, când intrat o maşină şi a ajuns la Kareia (capitala administrativă a Muntelui Athos), un părinte bătrân, când a văzut‑o, atât de tare s‑a speriat că a tras clopotul Bisericii Protaton. Totul cu măsură, creştinul să se folosească de tehnologie, dar totul până la păcat.

Ortodoxia a trăit diviziunea legată de stilişti. Care e opinia Bisericii şi ce credeţi sfinţia voastră? Dacă mergi în Rusia, în pelerinaj la sfinţii la care ai evlavie şi sunt recunoscuţi de Biserica noastră şi de cea  rusească, cei de acolo au o mică aversiune – ne consideră chiar rătăciţi. Sunt nevoitori după calendarul vechi, dar şi după cel nou. Care dintre ei vor da buzna în rai?

Calendarul nu este o dogmă, este modul de măsurare a timpului, pe zile, săptămâni, luni. Cuvântul „calendar” nu‑i cuprins în Crez. De ce a învârtoşat inimile unora, nu putem să ştim. Stiliştii sar ca arşi când deschizi acest „sfânt subiect”, precum fariseii. Gheron Iosif, un timp, a fost şi el zelotist, apărând cu preţul vieţii această gândire, până când Hristos i S‑a arătat şi i‑a descoperit că nu este asta voia Lui, ci voia Lui este iubirea. Raiul este „iubire”. Sunt pustnici care nici nu au avut calendar şi acum locuiesc în Cer cu Dumnezeu.

Părinte, de ce sunt rugăciunile începătoare atât de importante încât nu rostim nimic fără ele?

După însuşi numele lor, ele deschid „un început”, o slujbă, o rugăciune, o pravilă. Aşa cum copilul se hrăneşte cu lapte, cu ceva uşor, creştinul îşi deschide inima cu aceste rugăciuni: „Împărate ceresc…”, invocarea şi chemarea Sfântului Duh, „Sfinte Dumnezeule…”, „Preasfântă Treime…”, o recunoaştere că ne închinăm unui Dumnezeu Treimic şi apoi rugăciunea domnească dată de Hristos – „Tatăl nostru”, care copleşeşte prin esenţa ei, dacă este conştientizată şi nu spusă mecanic. Aşezarea lor tipiconală este făcută în vechime de Sfinţii Părinţi, îndeosebi de Sfântul Sava.

De ce anume ar trebui să se ţină cont atunci când sunt spovediţi copiii?

Am copii la spovedit… Preoţii să intre în inimioarele lor, să nu‑i întrebe cu asprime, ci în duh de blândeţe, dacă se poate să stea în genunchi lângă ei ca să‑i câştige. Să prindem firele subţiri ale greşalelor, ca mai târziu să nu devină lanţuri grele ale păcatului. Să nu mintă părinţii, să nu spună cuvinte urâte, să‑i ferim cât putem de internet, să‑i învăţăm rugăciuni pe care să le rostească ei singuri, în taină, în camera lor, să‑i îndemnăm să participe la slujbele Bisericii, la o împărtăşanie cu Hristos regulată. Să nu grăbim timpul lor de mărturisire, să‑i ascultăm pe ei cu tot ce au de zis, iar noi cu poveţele, cu sfaturile, să‑i formăm în bine, creştineşte, acum cât sunt cruzi, vlăstare tinere ale Bisericii. Aşa cum eu, copil fiind, mergeam la spovedit şi părintele avea răbdare, poate şi o jumătate de oră, să stea cu mine, şi noi la rândul nostru să avem răbdare, să le ascultăm toate năzdrăvăniile lor.

Interviu realizat de Laura Aivăncesei