Revista:

Cuvânt de trezire din „somnul de proporții naționale” la praznicul Înălțării Domnului şi al cinstirii eroilor neamului

parintele mihail stanciu

Cuvânt al Arhimandritului Mihail Stanciu, Mânăstirea Antim (Bucureşti)

Vreme de 40 de zile, Mântuitorul nostru Iisus Hristos S‑a arătat ucenicilor Săi „prin multe semne doveditoare” şi le‑a vorbit „cele despre împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3), încredinţându‑i atât de adevărul Învierii Sale din morţi (ca manifestare a puterii Sale infinite dumnezeieşti), cât şi de transfigurarea trupului Său (preaslăvirea, umplerea într‑un grad tot mai mare de energiile Duhului Sfânt) într‑o stare nouă de existenţă (trecea prin materia obişnuită, nu mai avea nevoi trupeşti: foame, sete, odihnă).

„Atunci le‑a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”

Biruind păcatul, moartea, iadul şi pe diavol, Domnul Iisus Hristos le‑a confirmat ucenicilor Săi că are „toată puterea în cer şi pe pământ”, putere prin care i‑a înviat şi pe drepţii care au ieşit din morminte şi s‑au arătat în Ierusalim după Învierea Lui. Totodată, Domnul Hristos „le‑a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”, adică le‑a explicat ucenicilor toate profeţiile despre Sine din „Legea lui Moise, din prooroci şi din psalmi” (Luca 24, 44‑45), pe care le‑a împlinit, adeverindu‑le că El este Mesia – Unsul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Dar aceste arătări sau veniri ale Mântuitorului Hristos în mijlocul ucenicilor aveau scopul pedagogic de a le întări credinţa lor în El, de a spori unirea lor tainică cu El, ce i‑a făcut apoi să nu se mai înfricoşeze de oameni, nici măcar de iudeii împietriţi şi agresivi (arhiereii, cărturarii şi fariseii), care căutau să‑i prindă şi să‑i bată, şi chiar să‑i omoare, pe aceşti martori şi mărturisitori ai Învierii şi dumnezeirii Lui. Deci, în perioada de după Înviere, prin întâlnirile şi dialogurile cu Domnul Hristos, Apostolii şi ceilalţi ucenici au crescut în credinţă, în înţelegerea Scripturilor şi în curaj, ridicându‑şi şi ei inimile de la pământ către ceruri, pregătindu‑se pentru o revelaţie şi mai mare a puterii şi prezenţei lui Hristos.

Atunci, în a 40‑a zi după Învierea Sa, Domnul Hristos S‑a înălţat cu trupul la cer (înţeles nu atât ca văzduh), împlinind profeţiile regelui David. „Înalţă‑Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta!” (Psalmul 56, 7; Psalmul 107, 5); „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Psalmul 23, 7‑10); „Zis‑a Domnul Domnului Meu: Şezi de‑a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalmul 109, 1). În a doua profeţie este vorba de îngerii care se minunau văzând pe Dumnezeu‑Omul, adică pe Fiul lui Dumnezeu întrupat şi înviat, ridicându‑Se în slavă şi cu trupul omenesc mai presus de toate treptele de existenţă spirituală, inaugurând „cerul nou şi pământul nou” al împărăţiei lui Hristos (Apocalipsa 21, 1). Iar în a treia profeţie observăm glasul Tatălui către Fiul Său Cel iubit şi veşnic, cum a anunţat prin Duhul Sfânt către proorocul David despre preaslăvirea Fiului Său întrupat şi înviat.

Mai mult decât că a fost un eveniment profeţit cu 1.000 de ani înainte, Înălţarea Domnului Iisus Hristos la cer cu trupul a însemnat şi mergerea Lui către Tatăl ca să gătească loc în împărăţia cerurilor tuturor ucenicilor Lui de pretutindeni, după făgăduinţa Lui: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. (…) Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. (…) Aţi auzit că v‑am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M‑aţi iubi v‑aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine. Şi acum v‑am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla” (Ioan 14, 2‑3 şi 28‑29).

„Mântuitorul Hristos este prezent prin Duhul Sfânt în Biserica Sa”

Prezentarea istorică a evenimentului minunat al Înălţării Domnului la cer o avem în finalul Sfintei Evangheliei după Luca (24, 50‑52): „Şi i‑a dus afară până spre Betania şi, ridicându‑Şi mâinile, i‑a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S‑a despărţit de ei şi S‑a înălţat la cer. Iar ei, închinându‑se Lui, s‑au întors în Ierusalim cu bucurie mare”; la începutul cărţii Faptele Apostolilor (1, 9‑12): „Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S‑a înălţat şi un nor L‑a
luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S‑a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L‑aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s‑au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă”; la finalul Sfintei Evanghelii după Matei (28, 18‑20): „Şi apropiindu‑Se Iisus, le‑a vorbit lor, zicând: Datu‑Mi‑s‑a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându‑le să păzească toate câte v‑am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”

Această din urmă relatare ne confirmă faptul că, şi fără arătarea cu trupul Său omenesc (arătare care a încetat după 40 de zile), Mântuitorul Hristos este prezent prin Duhul Sfânt în Biserica Sa, în comuniunea şi comunitatea tuturor credincioşilor Lui. Unirea lui Hristos cu Biserica Sa trece de la planul simţurilor şi al Scripturilor la deplinătatea iubirii prin interioritate reciprocă (ca o perihoreză) pe care o realizează Duhul Sfânt şi Iubitor (atât prin Sfânta Euharistie şi celelalte Taine ale Bisericii, cât şi prin rugăciunea şi toate virtuţile sau nevoinţele fiecărui credincios). Înălţându‑Se la cer, Mântuitorul Hristos nu lasă locul Său gol pe care să‑l ocupe un locţiitor omenesc (papa), expus lăcomiei şi vanităţii, ci El este prezent neîncetat în Biserică în chip tainic, luminând‑o şi păzind‑o prin Duhul Sfânt („puterea de sus”).

Aşadar, după Înălţarea Sa la cer cu trupul şi şederea de‑a dreapta Tatălui, Mântuitorul Hristos nu Se mai arată sensibil, în afară, celor ce cred în El, ci Se sălăşluieşte invizibil în ei (precum anticipat în Luca şi Cleopa), datorită spiritualizării (pnevmatizării) depline a firii Sale umane ridicată la suprema transparenţă şi putere dumnezeiască. Biserica devine, astfel, comunitatea tuturor celor ce cred curat în Hristos şi în care sălăşluieşte tainic Hristos prin har. Rostul Înălţării Domnului la cer este, deci, pogorârea Duhului Sfânt asupra credincioşilor, ca să ne înalţe pe toţi la cer în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi. Căci de pe tronul dumnezeiesc, Mântuitorul este, prin trimiterea continuă a Duhului Sfânt în Biserică (de la Cincizecime, prin Sfintele Taine şi celelalte rânduieli bisericeşti), izvorul de iradiere a harului şi vieţii Lui peste toţi creştinii dreptslăvitori.

„Să‑L vedem, în curăție şi iubire, pe Dumnezeu lucrând în lume şi în istorie”

Cum putem, părinte, să trăim şi să înţelegem, atât cât ne stă nouă cu putinţă, taina Înălţării lui Hristos?

În general, ca să contemplăm şi să înţelegem, oricum parţial, tainele dumnezeieşti din iconomia mântuirii, noi trebuie „să ne curăţim simţirile”, gândurile şi inima, ca să‑L vedem, în curăţie şi iubire, pe Dumnezeu lucrând în lume şi în istorie. Deci noi trebuie să urmăm Apostolilor Domnului după Învierea Lui din morţi. Adică să devenim curajoşi şi conştienţi că, fără să sporim în credinţă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu (atât din natură şi Scriptură, cât şi direct din rugăciune şi din experienţele vieţii cotidiene), fără să ne purificăm sufletul şi trupul de păcate, fără să „ardă” inimile în noi din dragoste pentru Mântuitorul Hristos şi fără să ne mutăm mintea la cele cereşti, noi nu‑L putem nici înţelege, nici trăi interior, măcar că recunoaştem smeriţi că „vedem” doar câteva raze din tainele mari şi inefabile dumnezeieşti.

Totuşi, este important să ştim că numai în comuniunea şi comunitatea Bisericii Ortodoxe, Sfinte, Apostolice şi Universale (Catolice, Soborniceşti) Îl întâlnim pe Mântuitorul Hristos – Capul şi Mirele Bisericii, păstrând cu scumpătate şi aplicând integral (nu numai ce ne convine uneori) învăţătura Lui, a Apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. Nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu – Sfânta Treime iubitoare decât trăind iubirea lui Hristos şi a sfinţilor în Biserica Sa, nicidecum rătăcind în închipuiri individualiste sau de grup, elitiste şi zelotiste, sau în aiureli adogmatice ecumeniste şi panreligioase…

Spuneaţi mai înainte că rostul Înălţării Domnului este acela de a ne înălţa pe toţi la cer. Credeţi că noi, cei de astăzi, mai suntem interesaţi de cele cereşti?

Aşa cum spuneam, şi în răstimpul de 40 de zile de după Învierea Sa, Domnul Hristos S‑a făcut accesibil treptat ucenicilor Săi la nivelul lor de trăire şi înţelegere, prin simţuri, încredinţându‑i despre realitatea Învierii Sale şi prin cuvintele despre cele cereşti că va fi cu ei mereu în Biserica Lui, ca un Dumnezeu care Se „strecoară” înăuntrul fiecăruia dintre ei. Şi astăzi, ca şi de aproape două milenii încoace, Mântuitorul vrea să extindă în toţi cei ce cred în El taina Întrupării şi Înălţării Sale la ceruri, adică ne susţine din interior ca să ne spiritualizăm întreaga fiinţă printr‑o viaţă în sfinţenie. Acesta este drumul nostru împreună cu Domnul Hristos către împărăţia cerurilor, pe care suntem chemaţi să înaintăm.

Dar astăzi, în mod evident, fumigenele diversioniste şi pistele false (pe care diavolul caută să atragă cât mai mulţi oameni) sunt mult mai variate şi mai rafinate ca altădată în istorie. Imaginaţia oamenilor, cu speculaţiile şi halucinaţiile ei ajunse uneori la cote psihopatologice, este alimentată – mai degrabă otrăvită – de mass‑media şi social media cu tone de iluzii egocentriste şi hedoniste, care duc la un veritabil genocid spiritual (şi nu numai), la o îmbolnăvire, imbecilizare şi chiar îndrăcire în masă, cu mii şi milioane de „revoluţionari” şi „protestatari” faţă de Dumnezeu şi faţă de ordinea firii create de El.

În acest context cultural, unde normele naturale (hotărâte de Dumnezeu prin creaţie) tind să fie înlocuite cu plăsmuiri ale păcatului ce se doreşte a deveni obligatoriu, nu este deloc uşor pentru copii şi tineri (şi nu numai) să‑şi păstreze inocenţa şi credinţa în Dumnezeu cel Viu, să caute să evolueze spiritual împreună cu Domnul Hristos spre cele cereşti. Dar pe această cale ne ajută Însuşi Mântuitorul, Biserica şi familia, precum şi anturajul prietenilor duhovniceşti. De aceea, este nevoie să ne susţinem reciproc unii pe alţii în aspiraţiile după cele î n a l t e, căutând împreună viaţa şi comuniunea sfântă şi veşnică a lui Dumnezeu.

De luat aminte la ceea ce ne spuneţi, părinte arhimandrit… Aş dori acum să subliniem faptul că praznicul Înălţării Domnului este şi ziua de pomenire a eroilor neamului nostru. A tuturor eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s‑au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român. În ce constă legătura dintre Înălţarea Domnului şi eroii români?

Eroii români căzuţi pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a patriei merită recunoştinţa noastră întrucât ei s‑au jertfit pe ei înşişi pentru ca noi să moştenim întreg tezaurul spiritual şi material primit de ei de la înaintaşii lor. Mântuitorul ne arată că „de ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n‑ar lăsa să i se spargă casa” (Luca 12, 39), deci stăpânul casei e dator să‑şi apere familia şi agoniseala. Cu cât mai mult el trebuie să‑şi apere credinţa şi Biserica ce‑i oferă lui, fraţilor şi urmaşilor viaţa spirituală şi veşnică în Dumnezeu!

Aceşti eroi ai credinţei şi ai neamului s‑au înălţat pe crucea dăruirii personale şi totodată s‑au înălţat deasupra interesului egoist de conservare a vieţii şi confortului propriu, punându‑şi viaţa pentru ca şi urmaşii lor să rămână pe calea mântuirii, a Ortodoxiei, într‑un neam unitar şi liber. Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi‑l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Într‑un fel, prin jertfa lor din iubire pentru fraţi şi urmaşi, ei merg la Domnul Hristos ca să ne gătească loc în împărăţia lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Sufletele lor s‑au înălţat la ceruri prin credinţă lucrătoare zi de zi şi prin mărturisire statornică pe câmpurile de luptă, în lagăre şi‑n închisori, suportând nu doar moartea trupului, ci (în multe cazuri) şi pătimiri fizice şi psihice îngrozitoare din partea duşmanilor credinţei creştine şi ai neamului românesc.

„…sunt rădăcinile şi stâlpii Bisericii strămoşeşti şi românismului”

De aceea, în ziua Înălţării Domnului facem pomenirea cu dragoste şi recunoştinţă a tuturor eroilor credinţei şi ai neamului, care sunt şi modele de demnitate şi cultură, nu doar de iubire, răbdare şi jertfă. Ei sunt rădăcinile şi stâlpii Bisericii strămoşeşti şi românismului, înfipţi adânc în istoria neamului nostru creştin bimilenar. Sfântul Ioan Gură de Aur amintea că, încă din vremea sa, Înălţarea Domnului se sărbătorea la mormintele martirilor creştini din primele secole, exemplul lor de statornicie în credinţă devenind îndemn şi încurajare pentru toţi credincioşii creştini supuşi persecuţiei, defăimării şi discriminării (şi de atunci, dar şi de azi).

Cum se cuvine să cinstim memoria acestor eroi ai credinţei şi ai neamului, mai ales că Biserica noastră a dedicat acest an apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului?

Pe aceşti eroi ai credinţei şi ai neamului care au mărturisit în vremea comunismului prin viaţa şi prin jertfa lor că iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni este mai tare decât moartea, noi se cuvine să‑i cinstim nu doar prin pomenirea lor în slujbele bisericeşti, ci şi prin cunoaşterea vieţii şi gândirii lor, prin organizarea de cateheze şi conferinţe evocatoare, prin publicarea de cărţi şi filme documentare despre credinţa, cultura şi eroismul lor, mai ales că unii tovarăşi neobolşevici răuvoitori vor să‑i omoare încă o dată din memoria colectivă. Noi nu trebuie să uităm nici valorile spiritual‑morale şi realizările lor culturale uriaşe prin care au strălucit în societatea românească, dar nici prin ce chinuri au trecut aceşti mari creştini români, fiind umiliţi, torturaţi şi omorâţi de slugile unui regim criminal anticreştin şi antiuman, deşi se declara instauratorul umanismului progresist, de tip nou, de fapt al ateismului militant…

Sfinții Mărturisitori – modele de trăire creştină şi demnitate național`

Cred că se impune o cercetare atentă din partea Bisericii a vieţii şi învăţăturii multora dintre preoţii şi mirenii creştin‑ortodocşi care au suferit în temniţele şi persecuţiile comuniste, apoi, tot sub luminarea şi binecuvântarea Duhului Sfânt, şi o afirmare oficială a acestor Sfinţi Mărturisitori şi Pătimitori pentru Hristos, cinstiţi deja cu multă evlavie de pliroma Bisericii Ortodoxe Române. Este un demers ce trebuie grăbit şi înfăptuit nu numai pentru recuperarea istoriei naţionale recente de sub pânza urii antiromâneşti şi anticreştine cu care politrucii (şi o parte din media) de ieri şi de azi încearcă să acopere vârfurile spirituale ale neamului nostru, ci şi pentru promovarea Sfinţilor Mărturisitori ca modele de trăire creştină şi demnitate naţională.

Credeţi că, în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, eroii şi martirii neamului mai pot reprezenta modele sănătoase pentru tânăra generaţie?

În ciuda noii cenzuri susţinute de anumite grupuri de interese anticreştine, holocaustul creştin din ţările care au trecut prin comunism nu poate fi şters, rănile şi amintirile din memoria colectivă fiind încă sângerânde, rămânând în viaţă destui pătimitori ai regimului anticreştin. Statura lor duhovnicească, demnitatea şi cultura lor sunt exemple vii, alături de Mărturisitorii care au trecut deja în veşnicie, pentru fiecare dintre noi, creştinii ortodocşi români, nu doar pentru tineri. Avem ce învăţa de la părinţii de la „Rugul Aprins”, de exemplu (Daniil Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Dumitru Stăniloae, ca să enumăr doar câţiva dintre ei), de la intelectualii Bisericii: Teodor M. Popescu, Alexandru Mironescu, Paul Constantinescu, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Constantin Oprişan, Vasile Militaru, Olga Greceanu, Anastasia Popescu şi mulţi alţii, care au îndurat chinuri şi umilinţe în acea perioadă. Nu trebuie să‑i uităm niciodată pe aceşti cunoscuţi şi recunoscuţi oameni de credinţă şi de cultură, precum nu trebuie să‑i uităm nici pe creştinii mireni care, deşi nu sunt „faimoşi” aici pe pământ, sunt mari în împărăţia cerurilor prin viaţa duhovnicească, pătimirile şi jertfa lor.

Eu am nădejde că, dincolo de ce se vede trist şi descurajant la arătare, Dumnezeu mişcă inimile multor tineri spre iubirea şi cunoaşterea acestor eroi ai credinţei şi martiri ai neamului românesc, deşi se propagă mult în media înfierarea, vulgarizarea şi „băşcălizarea” aproape a tuturor valorilor naţionale şi spirituale, inclusiv prin unele „trâmbiţe” cu pretenţii „telectuale”, europeniste şi globaliste. În ciuda acestei propagande calomnioase şi cenzuri agresive, eroii şi martirii creştini români rămân modele vii pentru noi, atât prin exemplul vieţii lor, cât şi prin mijlocirea lor acum înaintea Sfintei Treimi.

„Suntem antrenați într‑un proces vizibil de disoluție moral‑spirituală, culturală şi națională”

Părinte Mihail, ştim că un popor care îşi uită eroii, istoria şi credinţa strămoşească se stinge. Suntem în acest pericol?

Din nefericire, pericolul acesta este real şi deja suntem antrenaţi într‑un proces vizibil de disoluţie moral‑spirituală, culturală şi naţională. Nu numai că, prin complicitatea dregătorilor trădători, România a fost jefuită de mare parte din bogăţiile pământeşti (pământ, resurse minerale, industrie, creiere şi braţe de muncă etc.), devenind o simplă colonie (cum spun destui ierarhi, academicieni, istorici, jurnalişti şi intelectuali treji), dar de la Revoluţia din 1989 încoace a început o campanie susţinută de denigrare a personalităţilor şi realizărilor istorice româneşti, a valorilor creştine şi a calităţilor sufletului românesc. Este ciudat cum unii intelectuali, fără nici o minima moralia, blamează tocmai neamul acesta de pe urma căruia au profitat şi încă profită alături de protectorii lor politruci…

Mai mult decât atât, şi nu doar în România, sub presiunea unei invazii (că nu e simplă migraţie) organizate şi a unei propagande manipulatoare, se încearcă instaurarea unui nou tip de comunism, globalist, o dictatură în care corectitudinea politică, marxismul cultural şi combaterea discriminării pe toate fronturile vor să rupă rădăcinile omului şi ale comunităţilor (familiale, locale şi naţionale) de rădăcinile tradiţiilor religioase, culturale şi etnice, aruncându‑i într‑o „minunată lume nouă”, a relativismului şi răzvrătirismului absolut. De aceea, noi trebuie atât „să priveghem şi să ne rugăm”, cât şi să ne apărăm patrimoniul spiritual şi material, precum şi legăturile noastre cu înaintaşii noştri care ne‑au dat posibilitatea dobândirii harului dumnezeiesc şi a vieţii veşnice în Hristos şi în Biserica Sa. Trebuie să ne protejăm atât sufletele de vicleniile şi otrăvurile diavolului, cât şi familia creştină, valorile, comunităţile şi personalităţile duhovniceşti, istorice şi culturale care ţin lumina credinţei aprinsă mereu în neamul românesc.

„Nu trebuie să folosim armele lui Baraba, ci armele duhovniceşti ale credinței”

Cum am putea ajunge, părinte arhimandrit, la o trezire a conştiinţei noastre pentru a ne reaşeza pe această cale a suişului pe care ne‑o arată Domnul Hristos prin Înălţarea Sa cu trupul la cer?

Versurile imnului naţional sunt la fel de actuale azi ca acum 170 de ani, pentru că, la adăpostul unui somn de proporţii naţionale indus prin propagandă mediatică (şi nu numai), ţara şi societatea românească au decăzut vizibil în ultimele decenii. Dar luând exemplul cetăţii Ninive, care s‑a pocăit la propovăduirea proorocului Iona, primind apoi iertarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, aşa să punem şi noi, cu toţii, de la vlădică până la opincă, începutul bun al îndreptării vieţii după voia lui Dumnezeu. Însă, adesea, până când suferinţa nu atinge un anume prag critic, limită, omul nu se urneşte, nu‑şi ia în serios starea, valoarea şi chemarea, rămânând ca anesteziat (drogat) într‑o existenţă lejeră, convenabilă, acceptată fatalist ca pe un ordin ce nu poate fi contestat. Pe de o parte, Părintele Adrian (Făgeţeanu) spunea că doar când vor fi românii uniţi cu toţii (chiar şi doar împotriva unui duşman comun), vor răsări zorile unei perioade prospere material şi spiritual pentru România… Pe de altă parte, noi nu trebuie să folosim armele lui Baraba, ci armele duhovniceşti ale credinţei, postul, rugăciunea, răbdarea, sfatul, milostenia, care „ating” şi înalţă inimile şi sufletele tuturor.

Astfel, dacă urmăm şi noi Apostolilor şi ucenicilor Mântuitorului Hristos spre Betania, însoţindu‑L cu inima şi mintea la ceruri, vom primi şi noi pacea, bucuria şi binecuvântarea Domnului, precum şi asigurarea Lui că este pururea cu noi, „în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Hristos S‑a înălţat! Adevărat S‑a înălţat! Şi pe noi ne‑a binecuvântat! Amin.

Interviu realizat de Flori Tiulea