Revista:

Despre monahismul contemporan

parintele Marc Arndt

Un dialog cu ÎPS Marc Arndt, Arhiepiscopul Berlinului şi Germaniei pentru Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor

Înaltpreasfinţitul Marc (29 ianuarie 1941, Chemnitz, Saxonia) este Arhiepiscop de Berlin şi Germania, stareţ al Mânăstirii Sfântul Iov de la Poceaev, Munchen, şi primul locţiitor al preşedintelui Sinodului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor. Toate aceste responsabilităţi fac din el un interlocutor care poate radiografia foarte precis situaţia monahismului ortodox dinlăuntrul şi din afara graniţelor în care Ortodoxia este biserică naţională.

Înaltpreasfinţia voastră, credeţi că diferenţa dintre mânăstirile din Occident şi cele din Rusia este foarte mare?

Eu am locuit toată viaţa peste hotare şi nu pot să mă pronunţ obiectiv în ceea ce priveşte monahismul rus. Am primit monahismul având exemplul vieţii monahale din mânăstiri care nu puteau fi sub regimul sovietic, am crescut pe seama experienţei mânăstirilor din afara graniţelor Rusiei – ale celor sârbeşti, athonite. Dar văd că astăzi multe se schimbă în societate – în orice societate – şi transformările au loc permanent.

În Occident, cei care primesc monahismul se lovesc de greutăţi ale căror pricini constau în faptul că omul occidental este educat prin individualism, tendinţa de autonomizare, şi de aceea îi este greu să vieţuiască într‑o singură chilie cu încă cineva. Mai mult de atât, acest lucru este deja aproape imposibil. De aceea, adeseori binecuvântez o vieţuire comună într‑o singură chilie doar după o anumită perioadă de timp, după ce omul vieţuieşte în mânăstire câţiva ani.

După observaţiile mele, în Rusia este o altă rânduială în mânăstiri. Chiliile comune sunt, desigur, un lucru necesar: oamenii trebuie să comunice şi trebuie să ştie să facă aceasta. În comparaţie cu cei occidentali, monahii din Rusia se confruntă cu alte greutăţi. La noi, de exemplu, este problematic să dai unui începător o chilie fără duş. Dar acest lucru se rezolvă peste tot altfel. Există mânăstiri unde totul e organizat modern – am observat aceasta în unele aşezăminte din Grecia. Dar sunt altele unde aşa ceva pur şi simplu nu este posibil – şi slavă Domnului. Pentru că tinerii trebuie să înveţe simplitatea – în comunicare, în viaţa de toate zilele, în purtarea de grijă faţă de sine şi altele. Indiscutabil, în fiecare ţară toate acestea se dezvoltă în felul lor. Oricare societate are caracteristicile şi greutăţile sale, care trebuie depăşite.

Una dintre cele mai mari probleme pe care le trăim în Occident este dependenţa în masă de calculatoare, telefoane, a căror fabricare nu are limite acum. Aceste lucruri ne sunt şi nouă, monahilor, necesare, dar într‑o mânăstire folosirea diferitor dispozitive tehnice trebuie să fie reglementată. Vedeţi, un om care este dependent de calculator nu poate să se roage. Rugăciunea unui astfel de om va fi întotdeauna superficială. De aceea, folosirea oricăror dispozitive moderne trebuie restrânsă potrivit timpului, potrivit măsurii duhovniceşti la care se află omul. Când monahul este ocupat cu îndeplinirea numeroaselor ascultări, îi este greu să se rupă de acestea în timpul slujbelor bisericeşti sau a rugăciunii din chilie. De aceea, oamenii tineri trebuie cu deosebire învăţaţi în ce mod trebuie să se desprindă de grijile zilnice.

Poate este „incomod” să se vorbească, dar în Occident se observă o oarecare decădere a vieţii monahale, mai cu seamă la catolici. Cum aţi putea comenta această situaţie?

Da, există o boală, o slăbiciune, neajunsuri cu care trebuie luptat şi care trebuie depăşite, dar nu aş spune că este chiar o decădere. Astfel de momente sunt în orice societate, în orice timpuri şi noi nu trebuie să ne lăsăm pradă deznădejdii, unei dispoziţii pesimiste. Trebuie să muncim ca toate să revină la locurile lor. Domnul ne dă pentru aceasta posibilităţi enorme. Îndeobşte, astfel de posibilităţi pe care le avem acum, mai ales în Rusia, erau foarte puţine în trecut, erau o raritate. De aceea noi trebuie să ne folosim activ de acestea. Să nu ne cufundăm în pesimism, ci să căutăm cele bune în ziua de astăzi şi pe această bază vom putea să construim ceva la fel de bun.

În ceea ce priveşte mânăstirile catolice, acolo se observă, într‑adevăr, o decădere. Această situaţie, după părerea mea, se leagă în parte de starea generală a societăţii occidentale, care s‑a depărtat mult de rădăcinile sale creştine, dar şi de faptul că în catolicism nu este o temelie trainică pentru viaţa duhovnicească, pentru că acesta s‑a îndepărtat de unitatea Bisericii.

Din punctul de vedere al Înaltpreasfinţiei voastre, monahii trebuie oare să ţină seama de rânduiala, tradiţiile şi modul de vieţuire ale altor aşezăminte de peste hotare? Sau există un şablon în rânduiala vieţii monahale, după care toţi se orientează?

În viaţa creştinească nu pot fi nici un fel de şabloane! Nu trebuie să copiezi pe nimeni şi nimic – totul este foarte individual. Însăşi natura, clima din Grecia, de exemplu, sunt foarte diferite de cele din Rusia. De aici şi nevoile şi problemele diferite ale mânăstirilor din aceste ţări. Dar întotdeauna este folositor să iei cunoştinţă de rânduiala şi statutul unei alte mânăstiri, să înveţi altceva folositor sau să înţelegi calităţile propriului regulament. Trebuie să priveşti la părţile pozitive ale unei mânăstiri sau societăţi şi să iei exemplu cu vrednicie, dacă este necesar. Dacă şabloanele, stereotipurile şi obiceiurile sunt puse toate laolaltă pentru a funcţiona, atunci creştinismul, de regulă, moare.

Vlădica, în ce constă problema esenţială din viaţa duhovnicească a omului contemporan, a monahului?

Una din principalele greutăţi care stă înaintea creştinilor, şi mai ales a monahilor, este aceea că oamenii nu s‑au obişnuit să se înfrâneze, să rabde, să‑şi impună, să se constrângă pentru a îndeplini ceva şi să se concentreze mai întâi de toate asupra rugăciunii. Noi alergăm cu perseverenţă şi îndârjire după păcate, însă după virtuţi nu! Unul din străvechii Părinţi ai Bisericii a spus că este mai greu să lucrezi rugăciunea decât să ciopleşti pietre. Omul zilelor noastre este educat în aşa fel că vrea să aibă totul dintr‑odată, mult şi ieftin. Societatea noastră e o societate de consumatori – vrea totul repede şi uşor. Dar aceasta nu se poate întâmpla, pentru că ceea ce se obţine uşor şi simplu de obicei nu se preţuieşte. Doar obţinând ceva cu mare trudă, cu strădanie, omul începe să preţuiască aceasta cu adevărat. De aceea stăruinţa în rugăciune cere anume o asemenea abordare şi cred că în aceasta constă una din principalele piedici ale omului contemporan, care nu s‑a obişnuit să dobândească ceva cu răbdare, cu muncă minuţioasă.

Rugăciunea lui Iisus îi este absolut necesară omului contemporan

Dar Rugăciunea lui Iisus este accesibilă omului de azi?

Bineînţeles. Mai mult decât atât, ea este absolut necesară! Fără această rugăciune nu poate să se descurce nimeni dintre creştini, şi mai ales monahii. Numai că trebuie să existe dorinţă şi perseverenţă, răbdare şi dragoste pentru Iisus şi rugăciune.

Pe o frescă din Seminarul Sretenski, unde sunt înfăţişaţi nu numai sfinţii care au strălucit pe pământul rusesc, ci şi nevoitorii necanonizaţi încă, se află portretul lui Feodor Mihailovici Dostoievski, alături de cel al lui Nikolai Gogol. De multe ori aţi vorbit despre influenţa lui Feodor Mihailovici asupra dumneavoastră, menţionând că el este unul dintre cei mai creştini autori din literatura rusă. Cum evaluaţi rolul literaturii, al artei în dezvoltarea duhovnicească a omului?

Domnul se foloseşte de diferite căi pentru a ne aduce la cunoaşterea adevărului. Literatura bună este una dintre metodele prin care Dumnezeu îl aduce pe om la Sine, una din cele mai importante resurse care întoarce mintea şi inima către Dumnezeu. Creştinul trebuie să cunoască şi să citească un autor ca Dostoievski – prin această lectură îşi îmbogăţeşte experienţa duhovnicească. Dar când omul deja s‑a dezvoltat în Biserică, nu ar mai trebui să fie pasionat de literatura laică. Mai bine este să citească cu regularitate Sfinţii Părinţi.

Monahii ar trebui să citească literatură laică? Este aceasta folositoare?

Într‑o măsură foarte restrânsă, pentru că dacă omul nu a citit literatură laică până a venit în mânăstire înseamnă că a venit fără o pregătire din afară. În general, cred că un frate începător poate să citească asemenea lucruri, însă monahul nu trebuie, totuşi. Monahul trebuie să se ocupe cu alte lucruri.

Dacă într‑o mânăstire nu există un îndrumător duhovnicesc experimentat, lipseşte posibilitatea de a destăinui duhovnicului gândurile de peste zi. Cum ar trebui să se rezolve această problemă? Mai cu seamă în unele mânăstiri de călugăriţe, din cauza unor anumite împrejurări, se întâmplă aceasta.

După părerea mea, într‑o mânăstire de călugăriţe, duhovnicul trebuie să fie pe locul al doilea; pe primul trebuie să fie întotdeauna egumena, căreia i se pot destăinui gândurile în fiecare zi. Sau egumena poate numi una din monahiile mai în vârstă pentru a primi gândurile monahiilor. În orice caz, cred că ar fi mai corect în această problemă dacă femeile ar putea să dezvăluie gândurile lor unei împuternicite de parte feminină, şi nu unui bărbat. Preotul, duhovnicul, este dat pentru a spovedi – totuşi spovedania este ceva diferit decât dezvăluirea gândurilor. Desigur, egumena poate chema în mânăstire un om cu experienţă duhovnicească pentru ca monahiile să comunice cu el. Dar acest om ar trebui să aibă un mare tact şi să se apropie cu mare atenţie pentru a nu interveni în treburile interne ale comunităţii monahale. În Ţara Sfântă se află sub tutela mea două mânăstiri mari de călugăriţe. Desigur, eu le dau unele sfaturi monahiilor, discut cu ele, dar întotdeauna subliniez că în cele din urmă egumena trebuie să conducă mânăstirea. Din păcate, în multe mânăstiri se subapreciază însemnătatea egumenei sau a monahiei mai în vârstă.

„Până când omul se va conduce după voia şi mintea proprie nu va putea desluşi chemarea lui Dumnezeu”

Odată aţi spus că drumul monahismului trebuie ales cu mare atenţie. Ce aţi avut concret în vedere?

Că trebuie să excluzi la maxim voia proprie şi să o primeşti pe cea a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, să nu te încrezi în cunoştinţele proprii şi în mintea mărginită, ci în aceea că inima va primi voia lui Dumnezeu, se va deschide pentru ca Sfântul Duh să o înmoaie şi să‑i dea posibilitatea de a desluşi binele şi răul, ce este folositor şi ce nu.

Şi principalele ajutoare pentru aceasta sunt Tainele – Spovedania şi Împărtăşania?

Mai întâi de toate, da. Se poate spune că există un întreg sistem în care omul trebuie să trăiască şi să se dezvolte: rugăciunea, Tainele, dezvăluirea gândurilor, Spovedania şi altele. Trebuie să ne eliberăm de „fărâmiţarea” care a intrat în viaţa omului ca urmare a falsei învăţături catolice. Părintele Iustin Popovici a spus odată că principalul păcat al catolicilor este papismul, iar la protestanţi faptul că fiecare dintre ei are un papă – aceasta e şi mai rău. Această separare şi subliniere a elementului uman nu sunt deloc folositoare pentru mântuire. Aceasta împiedică dezvoltarea duhovnicească, pentru că atunci când pe primul plan se află un om, în cele din urmă pentru Dumnezeu nu se mai găseşte loc. Şi chiar dacă el consideră că se încredinţează voii lui Dumnezeu, de fapt nu este aşa nici pe departe – aceasta e o autoamăgire, care va fi întotdeauna un obstacol în comunicarea cu Dumnezeu.

Dar cum să înţelegi ce este voia lui Dumnezeu? Unul din Părinţii Bisericii spunea: „Pentru a înţelege voia lui Dumnezeu, trebuie să o cunoşti, ceea ce înseamnă o trudă mare şi dureri.”

Vedeţi, ascultarea este cea mai importantă în viaţa monahală, îndeobşte în viaţa creştinului. Până la adevărata, sincera ascultare, omul poate să ajungă numai prin smerenie şi blândeţe. Numai în acest caz va fi capabil să ia în seamă glasul lui Dumnezeu, să audă voia Domnului. Până când omul se va conduce după voia şi mintea proprie nu va putea desluşi chemarea lui Dumnezeu. O vieţuire zăvorâtă, de pustnic, cere o mare experienţă în ascultare, care este posibilă anume într‑o comunitate monahală. În tradiţia monahală, de obicei monahii nu pleacă devreme în zăvorâre sau pustnicie – aceasta vine după mulţi ani de viaţă de obşte, în decursul căreia omul îşi înfrânează părerea exagerată despre sine şi capătă deprinderea ascultării.

Cum trebuie să alegi mânăstirea?

Dacă omul are o năzuinţă pentru monahism, trebuie să asculte această chemare şi să aleagă în mod raţional o anumită mânăstire. Aşezămintele sunt diferite. În lumea ortodoxă, fiecare obşte monahală are chipul şi particularităţile sale. Trebuie să alegi ceea ce îţi merge la inimă. Unuia îi place să lucreze cu mâinile, altuia îi place o activitate mai contemplativă. De aceea, în alegerea mânăstirii trebuie să te orientezi după înclinaţiile individuale. Pentru aceasta şi există instituţia ascultării. Eu, de exemplu, am ales în decursul a opt ani. (Zâmbeşte.)

Cum trebuie să reacţioneze creştinii la genocidul – care a căpătat un caracter groaznic de epidemie – fraţilor şi surorilor noastre în Hristos din Siria, Metohia, Kosovo, Serbia? Ce este aceasta: o islamizare activă sau acţiunile extremiştilor radicali, ale bandiţilor, care doar se ascund în spatele islamului? Preafericitul Patriarh al Moscovei şi Întregii Rusii, la o Liturghie în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, a citit credincioşilor prezenţi scrisoarea Patriarhului Antiohiei, în care acesta cerea ajutorul întregii lumi, subliniind că situaţia este într‑un stadiu atât de înfricoşător încât este nevoie de un ajutor nu doar cu rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu, ci, în primul rând, cu fapte. Totuşi, în comunitatea creştină predomină convingerea că trebuie să ajutăm numai prin rugăciune.

Eu nu recunosc expresia „trebuie să ajutăm doar prin rugăciune”. Faptul că noi, creştinii, putem doar să ne rugăm, este probabil o închipuire. Fără îndoială, rugăciunea este baza şi puterea noastră esenţială. Dacă, totuşi, spunem „noi putem doar să ne rugăm”, această expresie nu ne va duce cu gândul unde trebuie. Da, noi trebuie să ne rugăm, dar, de asemenea, este nevoie să înţelegem că oamenii deseori sunt nevoiţi, în virtutea diferitor circumstanţe ale vieţii, să‑şi modereze afirmaţiile. Iar dacă Patriarhul Antiohiei spune aceasta, înseamnă că o face bazându‑se pe experienţa ţării sale, unde creştinii şi musulmanii au convieţuit în pace. Eu cred că nu este corect să spunem că acolo acţionează exclusiv extremiştii. Citiţi Coranul şi veţi vedea că ideile acestea sunt conţinute chiar în fundamentul islamului. Extremismul este prezent acolo, neîndoielnic. Şi alţi arhierei din Răsărit vorbesc deschis că ei cunoşteau din copilărie aceste caracteristici ale islamului. Eu slujesc deseori în Ierusalim. Acolo, de exemplu, chiar de praznicul Preasfintei Treimi, lângă biserica ortodoxă, muezinul strigă din moschee că ei cred în Singurul Dumnezeu, care nu are copii, nici un Fiu ori Sfântul Duh şi altele asemenea. Se face aceasta fără sfială, deşi aceşti oameni nu sunt chiar extremişti. Ce este aceasta? O propagandă vădită, neacoperită, împotriva creştinismului! Ei ştiu foarte bine ce fac scandând aceste lozinci în timpul unuia dintre cele mai importante praznice creştine – Cincizecimea, ziua de naştere a Bisericii.

Islamul, din rădăcinile sale, este antiuman. Priviţi la ramadan – acesta este omucidere, o ucidere a trupului omenesc. Am văzut cum oamenii ajung la spital când ţin ramadanul. Nu mănâncă întreaga zi, nu beau în timpul unei arşiţe cumplite, iar noaptea îşi umplu stomacurile până la pierderea cunoştinţei – aceasta este o nebunie! Trebuie să privim dreptatea în faţă: toate acestea sunt inumane, îndreptate împotriva omului.

Da, au fost vremuri când musulmanii se străduiau să trăiască paşnic alături de vecinii lor, chiar recunoşteau că noi, creştinii, suntem tot oameni. Dar pentru mulţi această vreme a trecut şi acum îşi arată adevăratul lor chip.

„Un război țintit împotriva creştinilor”

Cu alte cuvinte, când unii susţin că ceea ce se întâmplă astăzi în Siria şi în alte ţări străvechi creştine este doar politică şi nu un război religios împotriva creştinismului sunt, în realitate, departe de adevăr? Independent de ceea ce este de fapt, noi putem să spunem că creştinii ucişi în zilele noastre pentru credinţă sunt mucenici?

Fără îndoială! Are loc un război ţintit împotriva creştinilor. Kosovo a fost primul în această listă a distrugerii, a ştergerii de pe faţa pământului a teritoriilor creştine, apoi Cecenia. Vedeţi, o ţară creştină de la începuturi a fost pur şi simplu dată, oferită musulmanilor. Continuă distrugerea bisericilor, torturile, barbariile, omorurile. Kosovo, Cecenia, Siria, Egipt…

Aceşti extremişti, aceiaşi islamişti anunţă că următoarea lor ţintă este Rusia. Ce trebuie să facem – să sporim rugăciunile?

Esenţial este ca noi să fim creştini adevăraţi. Aceasta înseamnă participarea noastră continuă la Sfintele Taine ale Bisericii. Şi dacă Dumnezeu îi va da cuiva cununa mucenicească, înseamnă că acel om a meritat‑o şi trebuie să o primească cu vrednicie.

Interviu realizat de Cristina Poliakova

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă
Sursa: www.pravoslavie.ru