Revista:

Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev „Nesfinții sfinți” ai Rusiei străvechi

nesfintii sfinti

La începutul secolului XIII, din corespondenţa Episcopului Simon de Vladimir şi a monahului Policarp de la Mânăstirea Peşterilor din Kiev, a apărut una dintre cele mai cunoscute opere ale literaturii ruse străvechi. Aceasta îmbină învăţături şi naraţiuni care ne fascinează şi în ziua de astăzi.

Pricina apariţiei acestei opere monumentale a fost nemulţumirea lui Policarp faţă de situaţia sa şi dorinţa de a deveni Episcop. Acesta avea o protectoare de rang înalt – cneaghina Verhuslava –, care dorea să‑l facă arhiereu de Smolensk şi Iuriev, însă primul Episcop de Vladimir, de care depindea numirea lui Policarp, hotărâse că este încă devreme ca acesta să părăsească mânăstirea. Simon îi scrie prietenului său, sfătuindu‑l să rămână în mânăstire şi să nu caute puterea. Pentru a ilustra sfinţenia Lavrei Peşterilor din Kiev, arhiereul aduce ca exemplu câteva povestiri din viaţa nevoitorilor de acolo.

Cuvintele lui Simon l‑au influenţat atât de mult pe Policarp, încât acesta devine un adevărat cronicar al mânăstirii întemeiate de Cuvioşii Antonie şi Teodosie de la Pecerska. Până în veacul al XV‑lea, în componenţa Patericului nu a existat hagiografia Cuviosului Teodosie de la Pecerska, iar până în veacul al XVII‑lea nici hagiografia Cuviosului Antonie.

Pierderea hagiografiei Sfântului Antonie de la Pecerska

Problema consta în faptul că hagiografiile întemeietorilor mânăstirii apăruseră încă de la sfârşitul secolului XI. Viaţa Cuviosului Teodosie a fost scrisă, cel mai probabil, de Nestor Cronicarul, înainte de anul 1088.

Viaţa Cuviosului Antonie, apărută aproximativ în aceeaşi perioadă, nu a avut o mare răspândire. La începutul secolului al XIII ‑lea, acest text încă era cunoscut alcătuitorilor Patericului, dar spre a doua jumătate a secolului XV – timpul în care au fost alcătuite prima şi a doua ediţie a lui Casian monahul –, hagiografia întemeietorului mai în vârstă al mânăstirii a fost pierdută şi în componenţa operei a intrat viaţa Cuviosului Teodosie, scrisă de Nestor Cronicarul.

Uitarea textului nu a fost întâmplătoare – scrierea hagiografică a Cuviosului Antonie a fost întocmită de greci, care doreau să arate că fondarea mânăstirii a fost lucrarea lor.

Însă tradiţia teodosiană, pe care o urmau şi Simon, şi Policarp, dimpotrivă, socoteşte că aşezământul din Kiev este un centru cultural al ortodoxiei ruse, unde au fost educaţi Episcopi noi, unde mergeau cneji şi unde se desfăşurau drame ce i‑ar fi făcut geloşi chiar şi pe autorii de scenarii moderne.

Tradiţional, scrierea începe cu o povestire despre zidirea bisericii principale, închinată Adormirii Maicii Domnului, însă nucleul tematic al Patericului presupunea altă compoziţie.

Primele trei povestiri ale Episcopului Simon sunt dedicate unor mucenici pentru Hristos: monahul Eustratie, pe care l‑a răstignit un evreu; Cuviosul Nicon, pe care l‑au torturat hunii, dorind să primească în schimbul lui o recompensă solidă; Cuviosul Kukşa, pe care l‑au omorât slavii păgâni din Apus.

Pricinile suferinţelor fiecăruia dintre cei trei sfinţi erau diferite. Călăul lui Eustratie îl obliga prin chinuri să se lepede de Hristos. Stăpânitorul Cuviosului Nicon s‑a tulburat mai întâi din cauza refuzului sfântului de a cere bani de la rudele sale pentru eliberarea din captivitate, apoi i‑a tăiat monahului tendoanele de la picioare, ca acesta să nu poată fugi. Cuviosul Kukşa a fost omorât de păgânii pe care i‑a înfuriat o predică de mare răsunet, însoţită de minuni.

Alcătuitorii Patericului Lavrei Peşterilor, desigur, nu tindeau să ilustreze viaţa în toată plinătatea ei (stilul biografic are alte obiective), în schimb au reuşit să arate varietatea căilor sfinţeniei şi ale păcatului, conflictul între pământesc şi ceresc.

Începutul acestui fapt a fost pus încă în Viaţa Cuviosului Teodosie de la Pecerska: în povestirea despre copilăria sfântului, Nestor Cronicarul se îndepărtează de la schemele tradiţionale ale genului biografic şi arată lupta înverşunată a adolescentului cu mama sa pentru dreptul de a pleca la mânăstire. Această istorie a avut un final fericit – mama s‑a împăcat cu fiul şi şi‑a sfârşit zilele în Mânăstirea Sfântului Nikola din Kiev.

Dezbateri despre credință între reprezentanții diferitor popoare

În Viaţa Sfântului Teodosie apar şi istorisiri „incorecte politic”, după criteriile vremurilor actuale, despre dezbaterile cu evrei, păgâni şi armeni. După mărturiile lui Nestor, Cuviosul Teodosie pleca uneori în taină, noaptea, prin Kiev, pentru a discuta cu evreii despre credinţă. Hagiograful nu relatează cititorilor amănuntele şi rezultatele acestor dispute, dar în Patericul de la Pecerska se pot găsi mărturii despre faptul că în Kiev izbucneau mereu dezbateri despre credinţă între reprezentanţii diferitor popoare.

Istorisirea despre Agapit tămăduitorul ne povesteşte despre competiţia între monahul care lecuia cu ierburi şi cu puterea rugăciunii şi un doctor profesionist, armean după credinţă. Ultimul era omologul medieval al doctorului House [autorul se referă la un serial american de mare succes, al cărui personaj principal este un doctor diagnostician – n. trad.] şi putea să prezică vremea sfârşitului unui bolnav după puls, după aspectul exterior şi după starea lui. În plus, doctorul refuza uneori să trateze bolnavul dacă moartea sa era apropiată. Punctul culminant al istorisirii devine chiar prezicerea morţii lui Agapit. Pentru a aprecia starea sa, armeanul îl ia de mână, apoi sfântul află neortodoxia doctorului. Mai departe, doctorul promite că se va tunde în monahism dacă sfântul nu va muri la vremea prezisă. Nu este greu să ghicim că Sfântul Agapit se vindecă, iar Biserica Ortodoxă dobândeşte un nou monah.

Istorisirea despre Agapit tămăduitorul ne povesteşte despre competiţia între monahul care lecuia cu ierburi şi cu puterea rugăciunii şi un doctor profesionist, armean după credinţă. Ultimul era omologul medieval al doctorului House [autorul se referă la  un serial american de mare succes, al cărui personaj principal este un doctor diagnostician – n. trad.] şi putea să prezică vremea sfârşitului unui bolnav după puls, după aspectul exterior şi după starea lui. În plus, doctorul refuza uneori să trateze bolnavul dacă moartea sa era apropiată. Punctul culminant al istorisirii devine chiar prezicerea morţii lui Agapit. Pentru a aprecia starea sa, armeanul îl ia de mână, apoi sfântul află neortodoxia doctorului. Mai departe, doctorul promite că se va tunde în monahism dacă sfântul nu va muri la vremea prezisă. Nu este greu să ghicim că Sfântul Agapit se vindecă, iar Biserica Ortodoxă dobândeşte un nou monah.

Cuviosul care învie morții

Patericul de la Pecerska, spre deosebire de Viaţa Sfântului Teodosie, se raportează într‑un mod foarte interesant la moarte.

Este puţin probabil să se găsească alt text hagiografic din vechea Rusie în care moartea să fie descrisă atât de real şi obişnuit.

Cea mai macabră povestire este socotită cea despre Marcu groparul. Acesta săpa în peşterile de la Pecerska gropi pentru înmormântarea monahilor. Era o muncă foarte grea, care cerea mari eforturi. Alcătuitorii Patericului menţionează în mod special faptul că Sfântul Marcu înmormânta monahii fără să ceară vreo răsplată. În alte aşezăminte monahale, iar câteodată şi în Lavra Pecerska din Kiev, grija pentru bolnavi şi decedaţi era legată de mărimea pungii cu bani a celor din urmă, fapt despre care se poate afla chiar din textele Patericului.

Cuviosul Marcu putea, de asemenea, să învie morţii pentru un timp scurt. Odată, pentru că s‑a îmbolnăvit, nu a izbutit să pregătească un mormânt şi l‑a rugat pe cel adormit să mai aştepte o noapte şi o zi. Fratele a deschis ochii, s‑a aşezat şi a înţepenit cât i‑a cerut cuviosul. După ce sfântul a terminat de pregătit locul de veci, adormitul s‑a culcat în mormânt şi a murit definitiv.

O istorie şi mai uimitoare s‑a întâmplat cu Atanasie Zăvorâtul, care a înviat din morţi şi a petrecut mulţi ani în tăcere şi zăvorâre deplină, chemându‑i doar, câteodată, pe fraţi la pocăinţă.

Dacă trecem însă de la componenta hagiografică la cea istorică, Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev reprezintă o culegere de texte unică prin complexitatea lor. De la începutul secolului XV până în secolul XVII, de la o ediţie la alta, erau adăugate texte noi. Mai întâi a fost Viaţa Cuviosului Teodosie de la Pecerska, care a fost schimbată special pentru Pateric. La textul lui Nestor Cronicarul a fost adăugat un episod despre sfânt care, înainte de moarte, l‑a rugat pe cneazul Kievului, Sviatoslav, să ia lavra sub ocrotirea sa şi să o protejeze de atacurile din partea puterilor laice şi bisericeşti. La jumătatea secolului XV, această adăugire a slujit ca un fel de act protector pentru aşezământ, care îşi apăra independenţa şi dreptul la autoadministrare.

În componenţa Patericului au intrat, de asemenea, texte de letopiseţ despre întemeierea Lavrei Peşterilor şi despre primii monahi ai acestui aşezământ. Acestea au fost luate din Cronica vremurilor trecute* sau Cronica lui Nestor, autorul acesteia fiind un alt cronicar Nestor, ale cărui moaşte se pot vedea şi acum în peşteri.

La începutul veacului XVII, în Pateric au fost adăugate povestiri despre monahi luate * Cronica vremurilor trecute este o istorie a Rusiei kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă prin anul 1113, la Kiev. Această lucrare este considerată una dintre sursele fundamentale folosite pentru interpretarea istoriei timpurii a slavilor răsăriteni. din Viaţa Sfântului Teodosie de la Pecerska, a fost scrisă o nouă hagiografie a Sfântului Antonie de la Pecerska, în locul celei pierdute, şi de asemenea povestiri despre călugări care au trăit după veacul al XIII‑lea.

Un călugăr vindecat de Sfântul Pimen

Toate acestea oferă cititorului posibilitatea unică de a afla din primele surse despre viaţa şi obiceiurile Rusiei străvechi. Monahii şi mirenii sunt înfăţişaţi în toată diversitatea naturii umane. Astfel, de exemplu, în istorisirea despre Sfântul Cuvios Pimen se vorbeşte despre un călugăr nepăsător, pe care Sfântul Pimen l‑a vindecat în schimbul
promisiunii de a‑l îngriji (cuviosul suferea de o boală grea, nu putea să meargă şi mirosea foarte urât). Fratele vindecat nu şi‑a îndeplinit promisiunea şi cuviosul suferind rămânea fără apă zile întregi. Să observăm că toate acestea se petreceau într‑o mânăstire de obşte, unde exista o încăpere specială pentru vieţuitorii bătrâni şi bolnavi, însă trupul cuviosului emana un miros atât de neplăcut încât nimeni nu voia să‑l ajute.

Aceasta şi alte povestiri ale Patericului Lavrei Pecerska de la Kiev surpă reprezentarea evlavioasă a cititorului, uneori falsă, despre mânăstire ca despre un adăpost doar al sfinţilor. Şi Nestor Cronicarul aduce în Viaţa Sfântului Cuvios Teodosie de la Pecerska exemple ale faptului că sfinţenia aşezământului este direct legată de personalitatea întemeietorului ei mai tânăr. Imediat ce Sfântul Teodosie a trecut la Domnul, pe 3 mai 1074, în mânăstire au început vrajbele, iar obştea şi‑a ales un egumen împotriva voinţei sfântului, iar viaţa aspră de obşte a început încetul cu încetul să se prăbuşească.

Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev propune cititorului să se adâncească în viaţa de zi cu zi a monahismului rus, cu toate valorile şi neajunsurile sale.

Andrei Zaiţev

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă