Revista:

Care este modelul politic compatibil cu ortodoxia? – Dezbatere cu Mihai Neamţu şi Radu Preda

Soldati comunisti pazind granita dintre Berlinul de Est si cel de Vest

Conservatorii şi progresiştii sunt cele două tabere care se înfruntă în prezent în parlamentele țărilor democrate. Progresiștii domină arena dezbaterilor politice și au reușit, în marea majoritate a cazurilor, să își impună agenda. Despre aceste tabere vom mai tot auzi în acest început de mileniu III, pentru că ele vin să dezbată probleme legate de valorile societăților occidentale. Şi când vorbim despre valori, deja nu mai vorbim doar de politică şi ajungem, evident, la credinţă. Spre exemplu căsătoria cuplurilor homosexuale, care tocmai a fost legiferată și în Germania, este una dintre doleanțele repetate ale progresiștilor, care au cerut-o și în țara noastră, ignorând datul fundamental al României și anume masiva noastră apartenență la ortodoxie.

Dar cum, mai nou, există credincioși practicanți care îi simpatizează chiar și pe progresiști îmi propun în dezbaterea de față să examinez o problemă foarte sensibilă: care ar fi modelul politic pe care îl pot agrea creștinii în general și ortodocșii în special? Există pentru ei un anumit tip de partid? Pentru că e limpede pentru orice credincios echilibrat că un creștin trebuie să se implice în politică, altminteri cetatea rămâne pe mâinile celor fără Dumnezeu. Iar asta știm unde duce din istoria sângeroasă a secolului XX.

Participanții la această dezbatere sunt domnul Radu Preda, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj și domnul Mihai Neamțu, doctor în telogie și, foarte important, singurul intelectual din România care și-a asumat sarcina infernală a ridicării de la zero a unui partid conservator.

Mihail-Neamtu

Mihai Neamţu: „Busola trebuie să fie: Hristos şi femeia samarineancă”

Domnule Mihai Neamţu, dumneavoastră aţi încercat, ca teolog, să ieşiţi în cetate şi să faceţi un partid – Noua Republică. Din această perspectivă aș vrea să vă întreb, până la urmă, creştinul ar trebui să aibă un partid sau un model politic specific sau nu?

M.N.: Am să răspund raportându-mă la ceea ce pare inactual. La ora la care vorbim există un tumult social în România – se discută despre noul guvern, vechiul guvern… O spun sub presiunea clipei, încercând să mă înalţ către veşnicie: nouă, oamenilor de rând, nu ne este deloc simplu să ne rupem de şuvoiul lucrurilor urgente pentru a discuta despre lucrurile importante. De fapt, le şi confundăm: lucrurile urgente ni se par importante şi nu realizăm că lucrurile cu adevărat importante pot fi uneori amânate, dar cu un mare cost. Ce înseamnă să amâni lucrurile importante? Înseamnă să nu-ţi pui întrebările de bază, bunăoară: care sunt valorile care reprezintă pentru mine o busolă?
Cuvântul „creştin” vine de la Hristos, Cel uns în veşnicie de Dumnezeu ca Fiu al Dumnezeului nevăzut. Hristos a făcut pentru noi o demonstraţie, într-o întâlnire care este cea mai lungă naraţiune din Evanghelii – o întâlnire absolut memorabilă cu femeia samarineancă. Să ţinem minte un detaliu: femeia samarineancă nu reprezenta o persoană coreligionară, care să fie din aceeaşi etnie, din aceeaşi matcă religioasă; ea nu reprezenta credibilitate, nu avea acces la educaţie. Cu toate acestea, nefiind evreică, nefiind bărbat, femeia samarineancă are cel mai isteţ, cel mai mintos dialog cu Hristos.
De ce spun asta: pentru că baza reflecţiei noastre politice e una spirituală. A fi în cetate, împreună cu celălalt, inclusiv cu cel care îţi este ţie străin de neam, străin de limbă, străin de credinţă, revine la a-ţi pune întrebarea: „Care este sursa demnităţii lui?” Or, Hristos restaurează demnitatea femeii samarinence prin aceea că îi dă atenţie – ceea ce noi nu facem cu cei din jurul nostru; prin aceea că îi dă importanţă – ceea ce, de multe ori, noi nu facem cu aceia care nu au etichetă. Noi dăm importanţă oamenilor care sunt faimoşi, care au un soi de prestigiu social, public, oamenilor care au parte de PR. Or, Hristos vine şi restaurează demnitatea unei persoane care, altminteri, pentru evreii de odinioară era – iertaţi-mă – ca pentru un om venit din sectorul 1 care, să zicem, se întâlneşte cu locuitorii sectorului 5 din Ferentari. Aceasta era diferenţa.
Pentru noi, politica, asemenea unei busole în viaţa cetăţii, nu poate fi decât una care slujeşte demnitatea umană şi care restaurează, în fiecare clipă, această demnitate intrinsecă. Vă întreb acum: suntem noi astăzi, în România, în situaţia de a vedea oameni politici care restaurează demnitatea? Sau, dimpotrivă, suntem într-o situaţie în care vedem oameni politici care se bucură să vadă sclavia, frica, teama adâncită în sufletele oamenilor? Restaurează cineva verticalitatea, conştiinţa? Dă cineva omului din faţa lui sentimentul unei eliberări de frică, condiţionare, ierarhii ş.a.m.d.? Ori, mai degrabă, avem de a face cu o manipulare vulgară şi crasă a celor mai pavloviene reflexe animalice de care omul este în stare; avem de a face cu un sistem de masificare a conştiinţei individuale şi personale, aşa încât oamenii să răspundă la comandă, după un model colectivist demn de regimul comunist sau de regimul nazist. Eu am sentimentul că suntem încă departe de a restaura – prin politică, prin dialog social, prin ceea ce noi facem în fiecare zi – demnitatea omului din faţa noastră. Deci, busola asta trebuie să fie: Hristos şi femeia samarineancă.

„Această demonică treime a răului – crimă, minciună şi furt sau rapt – este opusul treimii binelui, care este binele, adevărul şi frumosul”

Bun, acestea sunt nişte valori. Aţi mers deja într-o sferă foarte înaltă şi aţi pus faţă în faţă realitatea politicii româneşti, care ştim cum e, cu bune, cu rele, mai mult rele… Important, însă, pentru viitor, este să creionăm, dacă este posibil, un model de idei politice, o sumă de trăsături pe care ar trebui să le aibă o partidă politică adecvată pentru creştini. Există aşa ceva? Sau creştinii, de fapt, trebuie să se regăsească în toată oferta partidelor politice? Poţi fi creştin de stânga sau creştin de dreapta?

Pentru mine, aceste distincţii sunt uşor depăşite. Există vârste în viaţa unui om când poţi să fii atras, bunăoară, mai mult de un mesaj despre solidaritate – şi asta înseamnă să fii mai mult de stânga – şi sunt vârste când eşti atras mai mult de un mesaj al libertăţii şi al responsabilităţii individuale – şi atunci eşti un om de dreapta. Înţeleg asta.

Şi creştinul poate să treacă prin toate aceste vârste? Hristos nu intră în coliziune cu astfel de alegeri?

Nu, pentru că e vorba de autenticitate. Dacă trăieşti în acord cu valorile pe care le profesezi, atunci eşti mult mai aproape de Hristos decât dacă trăieşti în minciună. Problema este când tu spui, public, că iubeşti săracii, că tu suferi în fiecare clipă pentru soarta celor marginalizaţi – şi când cineva te vizitează, pe tine, mare cavaler al social-democraţiei, te găseşte într-unul dintre palatele cele mai exorbitante ale sud-estului european. Deci, problema mea nu este cu o doctrină anume, ci cu inautenticitatea, cu falsul, cu ipocrizia unora care profesează nişte valori pe care nu le trăiesc. Creştinii trebuie să trăiască în adevăr, şi când trăiesc în adevăr nu trebuie să se teamă că sunt mai aproape de o doctrină sau mai departe de alta. Din punctul meu de vedere, aceasta ar fi o falsă problemă.

Deci, dvs. credeţi că, de fapt, conştiinţa creştinului poate să baleieze pe tot spectrul politic. Poate să fie creştinul în tinereţe, să zicem, comunist? În America Latină teologia catolică a accesat această idee cu Hristos şi Che Guevara la un locm, prin așa numita teologie a eliberării.

Eu am spus că există nuanţe, n-am vorbit de extreme. Din punctul meu de vedere, comunismul reprezintă o formulă extremistă prin care omul se raportează la celălalt suspendând principii morale precum respectul faţă de proprietate, care e statuat chiar în Decalog: să pofteşti la femeia aproapelui tău, la averea aproapelui tău e un păcat. Proprietatea este clar protejată de civilizaţia Decalogului, iar comuniştii suspendă asta.

Dar comuniştii spuneau că prima comunitate din Ierusalim a fost o comunitate tipic comunistă, când erau bunurile în comun…

Cu menţiunea fundamentală că tot ce au făcut primii creştini a fost de bunăvoie, a fost un răspuns la o chemare a Duhului, pe care o resimt astăzi şi monahii, care abandonează lumea şi lasă toate proprietăţile lor în mod voluntar – dar nu într-un mod forţat, aşa cum s-a întâmplat în comunism.

Deci comunismul e, până la urmă, un jaf, un rapt.

Comunismul s-a născut din crimă. Avem 100 de ani de la Revoluţia bolşevică, atunci când au fost decapitaţi, în primul rând, reprezentanţii familiei Romanovilor şi tot ceea ce însemna elită aristocratică rusă, în 1917-1918 – un adevărat măcel s-a petrecut acolo. După crimă a urmat minciuna, când s-a spus un neadevăr despre această acţiune criminală a bolşevicilor; iar după minciună a urmat raptul, furtul. Această demonică treime a răului – crimă, minciună şi furt sau rapt – este opusul treimii binelui, care este binele, adevărul şi frumosul.
Dacă comunismul este incompatibil cu creştinismul, am să spun acelaşi lucru şi despre nazism, unde avem ura de rasă ca fiind un act fondator de cetate pentru nazişti. Am polemica mea cu unii nostalgici care se gândesc că Mişcarea Legionară ar fi o formulă creştină – şi le spun că oriunde apare crima, chiar şi crima din răzbunare, incompatibilitatea dintre cruce şi revolver mi se pare evidentă. De aceea, când am dat răspunsul acesta legat de nuanţe, m-am referit la un cadru specific civilizaţiei europene, unde nu există agresiune fizică asupra celuilalt, nu există furt – cadrul acesta este un cadru democratic în care noi încă ne manifestăm în România. De aceea am dat un răspuns specific anului 2017. Nu vreau să-i demonizez nici pe oamenii care au înclinaţii de stânga, nici pe cei care au înclinaţii de dreapta şi merg la biserică – dar vreau să-mi pun întrebarea legată de autenticitate, căci toţi trebuie să fim autentici. Întrebarea este dacă cei care profesează o doctrină sau votează cu un partid sunt şi ei, până la capăt, în acord cu ceea ce declară.

„Este o luptă împotriva tradiţiei, împotriva antropologiei creştine”

Poate fi creştinul – că am trecut de extremele secolului trecut –, poate fi creştinul progresist?

Acum discutăm despre nişte provocări noi, care ne scot din discuţia iniţială. Discuţia iniţială era în nişte cadre pe care eu le-am imaginat ca fiind specifice României de tranziţie. În tranziţie, noi am avut un PNŢCD, un partid creştin-democrat; am avut un partid care s-a pretins a fi social-democrat – au fost şi social-democraţi apropiaţi de Biserică – de ce să negăm asta? –, grupul de la Cluj are şi acum oameni care sunt relativ apropiaţi de Biserică, cei din PSD; şi în Partidul Naţional Liberal am cunoscut oameni cu sensibilitate creştină. A apărut, mai nou, partidul acesta numit Uniunea Salvaţi România, unde, iarăşi, am văzut două filoane – unul conservator, reprezentat de Clotilde Armand, şi celălalt progresist, reprezentat de unii mai degrabă necunoscuţi, dar care sunt foarte agresivi. Pe aceşti progresişti eu i-aş descrie aşa: nu sunt neapărat oameni răi, care să-şi dorească distrugerea tradiţiei, în prima lor fază; mulţi dintre ei sunt idioţii utili ai unei lupte ale cărei semnificaţii le scapă. Lupta aceasta e dată de mulţi ani în Occident şi este o luptă împotriva tradiţiei, împotriva antropologiei creştine, o luptă împotriva valorilor care pe noi ne-au fondat ca civilizaţie – civilizaţia nord-atlantică.

Uneori îmbracă forme de luptă directă împotriva Bisericii. Acum un an şi ceva, un Cardinal al Bisericii Romano-Catolice, Cañizares Llovera, Arhiepiscop de Valencia, a fost trimis în judecată. Liderul Podemos din acea regiune, unde Podemos deţine majoritatea, a fost implicat direct în această acuză, a cerut trei ani de închisoare pentru Cardinalul care a denunţat existenţa unui „imperiu gay”. Bineînţeles, în cele din urmă judecătorul l-a achitat, dar faptul rămâne. Să vezi un Cardinal al Bisericii Catolice târât în proces pentru că predică ceea ce Biserica lui predică de 2.000 de ani!

Delictul de opinie a devenit un mare păcat în ochii seculariştilor. Am studiat puţin fenomenul şi apariţia troţkiştilor de la Podemos conduşi de Pablo Iglesias Turrión, un tânăr de 37 de ani care îl regretă public pe Lenin – sunt lucrări „ştiinţifice” în care acest lider, mai la stânga stângii spaniole tradiţionale, regretă eşecul experimentului leninist…

„Premisa fundamentală a creştinismului este că noi suntem chemaţi să fim liberi”

Noi am trăit realizările măreţe ale experimentului leninist.

Da, noi am trăit „împlinirea măreaţă” a acestui experiment, el a trăit doar nostalgia.
Repet, în condiţiile în care noi demonizăm libertatea de expresie, ne îndepărtăm de ceea ce am numit valoarea fondatoare a civilizaţiei europene. Când spun civilizaţia europeană sunt foarte atent, pentru că nu mă refer doar la creştinism – eu cred că, de fapt, creştinismul a avut geniul de a integra şi depăşi, dialectic, toate intuiţiile morale ale tuturor celorlalte tradiţii sănătoase.
Gândiţi-vă la ce face, bunăoară, un zugrav care, la Suceviţa, se pune să picteze toată această prevestire a apariţiei Logosului: el se uită să vadă ce au făcut filosofii. Or, ce au făcut filosofii greci? La ei mă refer. Ei au exersat o facultate fundamentală, care este liberul-arbitru, şi au mai încercat să folosească cuvântul, într-un dialogos – într-un dialog care este specific civilizaţiei noastre. Noi suntem, de fapt, rezultatul acestei fecundări a civilizaţiei dialogului într-o cultură a decalogului. Dacă noi suntem ceea ce suntem, este pentru că am învăţat să dialogăm. Când tu interzici omului din faţa ta să aibă un punct de vedere; când anulezi libertatea de expresie, îndrăzneala, parrhesia despre care vorbeau vechii greci înainte chiar de creştini; când tu anulezi libertatea cuvântului, de care s-a folosit Pavel în Areopag, de care S-a folosit Hristos în dialogul cu cei care Îl persecutau, de care s-au folosit Aristotel, Socrate şi toţi marii gânditori ai lumii antice; când tu anulezi, în secolul XXI, această libertate de expresie şi pretinzi că nu ai voie să ai un punct de vedere – chiar şi unul vehement, cum a fost punctul de vedere al acestui Cardinal –, când tu faci asta, tu ataci, subminezi bazele unei civilizaţii politice. Or, progresismul nu poate fi, atunci, compatibil cu creştinismul, pentru că tu răstorni premisa de bază. Premisa fundamentală a creştinismului este că noi suntem chemaţi să fim liberi – a spus-o Sfântul Apostol Pavel.

Radu Preda

Radu Preda: „Înregimentarea ideologică, din perspectivă creştină, este cel mai mare rău care se poate întâmpla”

Dle profesor Radu Preda, discutăm aici despre opţiunile pe care un creştin ar putea să le aibă pe eşichierul politic. Ce model este compatibil cu Evanghelia? Până acum, dl Mihai Neamţu a spus că orice model în afara extremelor este, până la urmă, compatibil, şi depinde, poate, şi de vârsta interioară a creştinului să-şi aleagă unul sau altul de pe eşichierul larg al partidelor actuale. Dvs. cum vedeţi problema?

R.P.: Nu l-aş contrazice pe Mihai Neamţu; cred că are dreptate într-un fel, pentru că, de multe ori, când discut cu cei din vestul Europei, cu prietenii din ţările occidentale, le atrag atenţia asupra faptului că în partea răsăriteană a Europei, după 1989, din fericire – şi subliniez acest lucru – nu au apărut partide ortodoxe în ţările majoritar ortodoxe.

Dar de ce „din fericire”? M-aş fi aşteptat să regretaţi faptul acesta.

Nu, pentru că noi nu avem o cultură civică similară, nici măcar prin câteva puncte eventual, celei pe care au avut-o societăţile şi Bisericile din Europa Occidentală. Nu poţi aştepta să ai angajamente civice consistente în societăţi majoritar rurale, cu puseurile autoritariste de-a lungul unui mileniu întreg aproape. E limpede că înregimentarea ideologică, din perspectivă creştină, este cel mai mare rău care se poate întâmpla.

De ce e cel mai mare rău?

Pentru că noi am întâlnit în Est, dar şi parţial în Vest, o serie de promisiuni mântuitoare, politic vorbind, care s-au transformat în tot atâtea crime. E de ajuns să ne gândim la promisiunile salvatoare ale nazismului şi ale comunismului, creştin fiind, ca să fii foarte circumspect, foarte rezervat. De aceea cred eu că învăţătura noastră de minte din istoria recentă, cel puţin – ca să nu ne mai gândim la perioada bizantină sau la comandamentele evanghelice propriu-zise din epoca respectivă, care, oricum, au fost revoluţionare, în sensul bun al termenului –, te face să fii, aşadar, circumspect şi să ai o dialectică în raportarea ta la politică. Pe de o parte, să fii loial, ba chiar să fii o parte activă a ceea ce înseamnă statul de drept – adică să-ţi placă şi să susţii respectarea regulilor, să te şi implici în politică; pe de altă parte, să te implici în funcţie de context.

„Suspiciunea constructivă este formula cea mai potrivită – să nu delegăm autorităţii politice funcţii mesianice”

De altminteri, cred eu că un creştin care vrea să se implice în viaţa cetăţii, în Europa de Est cel puţin, şi mai cu seamă la noi, trebuie să aibă un discernământ al contextului. Pentru că dacă operăm cu formule gen stângă-dreaptă-centru – liberalism-conservatorism-comunism, sau mai ştiu eu ce, nu ajungi prea departe. Ba ajungi în situaţia paradoxală de a alimenta, din perspectivă creştină, o tendinţă sau alta, ceea ce nu este cazul. Pentru că noi avem această experienţă a anexării Bisericii de tot felul de titulari ai puterii, începând de la puterea de tip monarhic şi până la cea de tip democratic.
Aşadar, pentru un creştin, astăzi, ortodox sau nu, cred că suspiciunea constructivă este formula cea mai potrivită. Adică, să nu delegăm autorităţii politice funcţii mesianice. E foarte important să nu alimentăm mesianismul politic.

Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea asta – până la urmă, asta trebuie să ne intre foarte bine în cap.

M.N.: Aş vrea să spun că, nu întâmplător, Iisus S-a întrupat pentru orice altceva, dar nu pentru a crea o republică ortodoxă. Deşi zeloţii asta ar fi vrut, ca El să devină un lider politic.
R.P.: Exact, un rege în lupta împotriva romanilor.

Mihai Neamţu: „Sunt momente în istoria unei naţiuni când este nevoie de o redeşteptare spirituală”

M.N.: Or, El nu a fost fondator de partid, nu a făcut o sectă. El a creat o realitate plecând de la omul lăuntric, despre care vorbeşte Pavel. El a lucrat cu inima, organul central al cunoaşterii, în timp ce noi, care lucrăm cu categoriile acestea ale lumii exterioare, ratăm uneori această întâlnire fundamentală cu inima.
Nu e mai puţin adevărat, însă, că sunt momente în istoria unei naţiuni când este nevoie – şi cred că România trece printr-o asemenea situaţie acum –, e realmente nevoie de o redeşteptare spirituală – ceea ce americanii numesc un awakening –, e nevoie de o trezire spirituală dintr-o stare de letargie, de depresie, de neîncredere – şi această trezire spirituală a unui popor poate să se producă cu ajutorul harului Duhului Sfânt. Nu am nici un dubiu că Dumnezeu lucrează în istorie şi că există momente în care un popor se pocăieşte, există momente în care un popor se trezeşte, după cum există momente în care un popor rătăceşte.

Fiindcă aţi pomenit de America, aş vrea să vă întreb pe amândoi: cum vedeţi ascensiunea lui Donald Trump, cel care încearcă, practic, să se coalizeze cu creştinii împotriva forţelor progresiste din interiorul Partidului Democrat? Dvs., dle Mihai Neamţu, aţi şi lansat de curând o carte – sunteţi primul autor român, de fapt, care se apleacă asupra subiectului Trump şi scrie un volum, Fenomenul Trump. Cum vedeţi dvs. acest fenomen, dle Radu Preda, ca expert în teologie socială?

Radu Preda: „Trump n-a promis nici pensii mai mari, nici o creştere teritorială a Americii…”

R.P.: Trump ajunge să-ţi devină simpatic, nu neapărat prin performanţa lui – dacă o fi existând, şi sper să existe –, cât mai cu seamă prin agresivitatea celor care îl contestă. Este limpede că, prin contrast, începi să te întrebi dacă nu cumva omul a atins un nerv atât de sensibil încât, practic, a dat peste cap tot organismul social al Americii – o ţară, de altminteri, foarte complexă, pe care noi de multe ori o caricaturizăm şi o reducem hollywoodian la diverse clişee pe care le privim servite şi gata comentate. Eu nu cunosc foarte bine America, Mihai Neamţu o cunoaşte mult mai bine. Am fost o singură dată acolo, am vorbit cu câţiva oameni din elita intelectuală americană, dar asta e tot, experienţa mea americană e cvasi-nulă. Dar din perspectiva unui est-european care se uită la calitatea mai mult decât îndoielnică a mai multor lideri din Europa, apariţia unui astfel de lider pe mine mă pune pe gânduri, pentru că, pe de o parte, îmi dau seama că el nu a apărut din neant, că mesajul lui nu a fost unul tipic populist, cum încearcă unii să-l eticheteze – pentru că populismul american n-are cum să fie de tip european…

Da, SUA fiindcă e un stat minimalist.

Da, Trump n-a promis nici pensii mai mari, nici o creştere teritorială a Americii – adică, toate promisiunile de care se folosesc populiştii în Europa n-au cum funcţiona acolo.

A spus, totuşi, că va face America great again.

Asta nici nu-i rău, acest motto ar trebui să fie, practic, în programul electoral al tuturor liderilor din orice parte a lumii. A face mai mare din nou – mai mare în sens de respect şi de importanţă – o ţară într-o perspectivă globală nu e neapărat ceva negativ.

Pentru noi, cu Rusia în coastă, s-ar putea să fie chiar ceva foarte bun.

Păi Rusia e mare deja. Soljeniţîn spunea foarte clar la un moment dat, când a refuzat avansurile guvernului Elţîn de a-l onora: catastrofa Rusiei provine din faptul că ea e deja mare, dar vrea să devină şi mai mare. Parcă îl aud, într-un reportaj din anii 1990, cum spunea că Rusia în sine, în substanţa ei istorică, e atât de mare, de complexă, de glorioasă, încât a-şi dori altceva decât ceea ce deja a reuşit să fie reprezintă, practic, pierzania ei.

Mihai Neamţu: „America creştină l-a susţinut pe Donald Trump şi pentru că s-a temut de alternativa Hillary Clinton”

M.N.: Eu aş spune că America creştină l-a susţinut pe Donald Trump şi pentru că s-a temut de alternativa Hillary Clinton, care a spus public lucruri care tulbură orice creştin: a spus că ea e de acord cu avortul în luna a noua – a spus-o public, în faţa a peste 500 de milioane de oameni care au ascultat ultima dezbatere. Or, lucrul ăsta este absolut tulburător.

Adică un bebeluş gata să fie născut să poată fi avortat?

Mai mult decât atât: este de acord ca Planned Parenthood, care este un departament guvernamental, o agenţie cu fonduri federale, să vândă părticele din corpul copilului avortat, pentru anumite cauze economice. Aceste lucruri sunt îngrozitoare, tulburătoare, şi nu pot să nu te revolte.
Ei, fondul ăsta de bun-simţ al unei Americi profunde, nu cea de pe cele două coaste, cum spunea şi profesorul Preda, nu America hollywoodiană, nu America glitz-ului new-yorkez – pe care Trump, de altfel, l-a cunoscut în tinereţea lui deloc spirituală (până la urmă nu a fost un om spiritual, trebuie să spun foarte clar lucrul acesta) şi deloc puritană, l-a adus până la urmă la putere pe Trump.

Cristian CURTE