Revista:

Cuvânt trezvitor al arhimandritului Melchisedec Velnic, stareţul Mânăstirii Putna, la praznicul Sfântului Voievod Ştefan

Melchisedec-Putna 03

Cuvânt trezvitor al arhimandritului Melchisedec Velnic, stareţul Mânăstirii Putna, la praznicul Sfântului Voievod Ştefan: „Suntem la marginea prăpastiei şi singura noastră şansă este aşezarea în propriile valori, găsirea direcţiei cu ochii aţintiţi la Hristos”

Anul acesta se împlinesc 513 ani de la adormirea Sfântului Ştefan cel Mare şi 25 de ani de la trecerea sa în rândul sfinţilor. Şi, ca în fiecare an, la început de iulie, oricare ar fi vremea, mii de români îşi îndreaptă paşii spre „Ierusalimul neamului românesc” – Mânăstirea Putna, acolo unde avem „Sfânt şi viu cu duhul / Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut”. Ce îi face pe aceşti români să alerge la mormântul marelui Ştefan, ce loc are „părintele Moldovei” în istoria mântuirii neamului românesc, dar şi cum ne înfăţişăm noi, cei de astăzi, în faţa Sfântului Voievod – sunt întrebări la care ne-a răspuns, cu generozitatea-i binecunoscută, părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul acestei importante aşezări monahale, ale cărui învăţături revarsă de fiecare dată cuvântul trezvitor de care avem atâta nevoie în vremurile deosebit de viclene pe care le trăim.

„Odinioară, primii creştini mergeau la mormintele martirilor”

Părinte stareţ, în fiecare an, la 2 iulie, când este ziua de prăznuire a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, tot mai mulţi români vin aici, la Mânăstirea Putna. Ce anume credeţi că îi aduce pe aceşti oameni la mânăstirea de suflet a Sfântului Ştefan?
La mormântul Sfântului Voievod Ştefan creştinii cred că vin din două motive. Cel dintâi motiv este acel simţământ, transmis nouă din moşi-strămoşi, acea simţire creştinească sau, mai bine zis, adânc creştinească; aşa cum odinioară, primii creştini mergeau la mormintele martirilor, acelaşi simţământ îl avem până în ziua de astăzi, aceeaşi chemare lăuntrică de a merge la mormintele mărturisitorilor. Aşa cum fiecare creştin ortodox se duce la mormântul mamei şi aprinde o lumânare – şi o mamă, prin naşterea de prunci, este o mamă martir –, aşa cred că şi la mormintele acelor mărturisitori ai credinţei şi ai neamului mergem pentru a aduce prinosul nostru de recunoştinţă. Acesta este un simţământ adânc întipărit în noi încă din primele veacuri creştine. De aceea, până astăzi, cu multă evlavie mergem la mormântul Domnului nostru Iisus Hristos la Ierusalim sau la alte locuri sfinte, la sfintele moaşte, la icoanele Maicii Domnului făcătoare de minuni. Un loc cum este mormântul Sfântului Voievod Ştefan este un loc, aş zice eu, harismatic, unde este o încărcătură spirituală deosebită, unde ne adunăm şi ne simţim în ceea ce este al nostru: în a fi români şi creştini. Un loc cum este mormântul Sfântului Voievod Ştefan te obligă să gândeşti şi să simţi altfel.
Al doilea motiv pentru care cred că vin tot mai mulţi români la mormântul Sfântului Voievod Ştefan este legat de vremurile prin care trecem. Vremuri destul de grele, vremuri ale necredinţei, căci necredinţa bântuie de la un capăt la altul al întregii lumi. Necredinţa, lipsa modelelor, faptul că învăţământul din şcolile de stat este aproape decăzut. Spun aceasta pentru că sunt scoase modelele din cărţile de istorie, iar cărţile de limba şi literatura română nu mai conţin acele pagini frumoase de formare, de îndrumare. Şi aceasta nu o spun numai eu, ci şi dascălii din şcoli. Deci, al doilea motiv este acest haos în care suntem împinşi de la o zi la alta să trăim – o lume fără Dumnezeu, o lume fără o moralitate bună, sănătoasă, o lume fără direcţie. O lume despre care se vrea să nu-şi mai cunoască rădăcinile şi să meargă după bunul plac al acelora care, din spate, conduc sau vor să conducă destinele acestei lumi. Deci, cred că foarte mulţi dintre creştinii noştri, dintre românii noştri, îşi dau seama de marginea prăpastiei la care suntem, de muchia de cuţit pe care am ajuns şi, de aceea, aleargă la mormântul Sfântului Voievod Ştefan ca la un izbăvitor, ca la unul care a ştiut să conducă destinele acestei ţări. Cred că votul pe care i l-a dat poporul român în anul 2006, ca cel mai mare român, a fost un vot pentru demnitate şi credinţă şi dragoste de valorile naţionale.
Amândouă aceste motive creează în sufletul românului o anumită stare de mulţumire şi de recunoştinţă, dar şi de cerere. De mulţumire şi recunoştinţă faţă de cel care s-a dăruit şi de cerere în sensul de a cere Slăvitului Voievod Ştefan ocrotire.

„Mitropolitul care l-a uns domn a zis despre Ştefan că «s-a împlinit cu el gândul lui Dumnezeu»”

Aş putea să mai adaug şi un alt motiv. El, Ştefan, a ştiut să pătrundă în inima acestui popor şi poporul l-a iubit, l-a preţuit, l-a cinstit ca pe un adevărat părinte. Şi părinte nu spunem oricui. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Corinteni: „De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi.” (I Corinteni 4, 15) Şi Ştefan e numit „părintele Moldovei”. Un părinte e acela care transmite prin fapta şi cuvântul său voia lui Dumnezeu. Şi atunci poporul îl percepe pe el ca pe un om trimis de Dumnezeu. De aceea, marele Teoctist, Mitropolitul care l-a uns domn pe marele Ştefan, în cronica pe care a dictat-o în Cetatea Sucevei, a zis despre Ştefan că „s-a împlinit cu el gândul lui Dumnezeu”. De ce? Pentru că a văzut că măria sa Ştefan s-a aşezat pe deplin în lucrarea lui Dumnezeu, slăvit să-i fie numele!
Şi, cu toate acestea, părinte arhimandrit, unii intelectuali ai noştri şi o anume parte a presei îi contestă şi astăzi sfinţenia,invocând anumite păcate omeneşti. Vă rugăm să lămuriţi pentru ce a devenit sfânt domnul Moldovei.
Omul, cu cât se desparte de Dumnezeu, cu cât păcatul îşi face loc în sufletul său, cu atât contestă mai mult valorile şi chipul de sfânt ale celorlalţi. Dacă un om săvârşeşte păcatul – şi în ziua de astăzi asistăm la o decădere morală a întregii societăţi şi a întregii omeniri –, aceasta atrage după sine nu numai decăderea morală, ci şi împuţinarea credinţei. De fapt, acestea merg împreună: lipsa de credinţă şi decăderea morală. Deci, cauza primă este tocmai îndepărtarea omului de Dumnezeu, din cauza căreia contestă şi sfinţenia celorlalţi. De exemplu, omul mândru niciodată nu îl va putea suporta pe omul smerit. Omul răutăcios, ucigaşul nu poate să stea lângă virtuos. De aceea au contestat şi vor contesta în continuare. Să nu uităm că nu numai Sfântului Voievod Ştefan i se contestă sfinţenia, ci şi altor sfinţi.

„…spovedania este o recunoaştere a stării tale lăuntrice”

Avem un exemplu foarte frumos în viaţa Sfântului Dorotei. Prins de închipuirea de sine, de trufie, de mândrie, un ucenic dispreţuia şi pe unul, şi pe altul. Când era certat, el nu se mânia, nu se tulbura. Şi este întrebat: „Cum de nu te tulburi?”„Dar cine este cutare?”, răspunde el, dispreţuindu-l, spunând o vorbă nelalocul ei. Şi avva Dorotei spune: „Acesta va ajunge să îi dispreţuiască şi pe mucenici, şi pe Apostoli”, ceea ce s-a şi întâmplat, că respectivul a început să zică: „Dar cine sunt Apostolii? Dar cine sunt mucenicii?” Şi aceasta din cauza închipuirii de sine, a trufiei. Trufia nu acceptă sfinţenia, nu acceptă smerenia. Sfinţenie înseamnă smerenie iubitoare şi jertfitoare, înseamnă chipul lui Hristos, căci Hristos este iubitor şi jertfitor şi mult-dăruitor până în ziua de astăzi.
Câţi nu se ridică şi în ziua de astăzi împotriva lui Hristos şi a ceea ce ne-a lăsat El nouă mai de preţ: spovedania? Câţi iubesc Taina Spovedaniei? De ce nu o iubesc? Pentru că le este greu să se smerească. Pentru că spovedania este o recunoaştere a stării tale lăuntrice. Te aşezi înaintea lui Hristos şi Îi spui: „Doamne, eu acesta sunt, nici mai bun, nici mai rău. Lucrează în inima mea.” Şi Dumnezeu lucrează prin dezlegarea pe care cel care se spovedeşte o primeşte şi în mod deosebit prin Sfânta Împărtăşanie. Să nu uităm că avem intelectuali care aproape că nu se spovedesc niciodată. Dar avem şi intelectuali deosebiţi în neamul nostru, care au iubit spovedania. Să nu uităm de academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga – maica Benedicta. Pentru ea, a participa la Sfânta Liturghie nu era altceva decât un prilej de bucurie şi de înălţare duhovnicească. Doamna Silvia Radu (sculptor) mărturisea că a simţit-o plutind şi având o aură de sfinţenie în timpul Sfintei Liturghii, în timp ce dădea răspunsurile la strană. Atât de mult a impresionat-o, încât şi ea s-a aşezat mult mai aproape de Hristos în urma acestei întâlniri cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

„Nimeni nu se face sfânt pe sine. Sfinţenia o dă Dumnezeu, şi Dumnezeu lucrează prin oameni”

Apoi sunt aceia care îl judecă pe Ştefan după propria stare lăuntrică. Am spus de multe ori un exemplu foarte frumos din Pateric. Doi monahi mergeau pe cale şi văd deodată pe doi păcătuind la marginea drumului. Şi unul zice: „Iată ce fac aceştia!”, dar celălalt răspunde: „Nu e adevărat, aceştia se roagă.” Iar hagiograful scrie mai departe: fiecare a simţit şi a văzut, a măsurat şi a cântărit după starea şi căutarea lui lăuntrică. Cred că foarte mulţi îl judecă pe Sfântul Voievod Ştefan după starea lor şi după căutarea lor. Am zis: omul virtuos va vedea virtuţile şi marile lui fapte. Ceilalţi se vor împiedica în părutele greşeli ale Slăvitului Voievod Ştefan.
Din documente se vede că doar un singur fiu a avut Ştefan dintr-o legătură din afara Tainei Căsătoriei, dar şi acela a fost unul vrednic, care ne-a lăsat Probota, pictura de la Voroneţ, pictura Moldoviţei – Petru Rareş.
Şi vă răspund şi la ultima parte a întrebării: pentru ce a devenit sfânt domnul Moldovei? Nimeni nu se face sfânt pe sine. Sfinţenia o dă Dumnezeu, şi Dumnezeu lucrează prin oameni. Să nu uităm, vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, glasul poporului este glasul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu este Acela care lucrează prin urmaşi şi oamenii înţeleg sfinţenia cuiva.
Sfântul Apostol Pavel a fost chemat la credinţă pe drumul Damascului şi trimis de Hristos Domnul la creştinii din cetatea Damascului. Când Anania a auzit că Dumnezeu îl trimite la Saul – viitorul Pavel –, s-a opus, şi atunci Dumnezeu i-a grăit: „Mergi, fiindcă vas ales Îmi este mie acesta.” (Fapte 9, 15) Cine a făcut alegerea? Dumnezeu. Dumnezeu alege pentru fiecare perioadă pe sfinţi. Desigur, noi de acum îi recunoaştem după faptele lor. Pomul bun se cunoaşte după roade, omul bun se cunoaşte după fapte. De aceea, Sfântul Ştefan, dacă ar fi să înşirăm faptele lui, ar trebui să începem mai întâi cu smerenia cea adâncă şi, al doilea lucru, care este tot la fel de important ca şi primul, faptul că s-a aşezat în mâna lui Dumnezeu, în lucrarea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a binevoit întru el. Dacă Dumnezeu nu binevoia întru el, avea să sfârşească la fel ca ceilalţi domni ai Moldovei mai de timpuriu – să nu uităm că înaintea sa au fost foarte mulţi domni pe tronul Moldovei care s-au stins de tineri, au domnit foarte puţin. Domnia Sfântului Ştefan înseamnă 47 de ani în istoria Moldovei, în perioada aceea destul de tulbure – eram la patru ani după căderea Constantinopolului, când toată Peninsula Balcanică era supusă turcilor. În acea perioadă – cum spunea el într-o scrisoare către principii creştini, după victoria de la Vaslui din 1475 –, „am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.”

„Toate biruinţele le-a pus pe seama lui Dumnezeu, iar înfrângerile le-a pus pe seama păcatelor sale

Amintesc şi lucrul acesta, căci am vorbit de smerenia sa: toate biruinţele le-a pus pe seama lui Dumnezeu, iar înfrângerile le-a pus pe seama păcatelor sale. Aceasta arată o conştiinţă adâncă. De aceea cronicarii l-au numit „evlaviosul domn”, poporul i-a spus „Sfântul Ştefan vodă”: „după moartea lui, până astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă”, zice cronicarul de mai târziu, Grigore Ureche.
Faptele lui au rămas, rămân şi se văd. Câţi dintre domnii ţărilor noastre au creat sau au impus în arhitectură un stil? Iată, Ştefan a creat stilul moldovenesc, stilul ştefanian, care se păstrează până în ziua de astăzi, la fel cu atâtea şi atâtea odoare… De aceea, pe drept, în pisanii s-a spus despre el „iubitorul de Hristos”. L-a iubit pe Hristos şi a fost încununat de Hristos.
Părinte stareţ, ştim că sfinţii se roagă cu precădere pentru cei din neamul lor. Ce loc are Sfântul Voievod Ştefan în istoria mântuirii neamului românesc?
De mijlocitor al poporului său. El s-a făcut chezaş pentru noi în viaţa aceasta, în cei 47 de ani de domnie. A purtat atâta grijă pentru Ţara Moldovei, de la o margine la alta! Frumos se spune într-o legendă că la temeliile Mânăstirii Putna ar fi pus nişte galbeni, iar la Înfricoşata Judecată, el va sta lângă Domnul, Stăpânul Hristos, şi, când vor veni oştenii săi, va spune: „Doamne, pe aceştia vreau să-i răsplătesc, să le dau câte un galben la fiecare.”
E o legendă, dar legenda aceasta ne duce cu mintea la starea lui lăuntrică, la ceea ce ar face un adevărat strateg şi iubitor de neam şi de ţară. Ar dori ca acolo unde este el să fie şi ai lui, iar un sfânt niciodată nu poate să dorească pentru ucenicii săi sau pentru cei din neamul lui să fie departe de Dumnezeu, să nu vadă Faţa lui Hristos.

„Sfinţii din neamul nostru se vor uni şi vor cere înaintea Preabunului Dumnezeu milă şi iertare pentru acest popor”

Deci, el are un rol primordial în înfăţişarea acestui popor în faţa lui Dumnezeu, căci el cere de la Hristos Domnul ceea ce a cerut şi atunci. Atunci a cerut ca să-i apere ţara de mulţimea păgânilor, iar acum cere în faţa lui Dumnezeu ca întregul neam să se mântuiască şi nici unul să nu se osândească, ci să fie acolo unde este şi el. Şi am încredere că sfinţii din neamul nostru se vor uni – şi sunt uniţi – şi vor cere înaintea Preabunului Dumnezeu milă şi iertare pentru acest popor. Şi ne bucurăm de orice trecere a cuiva din viaţa aceasta, trecere întru sfinţenie şi întru aşezare adâncă în Dumnezeu. Vă mărturisesc sincer, ca părinte, ca stareţ, că unde găsesc pe cineva care a trecut frumos la Domnul, mă bucur. De ce? Pentru că în acel moment câştigăm câte un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum câştigăm şi aici, când într-o mânăstire vine un nou vieţuitor, un rugător pentru neam şi pentru ţară. Şi cu cât aceştia sunt mai mulţi, cu atât este mai bine. Şi, desigur, ne dorim ca monahii să fie aşa cum îi dorea şi Sfântul Voievod: să fie rugători. El îi numea „rugătorii mei”. Un alt împărat bizantin, Alexie Comnenul, spunea: „Dacă am făcut ceva bun e datorită milostivirii lui Dumnezeu şi rugăciunilor monahilor” (pe care îi avea în imperiu).
Cu cât sunt mai mulţi sfinţii, cu cât mai mulţi creştini se apropie de Dumnezeu, cu atât este mai bine pentru neam. De aceea, între faptele cele bune pe care le-am încurajat şi le încurajez sunt nu numai a face milostenie, ci şi a face nevoinţă. Pelerinajele pe care le facem la mânăstiri, la sfintele moaşte, mersul pe jos dintr-o parte în alta, aceasta nu este altceva decât o nevoinţă. Ei bine, orice nevoinţă este încununată. O nevoinţă spală, curăţă, atrage harul şi sfinţeşte. Acesta este pelerinajul şi, cu darul lui Dumnezeu, românii noştri care se apropie de mormântul Sfântului Voievod Ştefan cu o floare sau cu o lumânare sau cu o lacrimă, aceştia nu fac altceva decât un lucru bineplăcut lui Dumnezeu şi Slăvitului Voievod Ştefan.

„Cei care conduc destinele ţării să se gândească şi să le pară rău de tinerii care se pierd”

Vorbeaţi mai înainte despre situaţia de astăzi din învăţământul românesc, când din manualele de istorie sunt scoase modelele vrednice de urmat. În aceste condiţii, mai pot reprezenta Sfântul Ştefan şi alţi mari voievozi ai noştri pildă de credinţă şi jertfă pentru tânăra generaţie?
Depinde de tinerii noştri. Depinde în mod deosebit de tineretul acestei ţări, de ce doresc ei, spre ce vor să se îndrepte. Dacă ei se vor îndrepta spre aceste modele vrednice, desigur că vor fi plăcuţi lui Dumnezeu şi voievozii şi domnii ţărilor noastre le vor fi modele vii. Dacă ei nu se vor îndrepta, atunci este greu. Nicolae Iorga spunea că un popor care îşi uită trecutul nu este vrednic ca să mai dăinuie. E un cuvânt aspru, dur.
Dacă într-o discuţie cu tinerii vedem că pentru ei cartea nu este o bucurie, pentru ei întâlnirea cu istoria poporului, cu istoria neamului nu este o odihnă, atunci, într-adevăr, tinerii respectivi nu au ce să înveţe de la marii înaintaşi. Nu pentru că înaintaşii nu au ce să le transmită, ci pentru că ei nu au puterea de a discerne şi de a asimila ceva, a lua ceva din ceea ce înaintaşii au avut.
Deci, dacă tinerii vor vrea, vor avea ce să ia, iar dacă nu, atunci se vor risipi, cum se întâmplă şi cu foarte mulţi tineri din ziua de astăzi, căci asistăm la o depărtare a lor de valori şi, sărmanii de ei, vedem că foarte mulţi dintre ei nu ajung bine deloc. Acesta este un lucru foarte dureros pentru noi ca neam. Pe toţi trebuie să ne doară. Cei care conduc destinele ţării – în mod deosebit – să se gândească şi să le pară rău de tinerii care se pierd. Nu mai spun de cei care sunt în Ministerul Educaţiei, aceia poate vor da răspuns amarnic în faţa lui Dumnezeu de ceea ce transmit prin manuale copiilor şi tinerilor de astăzi.
O răspundere mare au şi dascălii. Chiar dacă o programă şcolară nu întruneşte toate condiţiile şi nu este bazată pe valori, ei, ca dascăli, trebuie să-i aşeze pe tineri în adevăratele valori.
Cred că suntem şi într-o criză de vocaţie – şi mă refer în mod deosebit la dascăli. Nu întotdeauna cei care sunt la catedră au vocaţie pentru a fi la catedră, din păcate. Nu a mai existat o selecţie. Nu s-a mai făcut o selecţie în nici un domeniu. Nici în domeniul nostru, teologic-clerical, nu s-a mai făcut o selecţie; tinerii nu au mai fost ajutaţi să-şi descopere ţelul. Căci un dascăl adevărat – un părinte spiritual, l-am putea numi – este acela care ştie să-l îndrume şi să-i spună tânărului ce este de la Dumnezeu.

„Un popor trebuie să meargă pe urmele «strămoşilor cuminţi»”

Ar trebui, poate – repet –, ca Ministerul Educaţiei să revizuiască în mod deosebit atitudinea pe care o are faţă de înaintaşi. Un popor trebuie să meargă pe urmele „strămoşilor cuminţi”. Aşa cum pe certificatul de naştere sunt înscrişi tata şi mama, de unde ne tragem, de unde venim, localitatea de unde suntem, rădăcina, aşa nu trebuie să ne uităm rădăcina noastră, de unde venim, cine sunt înaintaşii noştri, ce ne-au adus ei, cum au vieţuit ei, ce ne-au lăsat nouă – pentru a şti cum să vieţuim noi şi ce să lăsăm urmaşilor.
Părinte stareţ, ce am răspunde noi, cei de astăzi, dacă Sfântul Voievod Ştefan ne-ar întreba dacă Îl urmăm pe Cel pe Care L-a urmat el sau dacă slujim acestui neam precum a slujit el?
E greu. Nu ştiu dacă am avea răspuns înaintea Sfântului Voievod Ştefan. Cred că, dacă ar fi să ne înfăţişăm acum, să vină măria sa Ştefan şi să ne întrebe lucrul acesta, ar trebui să stăm cu capetele plecate. Nu am avea altă posibilitate. De ce? Pentru că suntem străini de valorile pe care el le-a apărat. Să nu uităm că în România sunt peste 20 de milioane de avorturi, care sunt ucideri. Apoi, să nu uităm de ura şi de duşmănia dintre noi, care s-au accentuat, şi că Hristos nu este prezent acolo unde e ură şi duşmănie. Apoi, unde sunt păcate, fărădelegi care se promovează, iarăşi, Hristos nu este prezent. Cât despre dragostea de neam, şi aceasta lasă de dorit. Iată, suntem în preajma Centenarului Marii Unirii. Oare va şti acest popor cum să-i cinstească pe cei care au înfăptuit Marea Unire? Oare vom fi noi conştienţi pe deplin de jertfa lor? Sau ne vom risipi în certuri politice şi fel de fel de intrigi care nu ar aduce nimic bun neamului nostru?

„Lumină fără Hristos nu poate fi. Lumină fără valori nu poate fi. O direcţie, o aşezare în aceste valori, fără de Hristos, nu se poate”

De aceea, cred că ar trebui acum, în preajma acestui centenar, să se întrebe neamul nostru, să se întrebe cei care conduc destinele, spre ce ne îndreptăm, care ne este direcţia? Are acest popor un ţel? Avem un scop anume, sau mergem şi luminiţa de la capătul tunelului – de care se vorbea cu 10-15 ani în urmă – tot nu se întrezăreşte? Lumină fără Hristos nu poate fi. Lumină fără valori nu poate fi. O direcţie, o aşezare în aceste valori, fără de Hristos, nu se poate.
Ce este de făcut, părinte stareţ, pentru a ne ridica la înălţimea înaintaşilor noştri, pentru a ne întoarce pe drumul arătat nouă de „cea mai frumoasă icoană a sufletului poporului român”, aşa cum l-a numit Nicolae Iorga pe Sfântul Voievod Ştefan?
Oricât de dureros ni s-ar părea, singura şansă este venirea în sine, aşezarea în propriile valori, găsirea direcţiei, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus şi aducându-ne aminte de înaintaşii noştri, de cei ce ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu, de cei ce ne-au lăsat nouă dragostea de neam şi de ţară. În felul acesta vom putea merge înainte. Altfel, cred că ne vom risipi. Doar Preabunul Dumnezeu ştie de va fi aşa. Avem nădejde, totuşi, că sunt şi tineri care se silesc să se aşeze în matca bunei vieţuiri; sunt şi familii creştine, familii de români care păstrează o bună rânduială, dar trebuie să înmulţim rândul acestora. Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât va fi mai bine. Aşa cum un măr putred le strică pe celelalte, noi să ne silim ca mărul bun să le înfrumuseţeze şi pe celelalte. Să ne atragem spre cele bune, să punem punct răului. Să nu ne fie ruşine în a mărturisi credinţa, în a mărturisi dragostea de neam, căci acestea nu înseamnă nimic altceva decât viaţă şi dăinuire. Vrem ca acest popor să aibă viaţă? Să ne întoarcem la valorile poporului nostru. Întoarcerea nu înseamnă că ne întoarcem în Evul Mediu, deşi cei din Evul Mediu erau mult mai înţelepţi decât noi. Am auzit de foarte multe ori pe unele persoane spunând că Biserica ne întoarce la Evul Mediu. Se înşală. Căci pe respectivul, dacă îl întrebi pe ce perioadă se întinde Evul Mediu, care sunt părţile pozitive sau cele negative ale Evului Mediu, sunt sigur că nu va şti să răspundă. De ce? Pentru că e vorba de ignoranţă şi cei ignoranţi îşi dau repede cu părerea.

„Smerenia acestui popor, cuminţenia acestui popor şi întoarcerea, venirea în sine sunt singura şansă”

De aceea, să iubim cartea, să iubim valorile acestui popor, să iubim frumosul din acest popor, căci acest popor are un suflet deosebit. Smerenia acestui popor, cuminţenia acestui popor şi, oricât de greu ni s-ar părea, întoarcerea, venirea în sine sunt singura şansă.
Pentru că am vorbit despre Ştefan, aş vrea să amintesc un fragment din raportul lui Matteo Muriano, din 7 septembrie 1502. Era al 46-lea an de domnie al Sfântului Voievod Ştefan şi iată cum îl descrie acest vestit medic veneţian: „Ştefan este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic.”
A avea trezvie şi dărnicie cred că sunt două calităţi pe care ar trebui să le aibă neamul nostru. Şi bine ar fi dacă întregul neam ar fi un pic mai treaz, mai conştient de ceea ce este, şi ar fi un pic mai darnic, adică să se pună în slujba poporului. Să nu uităm că „ministru” înseamnă slujitor. Fiecare conducător, unde este pus, trebuie să slujească. Dar nu interesele de grup, ci trebuie să slujească neamului. Deci, dacă vom avea trezvie, limpezimea minţii şi vom fi darnici, nu egoişti, va fi bine. Să nu uităm că în ziua de astăzi trebuie să fugim de cei trei ego: egoismul, egocentrismul şi egolatria. Dacă nu vom fi egoişti, ci vom fi darnici, adică vom pune în slujba acestui neam darurile, talanţii cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, atunci ne vom ridica şi noi la înălţimea înaintaşilor de la 1918, la înălţimea marilor ctitori sfinţi de neam şi de ţară. Să ne ajute Dumnezeu!

Interviu realizat de Flori Tiulea