Revista:

Părintele Ioan Danci: „Pentru noi, monahii, nu există «a doua căsătorie»”

danci

La puţin timp după ce a împlinit 18 ani, Ioan Danci a ales, spre surprinderea tuturor, un alt fel de viaţă decât cel la care tinerii tind şi a devenit ieromonah. S-a retras la Mânăstirea Fageţel din judeţul Harghita. În prezent, părintele Ioan trăieşte la malul mării, mai exact, la Lipniţa constănţeană. Pentru sfat, călătoreşte la Athos, unde are un povăţuitor de la care primeşte mângâiere şi îndreptare. La rândul său, se declară un duhovnic atipic, căci atunci când ucenicii se aşteaptă la câte o mustrare pentru câte o faptă, primesc un cuvânt cald de îmbărbătare.

„Mântuirea sufletului şi dragostea de Hristos”

Când aţi auzit de monahism? 

De monahism am auzit de la bunica Nastasia, care îmi povestea cum ţinea legătura cu monahii de la Mânăstirea Neamţ, punând copiii să le scrie când avea probleme! Apoi, pe la vârsta de 1011 ani, Dumnezeu a trimis monahi în satul meu natal să reîntemeieze o mânăstire care a fost desfiinţată cu mulţi ani în urmă şi unde nu mai există în prezent nimic! Este adevărat că prima dată când am văzut călugări faţă către faţă, am cam luat-o la sănătoasa! Aveau bărbile mari, iar eu nu mai văzusem aşa ceva!

Apoi, părintele Paisie Iloaie, care devenise şi stareţ acolo, la Mânăstirea Pârva, îmi devenise şi duhovnic, a avut o amprentă mare în drumul meu duhovnicesc şi pe această cale îi mulţumesc! Între timp, devenisem foarte apropiat de mânăstire – fiind doar la doi kilometri de casa părintească, toată ziua eram acolo. În prima vară de şedere, părinţii s-au instalat în corturi, iar iarna şi-au făcut peşteri în pământ, ceea ce pentru mine era foarte plăcut şi totodată atrăgător.

Există o vorbă, cum că anumite decepţii sau neîmpliniri îi determină pe unii tineri să aleagă calea monahismului. În realitate, ce îi face pe oameni să meargă pe o astfel de cale, fie că sunt tineri, fie că descoperă tipul acesta de viaţă mai târziu?

Cine merge la mânăstire din cauza unor decepţii, fără a avea sau a simţi chemarea (care este esenţială) spre viaţa monahală, atunci, la un moment dat, va eşua. La mânăstire trebuie să mergi pentru un singur scop: mântuirea sufletului şi dragostea de Hristos! Dacă intri din motive lumeşti, atunci, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce înapoi în lume! Monahismul nu este un azil pentru bătrâni, un cămin pentru copiii cu dizabilităţi ori o casă de refugiu, monahismul este o unitate militară cu soldaţi bine antrenaţi duhovniceşte, care duc un război permanent cu puterile nevăzute, cele potrivnice! Odată ce slăbeşti în acest război şi nu mai ai habar să te aperi, vei fi răpus şi înfăşurat de răul cu care te lupţi!

Apoi, monahii duc acest război nu doar pentru ei înşişi, ci pentru întreaga răsuflare caldă, rugându-se permanent pentru toţi! Determinarea celui ce îşi  doreşte viaţă îngerească porneşte doar din iubirea sinceră de Hristos şi jertfirea în faţa aproapelui, care este fiecare dintre dumneavoastră! Când te faci călugăr trebuie să ştii foarte bine şi clar ce drum este acesta şi la ce te înhami! Odată ce ai depus voturile monahale, le-ai depus pentru veşnicie. Pentru noi, monahii, nu există „a doua căsătorie”. Dumnezeu să ajute pe fiecare monah sau monahie să-şi ducă lupta până la moarte în mânăstire şi în bună rânduială!

„Observăm o oscilare a credinței…”

Cum percepeţi viaţa duhovnicească a românilor? Cum mai stăm cu evlavia?

Consider că putem vorbi de o viaţă duhovnicească a românilor! Românul crede, se roagă, face milostenie, este primitor, bun gospodar, îi pasă, dar se clatină foarte repede! Amintindu-ne de pilda semănătorului rostită de Hristos Dumnezeu bărbaţilor iudei, putem descrie credinţa românului în genere: „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el… Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. … Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.” (Luca 8, 5-13)

Observăm o oscilare a credinţei, datorată cu precădere influenţelor negative care vin din afara lui, fie de la televizor, presă sau prieteni care luptă împotriva Bisericii! Ţara noastră are oameni minunaţi, cu multă credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi de ce este sfânt! Avem mulţi tineri care îşi pun sufletul şi trupul în slujba lui Hristos prin diferite implicări filantropice, sociale sau religioase! Bisericile sunt pline cu români de toate vârstele, din toate păturile sociale, care au duhovnic şi o viaţă ordonată şi o temelie bună spirituală! Românul merge la cimitir să facă cele necesare şi creştineşti, ceea ce arată că viaţa viitoare este în sufletul şi inima fiecăruia dintre noi! Credinţa o vedem în fiecare biserică, în fiecare om care se închină sfios şi smerit, îngenunchează, îşi încrucişează mâinile şi se roagă! Evlavia o vedem la fiecare preot din altar când îşi ridică mâinile şi invocă puterea Duhului Sfânt Dumnezeu să coboare pe pământ! Pietatea o vedem în ochii fiecărui copilaş care se joacă sub icoanele bisericilor sau prin curtea lor, zburdând ca îngerii în rai, parcă şi acest lucru se arată a fi o rugăciune adusă lui Dumnezeu! Cuvioşia o văd şi la dumneavoastră, care sunteţi dornici să creşteţi în credinţă, desluşind viaţa noastră monahicească înspre Dumnezeu! Să avem credinţă tare şi cucernicie mare!

Gândirea raţională și logică a unor comunităţi tot mai prezente în lumea noastră susţin, legat de facerea lumii, cum că nu se puteau calcula zilele și nopţile până la a patra zi, din moment ce abia în această zi a săptămânii Dumnezeu a creat soarele. Ce răspuns aţi oferi în acest sens? 

Gândirea raţională şi logica, deseori, ne îndepărtează de Dumnezeu, Care poate fi cunoscut prin ochiul inimii, al credinţei. Despre zilele facerii ne-au tălmăcit înainte Sfinţii Părinţi. Însuşi textul Sfintei Scripturi oferă răspunsul: „Şi a zis Dumnezeu: «Să se facă luminători întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ şi să despartă între zi şi între noapte. Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani. Şi să fie spre luminare întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ.» Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu doi  luminători mari, luminătorul cel mai mare spre stăpânirea zilei, iară luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi i-a pus pe ei Dumnezeu întru tăria cerului ca să lumineze pe pământ, şi să stăpânească peste zi şi peste noapte, şi să despartă între lumină şi întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a patra.” (Facerea 1, 14-19)

Aşadar, textul Facerii nu îngăduie o altă alternativă a creării discului solar, fapt certificat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune că „Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui avem ziua”. Concepţia că Soarele a stat la numărarea zilelor dinainte de facerea lui este o idee recentă, o presupunere, care n-are legătură cu nici un adevăr revelat. Căutarea unei explicaţii „naturale” a începuturilor, îndepărtând descoperirea dumnezeiască, nu duce decât la o pseudo-cunoaştere, la falsitatea aşanumitei evoluţii a vieţii pe pământ, cum învăţa părintele Serafim Rose. Revelaţia divină, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, arată că pământul este întâi, atât ca timp şi ca însemnătate, iar soarele al doilea.

În privinţa calculării zilelor dinaintea zidirii marelui luminător, Sfântul Vasile cel Mare ne spune că, la început, s-a adus la existenţă firea luminii: „Atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită; totuşi, atât ziua, cât şi noaptea Zilei întâi au ţinut câte 12 ceasuri fiecare (…) căci ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor” (Hexaimeron), lucru afirmat foarte explicit şi de Sfântul Efrem Sirul. Pentru a înţelege facerea lumii trebuie privit însă nu la măsurarea cantitativă, ci calitativă a zilelor, la măsurarea lor teologică, însemnătatea lor neţinând cont de durată, ci de ceea ce s-a petrecut în ele.

„Să căutăm la acest liant al nostru, întemeiat pe iubire frățească şi dăruire jertfelnică” 

Pare că lumea se reașează: hrana devine vegană, copiii sunt iubiţi necondiţionat, moștenirea patrimonială și imaterială a poporului este înlocuită cu o filosofie de viaţă străină, agricultura devine fie exagerat de bio, fie foarte mecanizată și chimizată. Ce se întâmplă din punct de vedere spiritual cu omul contemporan?

Spiritualitatea omului contemporan încearcă să descrie prin metode naturale revelaţia divină primită atât pe cale naturală, şi mai ales supranaturală. Neînţelegerea unei vieţi duhovniceşti corecte duce la o reaşezare a omului şi la o redescoperire a sa pe cale ştiinţifică, progresistă şi, cel mai adesea, filosofică. O cercetare mai în amănunt ne va descrie grija şi pofta omului contemporan faţă de materialism şi consumism.

Evident, aşa cum atenţia noastră sporeşte faţa de exemplele amintite mai sus – hrana raw-vegan în defavoarea postului, filosofiile străine de viaţă în defavoarea concepţiilor creştine, alimentele bio ş.a. –, cel puţin la fel (ba chiar mai mult) ar trebui să îşi canalizeze atenţia spre cele duhovniceşti, care aduc o filosofie de viaţă creştină plină de cumpătare, preţuire şi şcoală a muncii pentru o creştere firească, după modelul exemplificat de Simion Mehedinţi-Soveja şi întărit de spusele Sfântului Apostol Pavel: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.” (II Tesaloniceni 3, 10)

Aşa cum credinţa şi tradiţia au conservat întotdeauna cu sfinţenie atât calitatea vieţii, prin post şi rugăciune, cât şi apropierea către Dumnezeu, la fel şi astăzi, privind la cele aparent învechite, însă întotdeauna valabile, să căutăm la acest liant al nostru, al oamenilor, întemeiat pe iubire frăţească şi dăruire jertfelnică.

Ştim de martirajele din primele secole creștine, am cunoscut oameni sau am citit despre mărturisitorii din temniţele comuniste. În vremurile noastre mai putem vorbi despre martiri, despre sacrificii pentru credinţă? Ce formă iau acestea în contemporaneitate? 

„Martirii sunt sămânţa creştinismului”, afirmă Tertulian. Zidurile Bisericii primare s-au ridicat pe trupurile sfinte ale acestor oameni puternici în credinţă şi virtute şi care şi astăzi dau exemple dinamice de trăire a credinţei, demne de urmat de fiecare dintre noi. Martirii, însă, nu au dispărut odată cu legiferarea creştinismului în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Creştinismul a suferit martiriu şi şi-a împodobit chipul prin martiraj în mod permanent, demonstrând o actualitate şi continuitate a jertfei în Hristos Iisus.

Timpul muceniciei nu a trecut însă, ci este prezent în lume sub aceleaşi chinuitoare şi răcoritoare mijloace. Îi observăm pe fraţii creştini din Siria, Egipt, Israel, Africa ş.a. Ei stau ca mărturie a purităţii Ortodoxiei ca în primele veacuri, apărând cu pieptul lor însângerat chipul lui Hristos din noi – vezi exemplul Sfintei Elisabeta Feodorovna a Rusiei şi a întregii familii ţariste (1918), al Sfântului Nou Mucenic Evghenie (1996), al Sfinţilor Mucenici de la Optina: Vasile, Trofin şi Terapont (1993), dar şi al jertfitorilor din închisorile comuniste: arhimandritul Arsenie Papacioc, arhimandritul Justin Pârvu, Valeriu Gafencu etc. Vedem preoţii care cad muceniceşte sub lama urii şi a democraţiei prost înţelese. Mucenicia o putem privi şi în lacrimile mamelor ce îşi dau viaţa pentru pruncii lor, o vedem în îngrijirea tuturor celor ce stau sub jugul patronist şi doritor de înavuţire pe seama sclaviei celor neputincioşi.

Martirajul nu este decât forma supremă a iubirii pentru Hristos pe care doar cei ce o trăiesc o şi pot săvârşi.

„Doar prin jertfa fiecăruia dintre noi putem să ținem Biserica vie şi înfloritoare!” 

Ce ne puteţi spune despre jertfă? Aţi avut nelămuriri legate de acest aspect? 

Hm… Ce cuvânt, ce act sublim, mângâietor şi mântuitor este acesta! Pentru mine, când aud acest cuvânt, merg direct la jertfa de pe Cruce! Cât de mare, de bun, de milostiv, de iubitor este Dumnezeu de a binevoit a Se jertfi pentru mântuirea noastră! Apoi, Biserica a rezistat pe jertfa şi sângele vărsat de Apostoli, mucenici, cuvioşi şi creştini care s-au dedicat trup şi suflet pentru dăinuirea credinţei şi adevărului în Hristos Domnul! Fiecare creştin care trăieşte după canoanele Bisericii se jertfeşte pentru ea! Niciodată nu m-am îndoit că la baza Bisericii, după Dumnezeu, jertfa îşi are întâietatea! Niciodată nu m-am îndoit că doar prin jertfa fiecăruia dintre noi putem să ţinem Biserica vie şi înfloritoare!

Aici voi lăsa un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur despre jertfă! Când vorbeşte despre pătimirile lui Hristos pe Cruce, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Dacă mă întreabă cineva: ce lucru mare a făcut Hristos? Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morţi şi alte minuni şi voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava (Fiului) Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii, mândria lui Pavel.” (Despre Cruce) În alt loc, acelaşi Sfânt Părinte zice: „Pentru aceasta Îl numesc pe Hristos Împărat, pentru că Îl văd răstignit. A se jertfi pentru cei conduşi este fapta unui împărat.” (Cuvântări la praznice împărăteşti) Asta rezumă că tot ceea ce face referire la cruce este jertfă! Să ne jertfim cu dragoste şi iubire pentru Dumnezeu şi pentru Biserică!

Ce v-a îndemnat să alegeţi calea monahală la 19 ani? 

Răspunsul pe scurt la această întrebare este: DUMNEZEU! Mă îndrăgostisem şi încă sunt îndrăgostit nebuneşte de Dumnezeu! Oricum, ca să te faci călugăr trebuie să fii nebun după Dumnezeu! În momentul în care am simţit profund calea urmării lui Hristos, a trebuit să plec. Simţeam că nu mai îmi găsesc locul în lume, în societate! Simţeam o sete nebună după Dumnezeu şi o nevoie mare de aprofundare a rugăciunii şi a vieţii duhovniceşti!

Am o vorbă care îmi place mult. Dacă m-aş mai naşte o dată, aceeaşi „prostie” aş face de a intra în monahism, doar că mult mai devreme! Nu se poate compara nimic cu a duce o viaţă continuă în Dumnezeu şi în slujba Bisericii! Viaţa monahală este foarte frumoasă, dar şi foarte grea! Ai trăiri duhovniceşti foarte mari şi ispite pe măsură! Mereu trebuie să fii în gardă şi în trezvie continuă!

„Poate nu trăim ca Pîrinții de demult, dar aceeaşi Liturghie liturghisim” 

Unde, la cine și cum găsiţi răspunsul potrivit problemei care vă frământă? 

Orice problemă aş avea în primul rând vorbesc cu Dumnezeu despre ea şi Îl rog să vină în ajutorul rezolvării ei! Apoi merg şi discut cu duhovnicul meu toate problemele mele! Cer sfat pentru rezolvarea lor şi rugăciune de la dânsul pentru a trece cu bine peste toate!

Sunt monahii percepuţi ca în alte vremuri? 

Răspunsul îl aveţi parţial în întrebare! Dacă trăim alte vremuri suntem percepuţi vremurilor acestora! Dar scopul şi direcţia monahului este aceeaşi, rugăciunea permanentă care se poate vedea şi prin fapte bune şi curate, cât şi mântuirea sufletului! Poate nu trăim ca Părinţii de demult, dar aceeaşi Liturghie liturghisim, aceleaşi rugăciuni rostim, pe acelaşi Dumnezeu Îl iubim, aceeaşi Maică preaslăvim şi pe aceiaşi sfinţi îi cinstim! Tentaţiile păcatului sunt cu mult mai mari în zilele noastre decât pe vremea vrednicilor de laudă părinţilor noştri, de aceea şi ispitele sunt mai mari şi căderile la fel! Zicea un sfânt părinte contemporan: „Acum nu trebuie să ne mirăm de cei ce cad, ci de cei ce reuşesc să rămână statornici în credinţă şi curăţenie!”

Părintele Nicolae Tănase afirma că nu tot ce face în pat românul trebuie legalizat. Ce părere aveţi despre această afirmaţie? 

Sunt întru totul de acord cu spusele părintelui Nicolae. Cu siguranţă, această legalizare de care faceţi aminte va aduce cu sine un handicap la adresa societăţii fireşti în care încă trăim. Înţelegând greşit anumite obiceiuri, omul aflat în minoritate caută să se afirme prin idei şi practici nenaturale, nefireşti.

Sfânta Scriptură aduce cu sine nenumărate exemple de practici care au fost pedepsite de Dumnezeu. Acum, nu spun că cei ce ies în evidenţă într-un fel sau altul trebuie pedepsiţi. Nu, nicidecum! Apărarea noastră înaintea celor ce doresc transformarea nefirescului în firesc este numai iubirea lui Hristos! Această iubire, pe care trebuie să o arătăm, dar să o şi avem, să fie precum Tăria cerului: nevăzută, dar puternică şi indestructibilă. Să nu provocăm prin atitudine, prin comportament şi, mai ales, prin cuvânt. Astăzi, totul este interpretat după plăcerea şi înţelesul fiecăruia. Dar nu ne oferă dreptul de a fi de acord cu tot ceea ce se doreşte a se face în ascunsul casei fiecăruia. Nu sunt numai de acord, ci subliniez şi întăresc cuvintele părintelui Tănase.

De asemenea, „nu tot ce face în pat” mai are o conotaţie. Una pozitivă, cu care sunt din nou de acord. În familie, când trupurile celor doi devin un întreg, prin această unire sfinţită de Hristos prin Taina Cununiei, însuşi chipul lui Dumnezeu îl însufleţeşte. Căci fiecare în parte este imperfect spre procreare, şi doar devenind un trup vor putea naşte, copilul fiind o punte între bărbat şi femeie, unindu-i în acelaşi trup cu sine. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Însuşirea iubirii este de aşa fel că cel ce iubeşte şi cel iubit nu par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om.”

Aşadar, privind partea firească a intimităţii, trebuie să o ocrotim şi să o promovăm cum a fost lăsată de Dumnezeu în grădina Edenului, prin protopărinţii noştri Adam şi Eva.

„Credința se simte, se trăieşte, nu se moşteneşte!” 

Cum v-aţi adaptat din mediul ardelenesc la cel de la malul mării? Care e programul unei zile?  

Nu am o problemă de adaptare, oriunde aş fi, cât Îl am pe Hristos cu mine! Mă las şi mă încred foarte mult în voia lui Dumnezeu! Dacă mă încred aşa de mult în voia Lui atunci îmi dau seama şi simt că voia Lui este să fiu acum aici, la malul mării! Este adevărat că iubesc muntele şi tânjesc continuu după el, dar asta nu înseamnă că îmi displace marea sau Dunărea, care la rândul lor aduc liniştea şi pacea prin valurile lor paşnice! Munţii m-au învăţat ce este liniştea, iar marea – rugăciunea, după îndemnul părintelui Teofil Părăian (Rugăciunea inimii). Iubesc tot ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat nouă spre bucurie şi folosinţă! Iubesc muntele, dealurile, câmpiile, podişurile şi tot ce Dumnezeu ne oferă prin natură! Dobrogea, prin frumuseţea ei, mi-a oferit tot ceea ce oferă această ţară minunată. Fiecare trebuie să iubim acestea şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru ele şi toate cele!

În ceea ce priveşte programul mânăstirii, vă invit să-l descoperiţi aici, alături de mine.

Ce este, cum, când știm că avem credinţă? 

După cum spune Apostolul Iacov în epistola sa: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.” (Iacov 2, 26) Aşadar, ştim că avem credinţă când facem fapte bune! Credinţa se simte, se trăieşte, nu se moşteneşte! Oricum, totul se clădeşte pe credinţă! Totul în viaţă îl dobândeşti datorită credinţei! Dacă crezi cu adevărat şi sincer că reuşeşti în ceva bun şi folositor, dobândeşti acel lucru cu uşurinţă! Dacă crezi că nu reuşeşti ceva în viaţă, Dumnezeu îţi va dărui tot după credinţa ta! Dacă înmulţim credinţa prin fapte bune, atunci înmulţim toate virtuţile! Dacă scădem în credinţă, legătura firească cu Dumnezeu va slăbi, lăsând loc păcatului! Spunea un înţelept în legătură cu credinţa în existenţa lui Dumnezeu: „Dacă cred şi Dumnezeu nu există, nu am pierdut nimic; dar dacă nu cred şi Dumnezeu există, atunci am pierdut totul.”

Oricum, credinţa aduce starea pozitivă în viaţa fiecăruia, iar necredinţa aduce starea negativă! Să credem cu toată tăria în Dumnezeu, în Biserică, în cele şapte Sfinte Taine, căci credinţa aduce multă binecuvântare şi mântuire veşnică!

Ce nădejdi avem, ce ar trebui făcut pentru revigorarea noastră spirituală? 

tru revigorarea noastră spirituală? Să iubim curat şi sincer, să nu judecăm pe nimeni şi să iubim pe toţi, dar mai ales pe cei care ne fac rău! Să trăim frumos şi mereu împăcaţi cu Dumnezeu prin spovedanie şi împărtăşanie! Să naştem şi să creştem copiii în frica de Dumnezeu, să ne iubim părinţii, bunicii, moşii şi strămoşii, ţara şi pe cei ce s-au sacrificat pentru ea! Să fim plini de dragoste şi milă faţă de cei în nevoi! Să trăim mereu în curăţie şi frică de Dumnezeu! Să fim buni, căci lumea zace de răutate!

Putem face foarte multe pentru revigorarea spirituală a noastră sau a celor de lângă noi, doar voinţă să avem! Dacă unim voinţa cu credinţa, atunci Dumnezeu face minuni cu noi! Să nu devenim individualişti, căci aceasta aduce pustiirea sufletului!

Să oferim aproapelui nostru care este în nevoi nu doar ajutor material şi spiritual, dar şi timp şi înţelegere! Omul zilelor noastre nu mai are timp, este într-o grabă distructivă, nu progresivă! Lucrurile care pot dăinui mult se fac cu răbdare! Ce se face repede şi în grabă nimic nu iese de treabă! Ruperea din sine face ca atât celălalt să câştige atenţia, bunătatea, învăţătura şi inima ta, cât şi pe tine te pune să guşti din dulceaţa raiului. Oferă aproapelui inima ta, iar Domnul va completa cu dragoste.

„Dacă te rogi, simți pericolul care vine spre tine şi îl poți evita”

E în duhul călugăriei faptul de a avea proiecte personale? Dar faptul de a avea acces la tehnică, la reţele de socializare? Dacă ești cuprins de această frenezie, ce îţi poţi spune pentru a nu mai prezenta pericol asemenea activităţi? 

Călugărul nu are proiecte personale! Călugărul are un scop unic, mai presus de orice, şi anume mântuirea sa. Şi asta are legătură cu cei ce îl înconjoară! Este mereu pus în primirea de străini sau ajutorarea aproapelui, în rugăciunea pentru lume, în tăierea voii şi cele ale monahismului.

În privinţa accesului la tehnologie, aici trebuie multă luare-aminte! Atâta timp cât am fost frate de mânăstire sau monah am evitat tehnologia, pentru pacea mea sufletească! Dar în momentul în care am devenit preot şi duhovnic a trebuit să cobor în mijlocul lumii, în mijlocul ucenicilor pe care îi păstoresc, pentru a-i ajuta, a-i călăuzi! Am încercat să văd dacă internetul poate avea şi o parte bună în el şi am descoperit că atâta timp cât ştii să-l foloseşti în scopul bun atunci poţi ajuta multă lume, poţi propovădui Evanghelia şi credinţa mult mai repede!

Dar, ca orice lucru pe care nu îl foloseşti cu discernământ şi cu scop bun, te poate duce la pieire! În orice lucru pe care îl facem trebuie să avem dreaptă socoteală şi înţelepciune! Dacă te rogi, simţi pericolul care vine spre tine şi îl poţi evita, dacă vrei! Eu am ucenici de spovedanie atât în ţară, cât şi în străinătate! Legătura cu ei o ţin prin aceste reţele de socializare! Pe mulţi dintre ei prin aceste reţele i-am şi adus lângă Biserică, lângă Dumnezeu!

Să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne poarte la fiecare în parte de grijă şi să ne mântuiască! Tot ce contează în privinţa internetului sau a reţelelor de socializare este să nu îţi dedici timpul lor, că atunci devine periculos. Foloseşte-te de ele şi timpul dedică-L lui Dumnezeu prin alte fapte bune şi rugăciune!

Interviu realizat de Laura Aivăncesei