Revista:

Arhimandritul Ambrozie Iurasov: „Mănăstirea nu înseamnă ziduri, ci oameni”

iurascov

Arhimandritul Ambrozie Iurasov este întemeietorul Mânăstirii Intrarea Maicii Domnului în Biserică din oraşul Ivanovo, a doua mânăstire de maici din Rusia ca mărime. Biserica mânăstirii – monument de arhitectură – a fost construită la începutul secolului XX . În perioada comunismului, mulţi ani la rând, înăuntrul ei a fost instalată arhiva KGB. Datorită a patru femei – fiice duhovniceşti ale părintelui Ambrozie –, care au ţinut post negru 16 zile, biserica a fost redată Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1991, Patriarhul Alexie al II-lea a emis o hotărâre pentru organizarea unei mânăstiri în acest loc. De atunci, părintele Ambrozie Iurasov îndrumă viaţa duhovnicească a monahiilor din aşezământ, iar în urmă cu 49 de ani el însuşi a primit taina călugăriei în Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie. Este un cunoscut propovăduitor şi scriitor ortodox, duhovnicul obştii pravoslavnice „Radonej”, preşedintele Comisiei Eparhiale pentru Canonizarea Sfinţilor, preşedintele Misiunii Eparhiale pentru închisori, redactor-şef al ziarului „Cuvânt de mângâiere”. Din 2011, este membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia.

Părinte, vă mulţumesc pentru amabilitate. Sfinţia voastră aţi fost de acord să ne împărtăşiţi din experienţa vieţii monahale şi să răspundeţi la întrebările pe care m-au rugat să vi le adresez preoţii, monahii şi monahiile de la mânăstirea noastră şi de la alte mânăstiri, precum şi mireni evlavioşi care se pregătesc pentru viaţa monahală. Când se spune „părintele Ambrozie a adunat o mânăstire” ce se are în vedere?

Mânăstirea nu înseamnă ziduri, corpuri de chilii, ci oameni care au venit aici pentru a-şi salva sufletul.

Obştea monahală pe care o îndrumaţi şi-a început vieţuirea cu mult înainte de deschiderea mânăstirii cu hramul Intrării Maicii Domnului în Biserică (Vvedenski). Unele dintre surori au fost tunse tainic în călugărie, sfinţia voastră le-aţi fost îndrumător duhovnicesc – de exemplu, egumena mânăstirii, Maria Perepecia. Povestiţine cum a început totul.

Eu am vieţuit în Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie şi în Lavra Poceaev. În acei ani, credincioşii erau prigoniţi în Uniunea Sovietică, dar în sufletele lor exista nădejdea că va veni o vreme când se va putea merge liber la mânăstire, şi Domnul a oferit această posibilitate.

Printre cunoscuţii şi fiii mei duhovniceşti, mulţi doreau să-şi mântuiască sufletul în cinul călugăresc – să întemeieze o mânăstire pentru a-şi dedica întreaga lor viaţă Domnului. Când am primit mânăstirea, ei au venit şi, la scurt timp, în biserică era deja un cor. Încet-încet ne-am adunat mai mult de 200 de oameni.

Sunt întrebat adesea: „Câte surori aveţi în mânăstire?” Iar eu răspund: „Toamna se numără bobocii.” În cimitir avem deja mai mult de 40 de oameni.

Trebuie neapărat să se facă reclamă la o mânăstire pentru a atrage mai mulţi vieţuitori?

Harul dumnezeiesc ne adună, Sfântul Duh.

Sunt atâtea mânăstiri în jur! Prin ce e deosebit acest aşezământ?

În Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie am văzut cum trăiau monahii în vârstă, cu experienţă. Când am ajuns duhovnic al mânăstirii noastre, ne-am străduit, împreună cu monahiile, să avem aceeaşi rânduială din lavră.

Aşa şi este! Mânăstirea Vvedenski este a doua ca mărime din Rusia, cu activitate misionară şi socială. Aveţi şi schituri pentru viaţa izolată de rugăciune. Fiecare poate să-şi demonstreze talentul dăruit de Dumnezeu în acea activitate la care este chemat de Domnul.

Monahiile românce se deosebesc printr-un singur lucru: cântă foarte frumos

În ce mânăstiri aţi mai fost?

În Lavra Poceaev şi Lavra Sfântului Serghie. În alte mânăstiri nu am vieţuit. Nu ştiu cum este acolo. Doar m-am oprit ca pelerin. Am mers cu monahiile prin Rusia, am fost peste graniţă – am văzut cum trăiesc monahii în zilele noastre. Am fost în România la 40 de mânăstiri…

Se deosebesc monahiile românce de ale noastre?

Se deosebesc printr-un singur lucru: cântă foarte frumos. E o cântare bizantină. Sunt aceleaşi maici, acelaşi trup, aceleaşi ispite, aceiaşi demoni. Ce e aici, e şi acolo.

Când m-am oprit în aceste mânăstiri, am fost rugat să primesc spovedania unor maici. Pot să spun că şi în spovedanie sunt aceleaşi. În mânăstirea noastră vieţuiesc monahii din Bielorusia, România, Moldova, Ucraina – sunt aceiaşi oameni. Doar nu au coborât din cer.

Părinte, de mai mult de 20 de ani sunteţi duhovnicul Mânăstirii Vvedenski. Împărtăşiţi-ne câte ceva din experienţa de duhovnic.

Pentru a fi monah trebuie să ai chemare de sus, de la Dumnezeu. Fiecare om care a venit la mânăstire trebuie să se călăuzească după faptul că nu a venit pur şi simplu să trăiască aici – să mănânce, să doarmă –, ci să se mântuiască. De aceea trebuie să înţeleagă că noi trăim aici vremelnic şi Dumnezeu ne-a pregătit un Cer nou, un Pământ nou, noi trebuie să murim şi să înviem. Trebuie să ţinem minte asta.

Nu ne mântuiesc zidurile, ci ne mântuieşte rugăciunea către Dumnezeu, comunicarea cu El. Dacă omul a venit în mânăstire, atunci petrece vremea cu folos: mulţumeşte lui Dumnezeu pentru boli, pentru necazuri, pentru chilie, pentru aceia care vieţuiesc cu el. Pentru toate mulţumeşte lui Dumnezeu şi nu cârteşte, nu acuză pe nimeni – aceasta e calea dreaptă. Acela care a venit aici nu să se mântuiască, ci să trăiască va cârti tot timpul, va fi nemulţumit.

Mânăstirea este, în felul ei, o şcoală şi un spital duhovnicesc. Aici se oferă excelenta posibilitate – datorită rugăciunii şi ascultării comune şi comunicării unuia cu altul – să observi înăuntrul tău vătămarea provocată de păcat. Şi atunci se întâmplă ceva foarte interesant: dacă ne-am pregătit să-i răbdăm pe toţi şi pe toate, Domnul ne ajută.

Cum poţi să treci de la viaţa în lume la viaţa monahală? Uneori e nevoie de ani de zile pentru asta.

Încă înainte de întemeierea mânăstirii noastre, pe când slujeam ca paroh al bisericii din satul Jarki, apoi al celei din satul Krasnoe, monahii veneau la mine, se spovedeau – din Lavra Sfânta Treime, din Lavra Poceaev –, în timpul puterii sovietice erau puţine mânăstiri. Şi astăzi, unii monahi vin din alte aşezăminte pentru a se spovedi.

Fiindcă asta e cel mai important: pentru a vieţui în mânăstire trebuie să te spovedeşti cu sinceritate. Să-ţi deschizi sufletul la spovedanie. Atunci omul creşte repede duhovniceşte. Dacă nu-şi va dezvălui gândurile la spovedanie şi nu se va spovedi des, se va întări în păcate şi va începe să se altereze în interior. Şi atunci va fi greu să trăieşti lângă el – îndată se va mânia, va fi rău, supărăcios şi deseori foarte nemulţumit.

De aceea, dacă vrei să pleci la mânăstire, trebuie să te pregăteşti dinainte, să înţelegi că mergi acolo pentru a te mântui, a te învăţa cu munca, cu răbdarea faţă de aproapele.

Cei mai aproape de Dumnezeu. Secretele vieții duhovniceşti în mânăstire

Astăzi situaţia nu e simplă în mânăstiri. Mulţi vorbesc despre o scădere a dragostei…

Un ucenic l-a întrebat pe un stareţ: „Ce trebuie să faci ca să devii monah?” Stareţul şi-a scos scufia, şi-a aruncat-o pe podea, a călcat-o în picioare şi i-a spus: „Până când nu vei fi călcat în picioare cascufia asta, nu vei deveni monah.” De ce a spus asta? Monahul trebuie să rabde tot ce îi apare în cale, să treacă peste ispite şi încercări, fiindcă fără voia lui Dumnezeu nici un fir de păr nu cade.

Omul, trăind în mânăstire, dacă a trecut prin mai multe încercări, prigoane, boli, necazuri – pentru că puterile demonice acţionează prin oameni –, poate să înveţe să se clădească pe sine în aşa fel încât în sufletul lui să fie întotdeauna rugăciune, pace, linişte, bucurie, dragoste pentru Dumnezeu şi dragoste pentru aproapele. Aşa este corect.

Dacă omul s-a orientat să găsească în această viaţă cele lumeşti, şi nu cele duhovniceşti, atunci cârteşte când este bolnav, îi acuză pe toţi, nu are încredere în Dumnezeu, cade în deznădejde; în plus, mai are şi nişte patimi, este înrăit, în suflet are tristeţe, şi uneori este la un pas de sinucidere. Însă este spus: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.” (Matei 24, 42)

De unde se iau puterile şi pentru ascultările grele, şi pentru rugăciune, şi încă pentru necazuri?

Multe depind de noi. Nu judecaţi pe nimeni, nu vă întărâtaţi şi nu vă supăraţi. Ştim din scrierile Sfinţilor Părinţi: dacă omul doreşte să se mântuiască, îşi va pune pe el lanţuri grele sau se va zăvorî, îl vor zidi şi îi vor da câte un pahar de apă pe zi şi o prescură mică, sau se va duce într-un loc pustiu, unde se va ruga zi şi noapte; toate acestea sunt bune, dar cel mai aproape de Dumnezeu va fi acela care nu ţine minte răul.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pentru a intra în aşezământul raiului, nu este de ajuns să te eliberezi de păcate. Trebuie să te întăreşti în fapte bune.” Înţelegeţi? Nu este de ajuns să arunci gunoiul din găleată şi să o speli, trebuie să o şi umpli cu ceva bun.

Părinte Ambrozie, am observat că, în zilele noastre, cei care vor să îşi aleagă o mânăstire se călăuzesc nu după vechimea şi frumuseţea pereţilor săi, ci după îndrumarea duhovnicească vie – merg în mânăstirile în care este un duhovnic cu experienţă în viaţa monahală, sau o egumenă.

Totuşi, să găseşti un duhovnic pentru o mânăstire nu este o chestiune simplă. Deseori, duhovnicul monahiilor este un preot care trăieşte foarte departe, iar ele sunt nevoite să îl sune sau să-i trimită scrisori, SMS-uri. Uneori, egumenele caută şi nu pot găsi un duhovnic pentru monahii, unele nici nu vor să caute. Merită oare să mergi în acea mânăstire în care nu este deloc duhovnic? Dacă altă ieşire nu este…

Deseori spuneţi că în educaţia unor maici trebuie „lăsat loc lui Dumnezeu”. Ce aveţi în vedere?

Duhovnicul dă un sfat monahiei, o îndrumare, cum să se mântuiască. Dacă ea va lua seama la acest sfat este bine, dar uneori se întâmplă altfel. Uneori, monahia încalcă regulile şi nu ascultă observaţiile, face aşa cum vrea ea. Poţi să repeţi de 10-20 de ori, dar în zadar. Apoi în viaţa sa încep ispitele şi bolile. Şi atunci ea singură înţelege că trebuie să se căiască.

Apostolul spune: scoateţi pe cel rău de la voi. Se întâlnesc surori needucate, care încep să le tulbure tuturor starea duhovnicească. O astfel de soră trebuie îndepărtată de lângă celelalte, pentru a învăţa să se poarte.

Cum se poate afla ce soră împiedică mântuirea altora şi seamănă dezordine în mânăstire?

De exemplu, este la noi o enoriaşă deja cunoscută – deseori vine în mânăstirea noastră. O cunosc demult. Aceasta poate să producă un scandal cu orice om, în văzul tuturor. Merge pe la toate mânăstirile şi se opreşte şi la noi câteodată. Suntem nevoiţi să o suportăm. A stat trei zile – monahiile noastre o trimit mai departe. Apoi colindă din nou mânăstirile şi revine la noi.

Am văzut-o nu demult şi am întrebat-o: „Cum eşti? Nu mai faci scandaluri?” „Nu, părinte, acum mă abţin, mă pregătesc de împărtăşanie.” Este un om bolnav, stârneşte scandaluri peste tot. Există şi maici asemănătoare, şi enoriaşi, şi părinţi.

Întotdeauna trebuie să ai chibzuinţă, în toate trebuie să te călăuzeşti în primul rând după folosul pentru viaţa duhovnicească.

Cum să alegi corect mânăstirea? Unde să mergi?

Unde te va duce Dumnezeu. Peste tot este Dumnezeu.

O femeie în vârstă m-a întrebat odată: „Unde e mai bine pentru fiul meu să se mântuiască, la acest părinte sau la altul?” Eu i-am răspuns: „Dumnezeu este peste tot. Ce părinte îi place, lângă acela să vieţuiască.”

Râul fără curs. De ce este nevoie de ispite

Fiecare mânăstire are ispitele sale, aşa cum şi fiecare familie are problemele sale. Noi numim mânăstirile „sfinte”; de ce atunci şi aici există neînţelegeri?

Ispite trebuie să existe. Dacă într-un râu nu este mişcare, atunci apa se strică, înverzeşte, creşte iarba, apar broscuţele. Aşa şi într-o mânăstire: dacă în jurul unui om totul este mereu liniştit, egal, în om se ivesc patimile şi este foarte greu să le dezrădăcinezi – el nu le observă.

Iar apa care se revarsă din pădure – o cascadă – întotdeauna este proaspătă şi vindecătoare. Aşa şi omul, trăind în mânăstire, trebuie să treacă prin toate: jigniri, defăimări. Câteodată, astfel de ispite apar într-un aşezământ – Dumnezeu îngăduie ispitele, unele sunt de la autorităţi, chiar de la autorităţile duhovniceşti. Aşa a fost în toate timpurile din istoria Bisericii, în toate aşezămintele monahale au existat unele ispite.

De exemplu, Cuviosul Ambrozie de la Optina era constrâns, i se spunea că nu e nevoie să se ocupe de Mânăstirea Şamordino, că este monah şi trebuie doar să se roage. Îl speriau că vor aduce arhiereul. Iar el răspundea: „Deasupra fiecărui arhiereu stă cel mai mare Arhiereu – Dumnezeu.”

O ispită asemănătoare a avut-o şi Sfântul Serafim de Sarov, atunci când a înfiinţat Mânăstirea Diveevo: monahiile sale erau, de asemenea, ameninţate că li se va închide mânăstirea. Mitropolitul s-a pornit să o închidă şi, când a ajuns la mijlocul drumului, a avut un atac de cord.

Domnul ne apără, dar ispite pot exista. Trebuie să fii pregătit să primeşti totul ca din mâinile lui Dumnezeu şi să nu te răzvrătească nimic. Să-ţi spui ţie cât mai des: asta a îngăduit Dumnezeu, înseamnă că aşa trebuie, totul va trece. Domnul va linişti toate aceasta, totul va trece, toate vor reveni la locul lor. Şi când te uiţi – totul a revenit la loc.

Dumnezeu nu îngăduie nimănui ceva peste puteri. Fiecare primeşte după puteri. Şi trebuie să învăţăm să-I mulţumim pentru fiecare zi pe care o trăim în mânăstire.

Unii se plâng că uneori egumena sau egumenul dau special ascultări peste puteri. Ce să faci în această situaţie?

Dacă unui monah i s-a dat vreo ascultare grea şi nu o poate îndeplini, atunci trebuie să vină şi să-i spună egumenului că această ascultare nu îi stă în puteri. Dacă egumenul va spune că trebuie să o continue, şi monahul va muri din cauza acestei ascultări, va fi un mucenic. Dar trebuie să înţelegem că ascultarea, rugăciunea, mătăniile, postul nu sunt un ţel. Acestea sunt nişte cârje. Iar ţelul este să înveţi smerenia.

Sfinţia voastră sunteţi rodul unei mânăstiri de călugări şi întemeietorul uneia de călugăriţe. Sunt diferenţe importante între cele două feluri de mânăstiri?

Bărbaţii sunt mai tari, nu dau importanţă mărunţişurilor, cad rar în mâhnire. Se pot certa într-o situaţie conflictuală, dar se împacă repede şi păstrează calmul.

Într-o mânăstire de călugăriţe există mai multă aplecare spre lucrurile mărunte. Totul e construit pe emoţii. Dacă s-a întâmplat ceva în mânăstire, poate vreo ispită oarecare, îndată începe să funcţioneze „telefonul fără fir” – vor întoarce totul cu susul în jos. Se mai întâmplă să se supere una pe alta: „Eu fac mai mult decât cealaltă!”

Odată, o jurnalistă din Sankt Petersburg m-a întrebat: „Părinte, cum vă descurcaţi cu maicile în mânăstire, căci natura femeiască poate să însemne isterii, depresie?” I-am răspuns: „Doar harul lui Dumnezeu ne păzeşte.” Într-o mânăstire de maici e mai multă sensibilitate, se reacţionează la toate foarte emotiv.

Ce le-aţi sfătui pe surori?

Trebuie să înveţe să nu-şi încarce mintea cu gânduri de prisos, să nu pună totul la inimă, să deosebească gândurile.

Gândurile pot fi omeneşti, îngereşti şi demonice. Să pregăteşti prânzul, să faci curăţenie în chilie, să ajuţi o soră de mânăstire dacă aceasta e bolnavă – acestea sunt gânduri omeneşti. Cele îngereşti sunt: să te rogi, să îl rabzi pe aproapele tău, să te căieşti de toate păcatele, să nu te iriţi, să nu te superi, să rabzi totul şi pe toţi. Mai ales dacă cineva te-a supărat, trebuie să fii primul care cere iertare, să te împaci. Asta are mare valoare.

Şi gândurile demonice sunt dese. Cum să le recunoşti? Dacă atunci când a venit un gând te tulburi îndată, cazi în tristeţe sau iritare, acela e de la demon.

Când omul spune mereu Rugăciunea lui Iisus înţelege că Domnul este întotdeauna alături de el. Orice ispită ar veni, îşi aminteşte îndată că aceasta e voia lui Dumnezeu. Tot ce face Dumnezeu este spre folos. Dacă vei gândi aşa, atunci în suflet va fi pace.

Toată puterea e în mâinile lui Dumnezeu. Sfaturi pentru egumene şi duhovnici

Părinte, spovediţi de 44 de ani. Ce sfaturi le daţi egumenelor care au fost numite de curând în fruntea unor mânăstiri şi duhovnicilor care îndrumă mânăstirile de maici?

Ce este cel mai important pentru o egumenă? Nu trebuie să se considere o stăpână, de parcă a primit o putere deosebită. Toată puterea e în mâinile lui Dumnezeu. Şi cu cât omul primeşte mai multă putere duhovnicească, cu atât mai mult trebuie să fie smerit şi să se considere pe sine mai rău decât toţi.

Îmi aduc aminte de matuşka Varvara, egumena Mânăstirii Piuhtiţki. Am urmărit-o odată cum comunica cu toată lumea. Când se apropiau maicile, vorbea cu ele liniştit, le dădea ascultări. Dacă veneau pelerini şi îi cereau binecuvântare sau îi aduceau ceva în dar, ea le vorbea, îi mângâia.

Vorbea liniştit, lin, cu toată lumea. Prin viaţa sa duhovnicească le-a transmis tuturor acest duh: şi monahiilor sale, şi pelerinilor. Slavă Domnului că a trăit 81 de ani!

Duhovnicul, dacă a trecut el însuşi prin viaţa monahală, trebuie să asculte totul la spovedanie, toată durerea pe care maica o spune. Dacă şi-a spus pur şi simplu gândurile sau a făcut ceva cu fapta, nu trebuie să o certe îndată: „Cum ai îndrăznit? Nu se poate să faci asta!” Trebuie să primească cu dragoste şi să o ierte. Dacă ea va cere o îndrumare, atunci înseamnă că trebuie să o dea şi să-i spună cum să se îndrepte. Dacă ea judecă deseori, trebuie să-i spună să nu meargă prin chilii, pentru că aceasta va duce la vorbărie goală, iar ca urmare va apărea şi judecata. Dacă a venit la o soră să se roage sau să găsească mângâiere duhovnicească – asta se poate. Dar să umbli din chilie în chilie fără treabă – asta nu se poate.

Începutul vieţii duhovniceşti, aşa cum au spus Sfinţii Părinţi, este atunci când omul îşi vede în suflet puzderia de păcate. Să te vezi cel mai păcătos om şi să te consideri mai rău decât orice fiinţă este o stare normală. Când omul se află într-o stare de orgoliu, de mândrie, aceasta e o cale periculoasă. Nu trebuie să te încrezi în tine, ci numai în Dumnezeu.

Se spune că între duhovnic şi egumenă poate să existe o greşită dualitate a puterii în mânăstire. Care trebuie să fie relaţiile corecte?

Dacă duhovnicul a întemeiat mânăstirea şi el a adunat toate monahiile, atunci, desigur, egumena trebuie să se supună duhovnicului şi fără ştirea lui nu trebuie să facă nimic. Atunci totul va fi normal. Dar dacă ea va „înhăţa” puterea de la părinte şi va hotărî că ea este singura stăpână în mânăstire, atunci e dezastru. Trebuie să păstrezi această ascultare până la moarte.

Dar dacă duhovnicul nu este întemeietorul, ci pur şi simplu e numit?

Dacă este numit, atunci problemele serioase trebuie să le rezolve împreună.

Este mult mai simplu să întemeiezi o mânăstire decât să o menţii după aceea. Există aşezăminte monahale de unde oamenii fug şi sunt unele în care năzuiesc să ajungă. De ce?

Dacă vei crea în mânăstire o viaţă soldăţească şi vei trăi „după literă”, oamenii nu vor rezista acolo. Unei ucenice venită din lume nu trebuie să i se solicite direct nişte cerinţe potrivite pentru monahismul străvechi, pentru că nu va putea să le îndeplinească. Cum spun unii tipicari: dacă a venit o ucenică, trebuie să stea în chilie şi să meargă doar la slujbe, să facă ascultare, să nu vorbească cu nimeni, să nu comunice. Nu se poate întâmpla una ca asta pentru că ea, venind în mânăstire, trebuie să-i cunoască pe toţi – monahiile sunt surorile ei. Surorile comunică, se cunosc una pe alta, devin ca nişte rude. Întreaga mânăstire este o familie, sunt surori apropiate în duh.

Trebuie oare duhovnicul să-i spună egumenei cum vieţuiesc monahiile sale, să-i spună păcatele lor?

Orice duhovnic trebuie să păstreze taina spovedaniei. Nu trebuie să dezvăluie egumenei păcatele maicilor.

Ce se poate face în privinţa destăinuirii gândurilor, dacă duhovnicul vine rar în mânăstire sau aşezământul nu are deloc duhovnic?

Dacă unei maici i-au venit gânduri în minte şi nu este duhovnic în mânăstire, poate să-i spună egumenei, însă egumena trebuie să primească aceasta ca pe o dezvăluire a gândurilor.

Însă câteodată se întâmplă astfel – egumenei i s-a destăinuit un gând, de exemplu: „Iată, matuşka, am gânduri despre dumneata, că eşti foarte mândră şi foarte impertinentă.” Ea ascultă destăinuirea, iar peste câteva zile o trimite pe această monahie la metocul mânăstirii. Înseamnă că egumena are o boală sufletească.

Dimpotrivă, pentru că s-a destăinuit, omul trebuie iubit mai mult. Doar gândurile sunt de la vrăjmaşul! Aşa poţi să-i alungi pe toţi. Dimpotrivă, trebuie să o acoperi cu iubire, să-i dai o ciocolată sau nişte dulceaţă, să-l mângâi pe om.

Ce se întâmplă dacă egumena arată în faţa surorilor lipsă de respect faţă de duhovnic?

Trebuie să se căiască pentru asta, ca să nu ia prea multă putere asupra sa.

Cum trebuie să te pregăteşti pentru vieţuirea monahală?

Unele zic: „Părinte, eu aş vrea să merg la mânăstire, dar trebuie să le fac un rost copiilor.” Iar eu le spun: „Atunci fă-le un rost, dar trăieşte călugăreşte.” Cum călugăreşte? Monahii merg la slujbe, citesc canoane, acatiste şi molitfe, Psaltirea, Evanghelia. Şi tu trebuie să te obişnuieşti cu acestea. Dacă vei trăi aşa, atunci când vei veni la mânăstire îţi va fi uşor.

Desigur, omul trăieşte în lume după propria sa voie. Îi este greu să vină în mânăstire şi să trăiască după voia lui Dumnezeu. Aici voia lui Dumnezeu va fi exprimată prin conducerea aşezământului.

Unele surori se plâng de ascultări: „Iată, stau la uşa de la intrare, nu am nici un folos din asta.” Orice ascultare este plăcută lui Dumnezeu – chiar dacă stai lângă cutia cu lumânări sau la uşa de la intrare, sau cureţi toaletele, sau cureţi cartofi. Cel mai important este să te rogi.

Părinte, mulţumim pentru îndrumările sfinţiei voastre.

Dialog realizat de sora Anna Olşanskaia
Traducere din limba rusă de Angela Voicilă
Sursa: www.pravmir.ru

ARTICOL DIN CUPRINSUL REVISTEI LUMEA MONAHILOR NR. 123/2017.