Revista:

Un Episcop sfânt: ÎPS Meletios Kalamaras

Kalamaras

Înaltpreasfinţitul Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopolis, a fost, până la moartea sa, petrecută în anul 2012, unul dintre ierarhii deosebiţi ai Bisericii elene. Un om plin de vervă misionară, un adevărat urmaş al Apostolilor, strălucind de virtuţi, un slujitor pe care apropiaţii l-au perceput ca pe un sfânt. Rândurile de mai jos sunt o pledoarie în acest sens, venită din partea unui arhimandrit care i-a fost apropiat. (C.C.)

Când Iisus a intrat în Ierusalim călare pe mânzul asinei (Matei 21, 7), mulţimea a „luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13) Însă Iisus nu privea la osanale, ci la Patimile Sale, din care avea să „guste” peste câteva zile. De aceea, „când Sa apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea”. (Luca 19, 41) La fel fac şi supuşii Săi aleşi când primesc o astfel de demnitate – în cazul nostru, demnitatea arhieriei: se lipesc de cruce şi nu de slavă, se lipesc de răspunderi şi nu de osanale. Aşa a făcut şi Episcopul Meletios: privea la crucea sa şi nu la slava ce izvora din demnitatea sa (mulţi văd doar slava).

– V-aţi nimerit într-o Mitropolie mică, i-a spus, în prezenţa mea, preotul din satul meu, la puţine zile după întronizare.

Iar răspunsul său a fost: pentru a putea să o slujesc cât se poate de bine! – deoarece privea la răspundere şi nu la cinste.

„Primiţi smerita mea mărturisire că mă voi aduce pe mine însumi ca jertfă doar ca să daţi bună mărturie la Judecata lui Hristos”, a promis faţă de Arhiepiscopul Serafim în ziua hirotoniei sale. Şi a făcut-o!

Îmi amintesc că, la puţin timp după întronizarea sa, l-am văzut la Episcopie într-o sâmbătă dimineaţă, în sala „tronului”, întinzând pe o masă mare o grămadă de hârtii din arhiva Mitropoliei, unele foarte vechi, altele mototolite, altele murdare, punându-le în ordine una câte una, studiindu-le cu răbdare şi atenţie, pentru a le ordona. Ar fi putut să le ignore sau să pună vreun subaltern să „rezolve” cazul, dar na făcut-o. Avea conştiinţa răspunderii sale, de aceea şi voia să le vadă şi să le aşeze singur. „Împlinirea îndatoririlor îl sfinţeşte pe om”, a spus cândva, de faţă cu mine, unui fiu duhovnicesc, foarte obosit, dar care strălucea de bucurie. Vedea că atunci când te dedici îndatoririlor tale (şi mai ales unor astfel de îndatoriri sfinte), când le împlineşti curat, fără murmur, îţi este dăruită bucuria de la Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu.

Atât de mult se străduia în chivernisirea Episcopiei sale, încât, aşa cum se zice, a îmbătrânit înainte de vreme. A devenit alb înainte de vârsta firească. Toţi cei care-l priveau fără să-l cunoască spuneau: „Cine este acest bătrânel?” – şi nu avea mai mult de 60 de ani.

„Dacă aş fi ştiut dinainte răspunderile înfricoşătoare pe care le presupune demnitatea arhieriei, n-aş fi primit nici măcar în gând acest lucru!” – i-a mărturisit unui prieten de-al meu în 2010.

Cu toată jertfa pe care o făcea pentru Episcopia sa, nu avea conştiinţa împlinită. Un ziarist de la o publicaţie locală l-a întrebat:

– Aveţi conştiinţa împăcată, că aţi făcut ce era mai bun?

Iar el a răspuns:

– Niciodată nu am avut, nici măcar într-o singură zi, conştiinţa liniştită că mi-am împlinit datoria aşa cum trebuia. Analizându-mi faptele mele pentru Hristos, găsesc că niciodată nu am împlinit deplin sfânta Lui voie, cu toate puterile mele. Îl rog să plinească lipsurile mele cu harul Său şi cu mila Sa. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, cercetându-şi faptele lor, spuneau că se simt slugi nevrednice şi doar făcuseră atât de multe! Ce-aş putea spune eu atunci? Mă simt ruşinat când îmi amintesc de ei. (Ziarul Nicopole, 20 mai 2000)

„Vai de cei ce se îmbată fără vin!” (Isaia 28, 1) Toţi cei care se îmbată de la vin se şi trezesc, îşi revin în simţiri, în timp ce aceia care se îmbată fără vin, datorită funcţiilor lor, sunt mereu beţi. De aceea şi vai de ei! Păcat de poporul care este rânduit de beţivi. Pentru Meletios, demnitatea arhieriei funcţiona ca un deşteptător care-i amintea zilnic răspunderea sa colosală faţă de Domnul.

Puterea este un lucru periculos

O anecdotă spune că un Episcop a murit şi s-a dus în rai. I s-a făcut o primire fastuoasă. Atât de mare încât s-a cutremurat întregul rai. Sfinţii s-au mirat şi i-au întrebat pe îngeri: „Ce se întâmplă? Ce e sărbătoarea asta?” Şi li s-a răspuns: „Este primul Episcop care intră în rai!” Desigur, nu acesta este adevărul, deoarece în rai sunt mulţi arhierei sfinţi, însă această anecdotă vrea să ne spună cât de greu este
pentru cineva ce duce o asemenea răspundere, sfântă şi înaltă, să intre prin porţile raiului.

„Puterea îl vădeşte pe bărbatul adevărat” – scria în secolul VI î. Hr. Pittacus din Mytilene, unul din cei şapte înţelepţi ai vechii Grecii, însemnând că sinele omului se descoperă în exercitarea puterii. Şi avea deplină dreptate.

Dacă cineva este plin de patimi (este gurmand, sau iubitor de argint, sau pizmaş, sau mânios, viclean, iubitor de slavă, trufaş, sau celelalte asemenea) şi primeşte o oarecare demnitate, se vor activa sub forma acestei demnităţi toate patimile şi va deveni un cu totul alt om, de nerecunoscut. „Zis-a avva Orsisie: cărămida nearsă punându-se la temelie aproape de râu, nu rabdă o zi, iar cea arsă ca o piatră rămâne. Aşa este şi omul care are socoteală trupească şi nu s-a ars ca Iosif cu frica lui Dumnezeu: se risipeşte după ce s-a suit la stăpânire.” (Patericul egiptean, Arhiepiscopia Alba Iulia, 1997, p. 162) Nu doar că îşi pierde minţile, cum se spune; nu numai că se pierde, pur şi simplu, cu capul în nori (uitându-se la fiecare de sus, ca la nişte supuşi la picioarele sale), ci şi „mărgăritarele” (patimile sale) ies din adâncul sufletului său, care îl transformă într-un om cu totul de nerecunoscut.

În 1971, Universitatea din Stanford (SUA ) a făcut următorul experiment: s-a amenajat subsolul Facultăţii de Psihologie ca o puşcărie. Au fost aleşi 24 de studenţi care proveneau din acelaşi mediu social, care au crescut şi au fost educaţi în aceleaşi principii morale severe. Jumătate din ei, 12, au intrat în celule ca deţinuţi; ceilalţi 12 au fost puşi gardieni şi poliţişti. Li s-a dat putere deplină faţă de cei încarceraţi. Experimentul trebuia să dureze mai multe săptămâni, dar după nici o săptămână, profesorii au oprit experimentul din cauză că „gardienii” (de notat că erau oameni morali!) şi-au schimbat comportamentul. Deveniseră capabili de grave barbarii!…

Gândiţi-vă acum la ce degradare sufletească este predispus omul pătimaş când are în mâinile sale o putere reală. Şi nu doar asupra a 12 oameni, ci asupra a mii. Şi nu doar pentru o singură lună, ci pentru patru sau mai mulţi ani! Va fi ca noroiul în faţa râului dezlănţuit.

Puterea arhierească este, pentru un om pătimaş, cu mult mai periculoasă. Şi pentru că ea este deţinută pe viaţă, şi pentru că ea se împleteşte cu cinstiri excepţionale, unice, care îngroaşă la superlativ patimile. Purtătorul ei ţine cârjă în mână, mantie pe umeri, engolpion şi cruce, mitră; e întâmpinat cu sunet de clopote; în mijlocul bisericii stă pe tronul cel mai înalt; i se închină laicii, diaconii, monahii, preoţii; este tămâiat de trei, de şase, de nouă ori… Are deplină putere asupra preoţilor săi, asupra enoriilor etc. Lucruri extrem de periculoase pentru un om împătimit, care îi pot sugruma chiar legătura cu Hristos, încât să ajungă să vorbească despre Patimile lui Hristos – Dumnezeu-Omul ca şi cum ar vorbi despre suferinţele unui străin, necunoscut lui, fără să-l mişte nici măcar un pic. Poate chiar să-i sugrume orice interes pentru mântuirea sufletului său şi cu atât mai mult pentru mântuirea turmei sale, pentru mântuirea căreia a şi fost chemat să lucreze.

Episcopul Meletios spunea: „În 1941, şi-a vizitat satul natal, Allogonia din Kalamata, Episcopul locului. Locuitorii au ieşit din sat pe o distanţă de un kilometru, aşteptându-l. Când a venit şi a ridicat mâna să-i binecuvânteze, toţi au îngenuncheat. Pe drumul pe care păşea au aşternut pături şi covoare noi, pentru a le atinge şi a le binecuvânta. În satele din Grecia centrală, Episcopul locului era primit cu lumânări aprinse, cu tămâie şi cu prapuri. Preotul purta toate veşmintele preoţeşti, ţinând Evanghelia în mână. Astăzi, mulţi se feresc să-i sărute chiar mâna. Doar Dumnezeu ştie cum vor fi lucrurile în viitor.”

Dacă cineva este plin de virtuţi, are înăuntrul său dragoste, bunătate, smerenie, şi dacă de nevoie va primi vrednicia arhieriei, va rămâne acelaşi, la fel ca şi mai înainte, deoarece va continua să se străduiască, să se lupte. Şi chiar de pe înalta treaptă a acestei demnităţi se va învedera toată măreţia sufletului său, luminându-i pe oameni. Este ca făclia pe care atunci când o aprind nu „o pun sub obroc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă”. (Matei 5, 15)

Este o mărturie comună aceea că Episcopul Meletios, în ciuda faptului că a fost vânat 32 de ani de fiara cea cu multe capete a puterii, nu a încetat să se preocupe, până în ultima clipă, cu frică şi cutremur (Filipeni 2, 12), de mântuirea sufletului său şi a turmei sale. Unul din ultimele sale texte scrise (ca o oglindă a sufletului său) a fost un răspuns la o scrisoare colectivă pe care i-au trimis-o câţiva laici din Mitropolia sa, care contestau cu tărie şi cu împotrivire persoana sa, din cauza citirii rugăciunilor din Sfânta Liturghie în limba greacă comună, pe care o pricepe poporul, pe care Mitropolitul a şi introdus-o în Mitropolia sa.

Între altele, le-a răspuns următoarele: „Eu, ca un părinte al vostru, vin să răspund la cele pe care le-aţi scris, cu un singur gând: să vă ajut să vă lepădaţi de greşeala voastră şi de apăsarea faptelor voastre.” Au plecat de la Liturghie, deoarece nu puteau s-o asculte în limba pe care o înţelegeau. „Deşi voi aţi uitat că sunt părintele vostru în Hristos, eu nu uit că sunteţi copiii mei şi vă rog cu căldură să daţi puţină atenţie sfaturilor mele.” Şi încheie scrisoarea sa cu cuvintele: „Iubiţii mei copii, ascultaţi ceea ce v-am scris fiecăruia personal şi vă repet: după ce întâi vă veţi spovedi pentru păcatul vostru, gândiţi-vă cu calm şi cu conştiinţă la interesul vostru duhovnicesc, pentru ca să aveţi binecuvântarea mea şi să vă maturizaţi duhovniceşte, lucru folositor pentru voi şi pentru copiii voştri. Cu rugăciuni şi binecuvântări pentru pocăinţă şi mila Domnului către voi şi către familiile voastre.”

Nici înjurătură, nici ameninţare, nici ironii (aşa cum ar fi făcut, în locul său, un Episcop pătimaş). A arătat dragoste în faţa purtării lor urâte şi, mai ales, preocupare pentru mântuirea lor. Zece zile mai târziu, după această scrisoare, a suferit un atac cerebral grav şi şapte luni mai târziu şi-a dat sufletul. Puterea cea stricătoare de suflet nu a fost capabilă să-l înăbuşe duhovniceşte. Chiar şi numai pentru acest fapt merită cununa!

Întâlnirea Înaltpreasfin]itului Meletios cu p`rintele Paisie

În iulie 1979, a vizitat Sfântul Munte, pentru a discuta despre sălăşluirea sa în Athos, iar noi, în jur de 20 de tineri, unii laici, alţii monahi, l-am urmat. Am trecut atunci, împreună, şi pe la părintele Paisie. ÎPS Meletios nu era pe atunci episcop.

Era 2 iulie, în jur de nouă dimineaţa, când am ajuns la chilia părintelui Paisie. „Lipsesc. Mă întorc după-amiază”, scria pe uşă. „Să aşteptăm puţin şi, dacă e voia lui Dumnezeu, va veni”, a zis părintele Meletios. De reţinut că era pentru prima oară când îl vedea pe părintele Paisie. Unii din grupul nostru au aşteptat afară din curtea părintelui, în timp ce cei mai mulţi am urcat un pic mai sus, în pădure, şi ne-am aşezat la umbră. Împreună cu noi era şi părintele Meletios. N-au trecut 10-15 minute şi cei care stăteau lângă curtea părintelui Paisie l-au văzut pe acesta coborând din munte. „Vine! Vine!”, au strigat entuziasmaţi, deoarece cu toţii credeam că se va întoarce abia după-amiază. Şi ce a făcut părintele Paisie? N-a urmat cărarea care dădea în curtea sa, ci brusc a cotit-o la stânga, în pădure şi, fără să vadă pe nimeni, a început să se mişte ca şi cum ar fi căutat pe cineva. Îl căuta pe părintele Meletios. De cum l-a „descoperit” (prin faţa noastră trecuse fără să se uite la noi, fără să ne bage în seamă), s-a dus direct la el, i s-a închinat, i-a sărutat mâna, lăsându-ne pe toţi cu gura căscată. În continuare, am coborât în curticica sa, arhondaric, cum îi spunea el. A intrat iute în chilie, şi-a pus rasa cea bună şi s-a întors. Am stat pe buturugi ca pe nişte scaune, sub copacii care erau în faţa curţii lui. Şi a început discuţia.

Primul lucru pe care ni l-a spus, bătând cu patos cu mâna într-o tablă din faţa lui, a fost: „Doi sfinţi trebuie să scoată fiecare duhovnic!”, vrând să spună, după cum ne-a explicat părintele Meletios, că din mulţii fii duhovniceşti pe care îi avea părintele Meletios, doi aveau să devină sfinţi. Mai apoi a zis:

– Aţi mai venit o dată, acum cinci ani! (Asta i-a spus-o tot părintelui Meletios, deşi îl vedea pentru prima oară.) Dar atunci eram pe munte, scriam o carte despre părintele Arsenie.

– Părinte Paisie – i-a zis părintele Meletios –, aşa cum vedeţi, suntem aici un grup întreg şi încercăm să facem ce putem mai bine pentru sufletul nostru. Spuneţi-ne un cuvânt de folos!

– Eu sunt doar călugăr, a zis, vrând să spună prin asta că nu e corect să facă pe învăţătorul în prezenţa unui preot. Însă a făcut ascultare şi ne-a spus câteva cuvinte folositoare.

Şi în timp ce noi ne aşteptam să ne vorbească despre monahism – părintele Meletios cu însoţitorii săi urmau să se închinovieze în Sfântul Munte –, a vorbit despre misiunea din lume şi în special despre mânăstirile lumii, oaze ale atenienilor şi în special despre Mânăstirea Petraki (din Atena):

– Dacă ar fi trăit astăzi Marele Vasile, n-ar mai fi construit Vasiliada, ci ar fi făcut rugăciune pentru lume, ca să se odihnească sufleteşte. (Vrând să spună că misiunea nu este de a zidi construcţii, ci de a zidi suflete.) Vin ani grei, iar Dumnezeu face recrutarea. Îmi zice mie gândul că mama care plânge şi jeleşte pentru fiul care pleacă monah va avea mai mare plată decât mama care se bucură că fiul nu se face monah din cauza durerii ei.

Când a venit vremea să plecăm, l-a condus pe părintele Meletios până la pârâu (foarte departe), discutând pe drum. Mare cinstire!

În februarie 1980, părintele Meletios a fost ales Mitropolit de Nikopolis. A făcut misiune în lume, a zidit mânăstiri, primii monahi închinoviaţi fiind tinerii împreună cu care l-a vizitat pe părintele Paisie.

Sigur, părintele purtător de duh a văzut ceva măreţ pe chipul monahului de atunci Meletios. Primul lucru pe care l-a dibuit au fost miresmele (virtuţile) pe care le răspândea Meletios. „Precum cei ce au simţul mirosului sănătos pot cunoaşte pe cel ce ţine mirodenii în chip ascuns, aşa şi sufletul curat obişnuieşte să cunoască buna mireasmă ce a dobândit-o de la Dumnezeu şi mirosul urât aflat în alţii, de care el s-a izbăvit. Dar acestea nu sunt cunoscute altora”, spune Cuviosul Ioan Scărarul.

Să vă povestesc şi următoarele: în următoarea zi, după-amiaza, l-am vizitat singur pe părintele Paisie. Era şi el singur. Am discutat multe. Între altele, i-am zis:

– Dumneavoastră, aici, în pustiu, aveţi linişte. Sunteţi departe de ispite. În timp ce noi, în lume, avem multe ispite.

Iar el mi-a răspuns:

– Oriunde există ispite, Dumnezeu ajută mult.

I-am mai zis eu:

– Mă frământ în legătură cu drumul pe care să-l urmez, dacă să devin preot căsătorit sau celib.

Iar el mi-a răspuns:

– Orice lucru vei face în viaţa ta, să-l faci cu smerenie.

Apoi a continuat despre cei care vânează titluri, spunând, în mod caracteristic:

– Oricâte greutăţi vei pune pe omul mort, nu va spune: „Nu mai pot!” Dacă faci asta unuia viu, va striga. Mortul este nesimţitor, încât orice vrednicie sau titlu i-ai da, nu va spune „nu”. Omul viu are simţământul neputinţei sale, simte greutatea răspunderii sale şi de aceea fuge de demnităţi şi titluri.

În acea clipă a ajuns un vizitator laic, în jur de 70 de ani, un cunoscut al părintelui Paisie. Vizitatorul nu se mai oprea din vorbit. Şi câte şi câte nu i-a spus părintelui. Îl sfătuia şi ce trebuie să mănânce, şi cât trebuie să doarmă, iar părintele Paisie îl asculta cu atenţie, fără să cârtească sau să-l întrerupă. La un moment dat, i-a vorbit despre un prieten comun, familist din Koniţa Epirului, de unde părintele plecase înspre viaţa monahală. Paisie îl asculta, dând din cap cu înţeles, însă la un moment dat a început să strige, bombănind, ca ars, zicând:

– Eu nu semăn cu acesta nici măcar atât!, arătând vârful degetului. M-a tulburat felul în care o spunea. Chipul acesta nu mai îmi iese din minte. Am văzut cu ochii mei că sfânt este cel care crede din toată inima că nu merită nimic, cel care are adâncă, foarte adâncă smerenie. Şi pentru că are smerenie îl ascultă şi pe celălalt cu smerenie şi primeşte sfaturile sale. „Calea celui nebun este dreaptă în ochii lui, iar cel înţelept ascultă de sfat.” (Pilde 12, 15)

E cunoscut faptul că părintele Paisie a scos o broşurică, în 1987, care a circulat în toată Grecia, în care accentua cât de periculos este numărul 666 şi cele legate de acesta. Însă Episcopul Meletios a avut altă părere în această privinţă. L-a vizitat în 1995 pe părintele Paisie şi i-a explicat cele legate de aceasta. Iar părintele Paisie, aşa smerit cum era, nu s-a „agăţat” de propriile păreri, ci a recunoscut, ca o mărturisire înaintea Episcopului: „Nu m-am informat corect despre tema aceasta.” Dacă Paisie nu ar fi avut smerenie, ar fi rămas nedezlipit de propria lui părere.

Am mai înţeles că nu există sfinţi egoişti! Dacă ar fi fost aşa, atunci lumea noastră, cu atât mai mult astăzi, ar fi fost plină de sfinţi.

Continuarea: în aprilie 1980, am fost hirotonit preot de Episcopul Meletios. Era prima hirotonie de preot pe care o săvârşea în Episcopia sa.

În octombrie 1981, l-am vizitat din nou pe părintele Paisie, acum ca ieromonah. Trecuseră doi ani şi patru luni de la prima noastră întâlnire, în iulie 1979. Era cu neputinţă să-şi amintească de mine şi cu atât mai puţin acum, că eram îmbrăcat preoţeşte, pentru că zilnic treceau pe la căsuţa lui zeci şi zeci de tineri. Însă, de cum m-a văzut, primul lucru pe care m-a întrebat, zâmbind, a fost: „Ce face Episcopul Meletios?!”

(Din volumul Arhim. Vasilios Bacoianis, Marea minune a arhiereului Meletios, trad. din lb. greacă de Pr. Şerban Tica, Ed. de suflet, Bucureşti, 2015)

ARTICOL DIN CUPRINSUL REVISTEI LUMEA MONAHILOR NR. 123/2017.