LOADING

Type to search

Stareţul Tihon Golenkov – îndrum`torul duhovnicesc al Sfântului Paisie Aghioritul

Stareţul Tihon Golenkov – îndrum`torul duhovnicesc al Sfântului Paisie Aghioritul

Share

În chilia Cinstitei Cruci a Mânăstirii Stavronikita, în ultimii ani ai vieţii sale, stareţul Tihon primea monahi de pe întregul Munte Athos; printre ei – şi viitorul sfânt Paisie Aghioritul. Înainte de a muri, stareţul Tihon i-a lăsat moştenire Cuviosului Paisie chilia sa, promiţându-i că „va veni să se vadă cu el”.

Cuviosul Paisie îşi amintea mai târziu: „Era 10 septembrie 1971, miezul nopţii. Eu mă rugam şi deodată am văzut cum intră în chilie stareţul meu! Am sărit, i-am prins picioarele şi le-am sărutat cu evlavie. Nu am înţeles cum s-a desprins din mâinile mele, a intrat în biserică şi a dispărut. Desigur, nimeni nu înţelege cum se petrec asemenea întâmplări. Şi acestea nu se pot explica logic, de aceea se şi numesc minuni. Am aprins îndată o lumânare (în timpul în care s-a întâmplat aceasta ardea doar candela), pentru a însemna în calendar ziua în care mi s-a arătat stareţul, ca să nu uit. Când am văzut că aceea era ziua adormirii lui (10 septembrie), m-am întristat foarte tare că această zi trecuse pe neobservate pentru mine. Mă gândesc că bunul părinte mă va ierta, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut mulţi vizitatori, obosisem mult, eram la capătul puterilor şi uitasem absolut de toate. Altfel, aş fi înfăptuit ceva ca să-mi aduc şi mie folos, şi pe stareţ să-l bucur cu o priveghere de noapte.”

Ieromonahul Tihon (în lume Timotei Pavlovici Golenkov) s-a născut în 1884, în satul rusesc Novaia Mihailovka. A cutreierat 200 de mânăstiri rusești, a fost pe Sinai și în Palestina, iar la vârsta de 24 de ani, în anul 1908, a sosit în Muntele Athos.

Starețul era cunoscut ca un ascet riguros, chiar aspru, care iubea cerurile, aducându-și aminte de moarte, liber de grijile lumești, pătruns de o luminoasă tristețe, har și bucurie duhovnicească. Avea darul lacrimilor, dormea pe scânduri, purta haine ponosite, era prieten cu animalele sălbatice de pe munte. Și-a săpat singur mormântul: nu se temea de moarte și Îl slăvea pe Dumnezeu necontenit. Chipul său părea ca nu este din aceasta lume: senin, pașnic, bucuros și blajin.

Prorocindu-și sfârșitul, îl aștepta fără teamă. Înger pământesc, om ceresc. Despre el au scris mulți și mult, și chiar dacă adâncurile vistieriei inimii sale au rămas ascunse pentru noi, ele sunt văzute limpede și în întregime de Dumnezeu, cunoscătorul inimilor.

Unul dintre numeroșii biografi ai parintelui Tihon este și ieromonahul Agatanghel Kalafatis, fost monah al Mânastirii Iviron, în prezent stareț la chilia Cinstitei Cruci a Mânastirii Simonos Petras. Părintele Agatanghel își amintește de bunăvoința și iubirea pentru oameni a părintelui Tihon, de rugăciunea sa  fierbinte cu pomenirea miilor de vii și adormiți, de lacrimile necontenite, aducătoare de bucurie, de nevoința sa minunată. Arma sa erau crucea și metaniile, dar iubea mai întâi de toate Liturghia Dumnezeiască, Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți.

Așternem în continuare câteva fragmente din descrierea vieții părintelui Tihon, scrisă de starețul Agatanghel.

Părinții starețului Tihon erau oameni evlavioși. Ei au păstrat cunoscuta evlavie rusească a secolului trecut. Starețul spunea că mama sa era o femeie sfântă. Miercurea și vinerea nu mânca nimic, întregul timp îl închina rugăciunii și din ochii săi curgeau necontenit lacrimi. Și el avea darul lacrimilor. Lacrimile erau hrana sa de fiecare zi. El credea că  lacrimile sunt semnul milostivirii dumnezeiești și că sufletul se spală cu ajutorul lor.

Din copilarie îi plăcea sa cerceteze mânăstirile. Era nerăbdător să primească și el binecuvântarea dumnezeiască pentru a lăsa lumea, pentru a se apropia de Dumnezeu și a se dedica rugăciunii, fiindcă nimic din cele trecătoare nu îl bucura. Era însetat de veșnicia cerească și de bucuria nesfârșită.

Când a învățat carte, iubirea sa pentru psalmodiere și muzica bisericească a modelat din el un cântareț minunat. Întotdeauna mergea la biserica și cânta în cor, devenind peste un timp protopsalt.

„De azi înainte eşti fratele obştii noastre…”

Cu binecuvântarea părinților săi, a hotarât sa plece în pelerinaj la Ierusalim și în Sfântul Munte. Tânărul iubitor de Dumnezeu s-a pornit la drum împreună cu alți pelerini. Când a ajuns în Constantinopol, l-a cunoscut pe iconomul chiliei Burazeri din Sfântul Munte. Iconomul l-a întrebat:
– Vrei sa fii monah?
– Vreau, i-a răspuns el.
– Fă o închinaciune și de azi înainte ești fratele obștii noastre Sfântul Nicolae.

Cu bucurie nemarginită și cu lacrimi de mulțumire, tânarul l-a rugat să-l lase mai întâi să se închine la Locurile Sfinte.

Încheindu-și pelerinajul în Țara Sfântă, s-a întors în Sfântul Munte și s-a alăturat obștii Burazeri. Peste un an, a fost tuns în monahism.

Dragostea pentru tacere și setea de asceză l-au determinat pe părintele Tihon să părăsească binevoitoarea obște a schitului și să se stabilească în cel mai aspru loc din Muntele Sfânt – Karulia. Aici a viețuit în peștera aproape 15 ani. Nevoința sa era aspra și neîncetată. Făcea mai mult de 600 de metanii pe noapte. Mânca o dată la trei zile și deseori chiar o dată la o săptămână.

În fiecare sâmbată mergea să se împartășească la Schitul Sfântul Gheorghe, apoi se întorcea îndată în peștera sa. Peștera era la temelia Schitului Sfântului Gheorghe și s-a păstrat până în zilele noastre.

Pe atunci viețuia în Schitul Sfântului Gheorghe un stareț înțelept și întru ale vieții, și întru Dumnezeu, pe care el îl numea învățătorul său. Acest stareț, învățătorul său, îi dădea în fiecare lună câte o carte a Sfinților Părinți. Înapoind-o, părintele Tihon trebuia să povestească conținutul ei și, de asemenea, ce a înțeles din ea. Dacă răspunsul nu era limpede, starețul nu îi schimba cartea. În acest fel a învățat scrierile tuturor Părinților Bisericii noastre: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Simeon Noul Teolog și ale altora. L-a îndrăgit cu deosebire pe Sfântul Simeon.

L-au lăsat să plece ca să-și continue nevoința și să se roage pentru ei

Când, în anul 1914, a început mobilizarea monahilor ruși, părintele Tihon a venit, de asemenea, în schitul rusesc Tebaida. Reprezentanții puterii, văzându-l astfel, parcă lipsit de trup, au început să-i pună întrebări despre unde și cum locuiește. Pustnicul din Karulia le-a insuflat o asemenea evlavie încât l-au lăsat să plece ca să-și continue nevoința și să se roage pentru ei. El s-a întors neîntârziat în peștera sa și s-a dedicat și mai mult ascezei și rugăciunii, pentru a-i întregi și a-i întări pe frații săi luptători pe câmpul de bătălie.

Din aproximativ 700 de monahi care au plecat atunci, s-au întors înapoi numai doi-trei oameni. Unul dintre ei era starețul Atanasie din chilia Cinstitei Cruci de la Schitul Provata, care era un prieten foarte apropiat al starețului Tihon.

După 15 ani de practica ascetică, starețul a părăsit Karulia și s-a mutat în regiunea Kaliagra. Aici a avut vedenia nopții pascale și a cântat cu bucurie toată rânduiala Învierii lui Hristos. În dimineața următoare a venit duhovnicul său și i-a spus să meargă la Mânastirea Stavronikita, de care aparținea chilia sa, și să fie hirotesit preot. Așa a și făcut.

Primește în chip minunat bani pentru construcția bisericii

Întrucât coliba sa nu avea biserică, a început construcția ei cu mare sârguină și cucernicie. Bani nu avea, de aceea a hotarât să meargă în Kareia pentru a căuta donații. Pe drum, a întâlnit un monah și i-a spus că vrea să construiască o biserică în cinstea Sfintei Cruci, însă nu are bani pentru aceasta. Monahul a fost uluit pentru că în acea zi primise un mandat poștal cu niște bani pentru a-i dărui cuiva care dorește să construiască o biserică. Bucuria și emoția părintelui Tihon nu aveau margini. A chemat îndată muncitorii și a prefăcut o mică odaie a chiliei sale în biserică, pe care a îndrăgit-o mult.

În timpul Sfintei Liturghii, starețul atingea o stare duhovnicească înaltă astfel încât, începând slujba dimineața, nu observa cum se înserează. Cu adâncă evlavie spunea rugăciunile Sfintei Liturghii, pe care le învățase pe de rost. Le spunea nu pentru sine, nici prea tare, ci astfel încât să fie auzite. În timpul Heruvicului și canonului Euharistiei, cânta imnul împreună cu îngerii în ceruri, vedea dupa aceea cu vederea sa duhovnicească ce se petrece pe Sfântul Altar și încheia Liturghia, neobservând cum trecea vremea. El nu aștepta seara pentru a citi pravila pentru Sfânta Împărtășanie, ci o începea chiar de la amiază. Întreaga zi se pregătea pentru următoarea Sfântă Liturghie și cuminecare. Starețul spunea că pentru a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, credinciosul trebuie să se pregăteascî toate cele 24 de ore.

În timpul proscomidiei, în decurs de multe ceasuri la rând, el pomenea numele din pomelnice. De asemenea, la sfârșitul Liturghiei, pomenea din nou toate numele. Când a îmbătrânit și nu mai putea să slujească, eu veneam la el, slujeam Liturghia și îi lăsam Sfintele Daruri, pe care le tăiase în bucățele mici și se împărtășea în fiecare zi. Cerea de la cei care coceau prescurile să facă această cu rugăciune și evlavie, fiindcă prescurile deveneau Trupul lui Hristos. El mi-a arătat cum trebuie să înțepi în cinci locuri aluatul pentru prescură, pentru a nu se forma goluri în el. La fel de bun trebuia să fie și vinul.

Cu o mare simplitate îmi spunea că îngerii, prorocii, apostolii, luminătorii, mucenicii, cuvioșii, doctorii fără de arginți și toți sfinții sunt de față când îi pomenim la proscomidie și, de asemenea, vin în ajutorul tuturor celor pentru care se scot părticele.

Sfaturile duhovnicești ale părintelui Tihon erau picăturile experienței sale lăuntrice.

„Pentru a găsi un duhovnic bun – îmi spunea mie – trebuie să te rogi trei zile, iar apoi – cum te va lumina Dumnezeu. Și pe drum, când mergi spre duhovnicul tău, trebuie să te rogi ca Dumnezeu să-l lumineze să-ți dea o bună îndrumare.”

„Fiul meu, roagă-te şi pentru mine…”

Starețul vorbea mult despre smerenie: „În fiecare dimineață, Dumnezeu binecuvântează lumea cu o mână. Când vede un om smerit, îl binecuvântează cu amândouă mâinile.”

Odată, l-a vizitat un monah și i-a spus că el nu a făcut nici un rău în viața sa. Părintele Tihon a văzut că după cuvintele lui se ascunde o mare mândrie, s-a întristat foarte mult și l-a asemuit cu demonul căzut.

„Nu vreau să vad asemenea oameni – spunea el –, mai bine să cadă în păcat de 1.000 de ori decât să fie așa cum este el. Îl amenință iadul, fiul meu.”

„Lacrimi, fiul meu, lacrimi – iată ce vrea Dumnezeu”

„Iadul s-a umplut de feciori mândri. Iar Dumnezeu vrea de la om smerenie”

Smerenia părintelui Tihon avea o asemenea măsură încât atunci când veneam să mă spovedesc la el, îmi spunea după rugăciunea de dezlegare: „Fiul meu, roagă-te și pentru mine…”

Când un tânar, indiferent față de credință, a sosit din curiozitate în Sfântul Munte, l-am dus la chilia starețului. După ce m-am spovedit eu, a vrut și el să se spovedească. Intrând în biserică, deodată a căzut plângând în genunchi, rugându-se să-i fie iertate mulțimea de păcate. Părintele Tihon l-a îndrăgit atât de mult încât chiar în acel moment l-a rugat să se roage și pentru el ca Dumnezeu să-l ierte, fiindcă tânărul avea atunci o mulțime de lacrimi, iar el însuși, după cuvintele sale, nu le avea. Deși niciodată lacrimile nu i se opreau și batista sa era mereu udă…

Odată, a dorit să vadă din nou Țara Sfântă. Pe atunci, la poalele Athosului acostase o corabie rusească ce se îndrepta spre Ierusalim. Starețul nu avea bani și l-a rugat pe capitan să îl ia gratis. Capitanul s-a comportat față de el cu o asemenea cinstire încât nu numai ca l-a luat, dar i-a dat și bani ca starețul să se roage pentru el și să lase pomelnice în acele locuri pe care le va vizita.

Ajungând în Țara Sfântă, părintele Tihon, ca un pelerin smerit, a început să cerceteze bisericile și mânăstirile. În multe locuri a fost rugat să rămână. Însă el nu știa dacă era voia lui Dumnezeu să facă aceasta. Când i s-a povestit că într-un oarecare schit viețuiește un monah cu viață sfântă, starețul a venit la el pentru a afla răspunsul la întrebarea care îl neliniștea: să rămână în Ierusalim ori să se întoarcă în Sfântul Munte? În clipa în care starețul a bătut la ușa acestui monah, a auzit cuvintele: „Sfântul Munte… Sfântul Munte…” Atunci părintele Tihon l-a rugat să deschidă, pentru a lua de la el binecuvântare și a se întoarce în Gradina Maicii Domnului.

Prietenii săi – animalele salbatice

Aici, în afara de monahi, i-a întâlnit pe vechii lui prieteni – animalele sălbatice, pe care le iubea foarte mult. Despre această iubire a sa am aflat când am venit odată la coliba părintelui pentru a culege niște măsline. El era aproape, când am auzit un sunet ce venea din chilia sa. I-am spus să închidă ușile, la care starețul mi-a raspuns: „Eu îl iubesc – nu este rău; este un prieten, vine să ia ce-i trebuie și pleacă.” Probabil era vreo vulpe sau vreun șacal. M-am mirat de marea sa sfințenie.

Când viețuia în Burazeri, a învățat ca rucodelie cizelura în aur pentru înfrumusețarea icoanelor. Însă a fost nevoit să părăsească în scurt timp această activitate pentru că nu putea suporta ciocăniturile.

Pe Karulia s-a ocupat cu pictura icoanelor, luând înainte de aceasta câteva lecții de la un monah. Printr-o maniera necomplicată a picturii, el zugrăvea pe chipurile sfinților trăsăturile pe care le vedea cu ochii inimii sale. Pe protopărinți, de exemplu, îi zugravea cu riduri pe chipuri, iar pe asceți – simplu și fara excese. Picta exact atâtea icoane de câte avea nevoie pentru pesmeți.

În Kapsala viețuia cu banii pe care îi primea pentru pomenirea numelor. Părintele Tihon îmi spunea că  monahul trebuie să lucreze un ceas și un ceas trebuie să se roage. Iar despre Acatistul Maicii Domnului „Bucură-te, Mireasă Nenuntită”, pe care îl iubea cu deosebire, mi-a povestit o întâmplare ce s-a petrecut într-o mânăstire rusească. Era un monah care în fiecare zi citea acest acatist de 24 de ori în felul următor: când auzea că ceasul bate o nouă oră, începea citirea și de fiecare dată citea cu atâta evlavie de parcă făcea aceasta pentru prima dată. Și iată că odată a auzit un glas din icoană: „Bucură-te, robule, și tu, bucură-te.”

Părintele Tihon însuși citea cu lacrimi acest acatist de mai multe ori pe zi. De asemenea, citea în fiecare zi Evanghelia dupa Matei. Iubea cu deosebire fragmentul despre Înfricoșatoarea Judecată – al 25-lea capitol. Dorea să aiba întotdeauna mintea îndreptată spre Înfricoșătoarea Judecată. Aducându-și aminte de moarte necontenit, și-a săpat un mormânt pentru ca, avându-l mereu înaintea lui, să plângă și să aștepte cu bucurie vremea când se va culca în el. Arma sa în pustie era Cinstita Cruce. „Tâlharii – spunea el – au arme și cuțite. Iar eu – pe Hristos și crucea.”

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă

Sursa: portalul „Athosul rus” (www.afonit.info)